Jul 28, 2013

Posted by in ARTE

Cristina PREUTU – O poveste de viată cu… Harold si Maude

„Lumea e o scenă, iar noi sîntem actori”, asa spunea Shakespeare acum 400 de ani, iar spectacolul Uciderea lui Gonzago montat la Teatrul National „Vasile Alecsandri” pare să confirme această replică. Spectacolul e conceput sub forma teatrului in teatru si prezintă o altă perspectivă a scenei spectacolului făcut de trupa de actori ambulanti angajati de Hamlet pentru a deconspira crima făcută de rege. Montarea acestui spectacol la Iasi aduce o notă de prospetime si originalitate întrucît regia îi apartine lui Andro Enukidze. Poate că numele nu spune prea multe iesenilor, dar trebuie mentionat faptul că acesta este regizor, dramaturg si actor georgian ce a absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Tbilisi, în 1987. Momentan este angajat al Teatrului National „Sota Rustaveli” din Tbilisi. Ceea ce îl recomandă este palmaresul spectacolelor sale, revenindu-i, astfel, peste 40 de montări în Georgia, Rusia, Polonia, Turcia si România. În Uciderea lui Gonzago el realizează un spectacol de echipă, un spectacol complex si dinamic ce reuseste să te mentină conectat pe toată durata sa (2 ore si jumătate). Ansamblul echipei este unul interesant, el cuprinzînd, pe lîngă obisnuita echipă ieseană, un actor al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botosani (este vorba despre Volin Costin), dar si de doi tineri studenti ai Universitătii de Arte din Iasi, Ancuta Gutui si Sergiu Moraru. Despre Volin Costin merită stiut faptul că din 2006 este si director artistic al Teatrului din Botosani si că este cunoscut ca un om activ al teatrului, implicîndu-se în mai multe proiecte din acest domeniu cum ar fi: Proiectul de educatie Amfiteatru, proiect de dramaterapie, sau initiatorul Festivalului de Teatru pentru liceeni „Liceum”. Despre ceilalti doi tineri actori nu putem spune decît că mai au de „crescut” pînă să ajungă la adevărata expresie a personajelor interpretate de ei, Ofelia, respectiv Hamlet. Jocul lor, de altfel unul concentrat si emotionant (Ancuta Gutui ne prezintă o Ofelia puternică, ce intră în jocul nebuniei lui Hamlet, dar si în intrigile tesute la castel), lasă să se vadă tineretea interpretării, în sensul unui joc „teatral”, artificial, cu prea multe tipete si fără prea multe fluctuatii ale vocii.
Lumea actorilor este văzută de dinafară ca o lume a mirajului, a jocului etern, o lume neatinsă de griji cotidiene sau dezamăgiri. Însă trupa condusă de Charles (Ion Sapdaru) îndură tocmai acest chin al unei activităti desconsiderate în acel timp, în care ziua de mîine nu îti oferă nimic sigur si un succes nu îti garantează evitarea unui esec. Trupa este invitată de printul Hamlet la castel pentru a juca o piesă, Uciderea lui Gonzago, a cărei actiuni este asemănătoare cu circumstantele în care murise fostul rege al Danemarcei. Elementul cheie al spectacolului îl constituia introducerea unor versuri scrise chiar de Hamlet, prin intermediul cărora el ar fi vrut demascarea faptei mîrsave pe care o întreprinsese actualul rege al Danemarcei. Charles, cel care conduce trupa de actori ambulanti, este nu numai director, ci si lider carismatic. El încearcă să tină în picioare o trupă de actori ce au cunoscut abisul esecului, dar care nu ezită să se entuziasmeze la cel mai mic semn de noroc si să îi mentină pofta de joc chiar dacă viata e mai dură decît se asteptau ei. Suspiciunile sale de la începutul spectacolului sînt mentinute de fel de fel de întîmplări de pe parcursul sederii trupei la castel, dar el nu vrea să renunte la posibilitatea de a cîstiga o sumă de bani care să îi permită să înfiinteze un teatru permanent. În atitudinea si ideea lui se întrezăreste un oarecare don quijotism, o încredere si o dedicare totală în numele artei. „Arta cere sacrificii” era dictonul lui si îl urma întocmai. Însă ajuns în situatia de a alege între credinta lui pentru artă si viata trupei si a prietenilor săi, Charles îi alege pe cei din urmă. Ion Sapdaru crează un personaj puternic, ce nu dă înapoi în fata greutătilor, fiind în acelasi timp blînd cu prietenii săi, moral în fata artei, dar imoral în viata personală, un portret al unui om adevărat, cu defectele si calitătile lui, un personaj care îti este simpatic tocmai prin simplitatea credintelor si actiunilor sale. Aproape că îi ierti slăbiciunea lui pentru Amalia (Diana Chirilă) si te amuză felul în care vrea să se „scoată” nevinovat în fata sotiei sale, Elisabeth (Anne Marie Chertic).
