Jul 28, 2013

Posted by in ARTE

Dragos COJOCARU – Oneghin la New York

Ziua de sîmbătă, 21 februarie 2009, a fost, pentru cronicarul deplasat peste Ocean, prilejul unei premiere absolute. E vorba de asistarea la două spectacole de operă în cursul unei aceleiasi zile. Si asta pe cea mai mare scenă a lumii. Aici, la Metropolitan, duminica nu se dau spectacole, călătorul meloman putînd avea parte însă de o vizită ghidată în culise, considerabil mai lungă decît cele organizate în timpul săptămînii de lucru. Repetitiile si munca din atelierele de tîmplărie, croitorie si asa mai departe completează tabloul unei activităti la foc continuu în principalul templu al artei lirice din America. Sîmbăta însă, iubitorul de operă se poate delecta cu un lux imposibil de regăsit în alte teatre: vizionarea plus audierea, cum spuneam, a două reprezentatii, si asta în conditiile calitative asigurate de o institutie de un prestigiu ce ne scuteste de orice adjectivare.
După matineul (ora de începere: 13.00) cu Adriana Lecouvreur, nici nu mi se zvîntaseră bine lacrimile abundente stîrnite de Domingo în melodrama italiană, că a trebuit – fericită necesitate! – să mă prezint din nou, de ora 20.00, în majestuoasa si totodată primitoarea sală din lemn de trandafir, pentru întîlnirea cu o capodoperă absolută a geniului creator rus: opera Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski. Această suită de „scene lirice” prezintă, în raport cu alte creatii ale genului, imensul avantaj de a porni de la o creatie literară semnată de unul din marii poeti ai tuturor timpurilor, de la poemul omonim al romanticului prin excelentă Alexandr Sergheevici Puskin.
Povestea originală – fată de care libretul lui Ceaikovski introduce unele variatii de accent dramatic, în special prin întrebuintarea pozitivă a personajului Lenski, pe care poetul rus îl tratează cu ironie – ne spune despre plictisul unui aristocrat rus (Evgheni Oneghin) care, călătorind prin lumea largă, descoperă într-un tîrziu că s-a îndrăgostit de o femeie (Tatiana), actualmente căsătorită, căreia, cu cîtiva ani în urmă, îi respinsese declaratia de dragoste de pe pozitii de glacială întelepciune. Tratarea muzicală a lui Ceaikovski se caracterizează printr-o inspiratie melodică unică în dramaturgia lirică rusă, compozitorul umplînd, de fapt, formele canonizate ale repertoriului operistic occidental cu teme de extractie si parfum folcloric răsăritean. O seamă de momente solistice se detasează ca hit-uri indiscutabile, ce figurează adesea ca piese în concertele de arii ale interpretilor de pretutindeni: „aria scrisorii” Tatianei, în care, peste noapte, fata îndrăgostită îsi încredintează hîrtiei plenitudinea năvalnică a celei dintîi trăiri amoroase, cu teamă si sperantă deopotrivă; monologul reflexiv si romantic, cu sumbre si sfîsietoare evocări tombale, al poetului Lenski, cu putin timp înaintea mortii în duelul cu prietenul Oneghin; aria de bas printului Gremin, din ultimul act. Numeroase duete si ansambluri, cu o participare masivă si sugestivă a corului, cu muzică de balet si alte cîteva interventii solistice (rondoul în limba franceză al lui Monsieur Triquet) integrează un opus ce tinde cu succes spre împlinirea idealului de spectacol total.

Montarea Metropolitanului la care am avut onoarea să fiu invitat să asist pentru revista de cultură „Convorbiri literare”, în conceptia regizorală a reputatului Robert Carsen, datează din 1997, cînd dirijorul Antonio Pappano – acum director la Royal Opera House din Londra – a debutat pe prima scenă lirică new-yorkeză, înconjurat de solistii Galina Gorceakova, Vladimir Cernov si Neil Shicoff. Productia fost reluată cu o distributie stelară pentru varianta recentă propusă pe DVD (2007), cu Renée Fleming (Tatiana) în toată splendoarea însusirilor sale vocale, fizice si actoricesti, Dmitri Hvorostovski (Oneghin) într-un rol pentru care, pur si simplu, pare să se fi născut, si Ramón Vargas (Lenski) într-o seară de gratie, în ceea ce pentru subsemnatul a însemnat cea mai bună prestatie a sa. Adăugati acestor nume de cîntăreti actori bagheta lui Valeri Gherghiev si, dacă încă n-ati urmărit înregistrarea acestei seri de operă memorabile, dati fuga pe „Amazon” si procurati-o urgent, că nu e vreme de pierdut. Fireste, atît prin sansa de a fi fost imortalizată pe suport video, cît si prin valoarea imensă a contributiilor artistice, această versiune interpretativă constituie un reper obligatoriu fată de orice abordare ulterioară. Ca atare, vrînd-nevrînd, s-a cristalizat într-o grilă de apreciere, inclusiv pentru lornionul nostru galactic, în seara lui 21 februarie 2009.