La fel de amuzantă si de plină de energie este si Elisabeth. Crescută la tară, ea este descoperită de Charles si transformată în sotia sa si într-o actrită apreciată de public. Directă, onestă, Elisabeth este profund marcată de trădările sotului său, pe care îl urăste si îl iubeste în acelasi timp. Ceilalti din trupă îi recunosc valoarea si sufletul său curat si o tratează ca atare. Doar Amalia (Diana Chirilă), noua descoperire a lui Charles, pare să nu o recunoască. În drumul ei către succes ea face tot felul de compromisuri, constientă de ele si de necesitatea lor. O adevărată regină a iubirii, ea pare totusi fragilă în momentul întîlnirii cu Ofelia. Acest rol de curtezană îl joacă la fel de bine si în Trandafirul tatuat, piesă montată tot la Nationalul iesean. În spectacolul nostru, imaginea sa este foarte bine creionată în raport cu nevinovata Ofelia (Ancuta Gutui). Prima sa aparitie ne duce cu gîndul la vechea imagine a Ofeliei, asa cum a fost ea construită de Shakespeare, fragilă si inocentă. Însă, aici, ea se dovedeste a fi aceeasi pasăre captivă în cusca statutului său, de care nu poate scăpa, dar o pasăre revoltată, gata să scape cu orice pret, o pasăre puternică care ar fi fugit imediat cu trupa ambulantă dacă moartea tatălui său, Polonius (Emil Coseru), nu ar fi oprit-o. Polonius rămîne aceeasi persoană ingrată, ce se foloseste de puterea statutului său pentru a controla destine. Acest personaj este foarte bine individualizat de către Emil Coseru si reuseste să îti stîrnească o adevărată antipatie pentru el. Tot un personaj bine conturat este si Benvolio (Constantin Puscasu), un „maestru” al scenei, descendent al unei familii de actori. Recunoastem în performanta sa stilul propriu, natural si plăcerea de a juca. De altfel, în acest spectacol am văzut si am simtit această plăcere de a juca a actorilor, entuziasmul lor si iubirea pentru personajul interpretat, pe care le-am simtit si la spectacolul Harold and Maude, în regia Irinei Popescu Boieru. Dimensiunea mare a spectacolului a făcut ca fiecare actor să aibă o muncă destul de dificilă cu propriul personaj, iar succesul stăpînirii lui fără fluctuatie face ca reusita spectacolului să fie si mai de apreciat. Benvolio face un cuplu excelent cu Henric (Radu Ghilgas), definindu-se fiecare prin comparatie cu celălalt. Henric este tînărul actor ce vrea să se afirme, mîndru de statutul său si mereu atent la ce sfori se pot trage pentru a interpreta rolurile principale. Stăruinta sa pe lîngă director si atitudinea sa cameleonică vine în totală opozitie cu talentul si sinceritatea lui Benvolio. Însă tocmai această neobosită insistentă si exagerare a jocului din dorinta de a fi bun si expresiv (greseală pe care o fac multi actori tineri) fac din Henric un personaj simpatic.
Un personaj controversat este Horatio (Octavian Jighirgiu), care pare o oglindă a nebuniei lui Hamlet. El nu mai este prietenul dur si coleric al printului, căruia îi place să pună cărtile pe masă, ci se foloseste de imaginea sa de tînăr entuziast si necopt pentru e deservi pe prietenul său. Oare asa să fi fost adevăratul Horatio? Nu stim, însă cel creat de Octavian Jighirgiu se integrează perfect în ansamblul piesei.
Spectacolul este bine exprimat si prin scenografia sa, semnată Aivego Celidze. Scena prezintă o frumoasă sală a tronului, toată din piatră. Decorul nu este deloc încărcat si fiecare element îsi are utilitatea sa la un moment dat. Costumele intră si ele în atmosfera spectacolului. Însă pot enumera două greseli ale scenografului care te deconectează pentru moment de la actiunea de poveste, deschizînd o supapă care te atrage în lumea reală: utilizarea brichetei pentru aprinderea tigării si a unditelor cu lansetă pentru scena pescuitului.
Cu toate acestea pot numi acest spectacol unul total, un spectacol reusit ce te „prinde” foarte usor si foarte frumos în mirajul lumii artistului. Alături de „Uriasii muntilor”, în regia lui Silviu Purcărete, Uciderea lui Gonzagoeste un spectacol de care publicul iesean are nevoie. Ele deschid o lume a povestii, a unei povesti aflate în fiecare dintre noi, a artistului ce ne determină sensibilitatea fiecăruia, a sperantelor si a încrederii în ceea ce facem.

Revista indexata EBSCO