Asigurată, pentru acest prilej, prin regia de scenă a lui Peter Mc Clintock, cu coregrafia lui Serge Bennathan, în decoruri si costume concepute de Michael Levine si cu lumini coordonate de Jean Kalman, productia lui Robert Carsen scoate, în bună măsură, povestea puskiniană din contextul ei socio-istoric (totusi, determinant pentru întelegerea optiunilor personajelor: vezi tema onoarei, implicată în scena duelului, care numai astfel poate deveni inevitabil) si o reprogramează în – să recurgem si la Eminescu – „cercul strîmt” si incolor al închistărilor constrictive, mărginit fie „natural”, de arămiile frunze tomnatice pe de pămînt (caz de păstrare a unui anume parfum de Rusia), fie „cultural”, de scaunele – expresive doar prin nerostitul îndemn la sedere – din împrejurările sociale de bal si sărbătoare.
La pupitrul magnificei orchestre a Teatrului Metropolitan s-a aflat dirijorul praghez Jiri Belohlŕvek, garantul portiunii de autenticitate slavă în abordarea partiturii (dincolo de importanta componentă franceză a muzicii lui Ceaikovski), cu o singură ezitare în coordonarea dintre fosă si scenă. Corul îndrumat de David Palumbo si-a confirmat, asa cum e obisnuit s-o facă, pozitia de întîietate printre corurile lumii, si cu asta am spus totul.

Încep cu domnii si pornesc de la rolul titular: baritonul american Thomas Hampson si-a etalat cu generozitate întinsa gamă de expresivitate actoricească, cu îngrosări frizînd caricaturalul în imobilitatea plictisită a nemultumitului aristocrat umblător. Posesor al unei voci înalte, nu a întîmpinat nici o dificultate în lansarea unei acute finale („Vai, ce amar destin!”) care a electrizat sala, arhiplină pentru această ultimă reprezentatie a opereiEvgheni Oneghin în stagiunea curentă. În rest, marele său talent interpretativ, cizelat pînă la ultimele hotare posibile ale rafinamentului (urmăriti-i recitalurile înregistrare de lied-uri mahleriene, n-o să regretati), i-a canalizat vocea catifelată pe linia unei evolutii de la concizia retoricii plictisului la tumultul exploziei sentimentale. Un model de succes garantat prin stiinta cîntului, într-o cu mult mai mare măsură decît prin adecvarea firească la tipologia personajului. Oricum, pentru un american care joacă un rus… Jos pălăria.
Exponentul masculin al visării romantioase perdante, poetul Lenski, i-a revenit tenorului polonez Piotr Beczala, mai vechea (si plăcuta) noastră cunostintă din Traviata berlineză (alături, acolo, de prima splendoare a Annei Netrebko, înainte ca aceasta să devină mămică). În opinia mea, interpretarea lui Bezcala s-a apropiat cel mai mult de perfectiune, atît ca joc de scenă, cît si ca linie a cîntului. Tenorul a dovedit (tocmai aici, într-o limbă slavă) că, atunci cînd încearcă, îsi poate stăpîni bătăile de glotă strangulatoare care îi mai afectează, din cînd în cînd, interpretările. A cîntat aria lui Lenski ca la carte, iar duetul său cu Hampson, ca si moartea survenită în duelul consecutiv, au fost atît de impresionante, încît am avut, încă o dată, ocazia să trăiesc acele clipe emotionate cînd toti cei peste 4100 se spectatori si-au tinut concomitent respiratia, iar nici o cotoroantă rătăcită nu a mai fosnit, pret de cîteva secunde, punga cu bomboane si alte otrăvuri.
Partea de bas a printului Gremin, redusă în esentă la marea arie pomenită ceva mai sus, a fost sustinută de un favorit al Met-ului, James Morris, nativ din Baltimore, Maryland. Forma sa inegală de la un spectacol la altul, din ultima vreme, nu l-a afectat cu acest prilej, el scotînd-o la capăt mai mult decît onorabil, desi felul în care a folosit registrul grav nu l-a evidentiat ca pe un campion în domeniu.
Rolul episodic al lui Triquet, fostul profesor de franceză al fetelor Larin, l-a urcat pe scena Metropolitanului pe Tony Stevenson, care s-a achitat cu profesionalism, arătînd că e bine scolit si că nu degeaba a absolvit, cum nu uită să precizeze programul de sală, Lindemann Young Artists Development Program.

Si închei cu doamnele: mezzosoprana Wendy White a întruchipat-o pe Larina cu toată răbdarea si tandretea necesare unei mame a două fete de măritat. Barbara Dever s-a convertit în doica Filippievna, evocîndu-i Tatianei cu rustică rusinare epoca revolută a primelor scîntei erotice, iată, încă o dată, independente de extractia socială…
Sora mai mică, Olga, a fost mezzosoprana Ekaterina Semenciuc, originară din Minsk. Frumoasă, gratioasă si melodioasă, l-a scos din minti pe Lenski prin flirtul ei pedepsitor, împingîndu-l la amară pierzanie.
În sfîrsit, cea mai anevoioasă sarcină a serii i-a revenit sopranei finlandeze Karita Mattila, o stea a Metropolitanului aflată parcă într-o campanie de acumulare a unor roluri de facturi care de care mai diferite, de la Manon Lescaut la Jenufa si de la Dona Elvira la Musetta, trecînd prin cîte si mai cîte altele. Pe de altă parte, cum insinuam mai adineauri, Tatiana însăsi este un rol care, prin radicala sa evolutie de-a lungul dramei, îsi are putine contracandidate în istoria teatrului liric: între efuziunea sentimentală a primei iubiri feciorelnice si ponderatia respectabilitătii în ipostaza de femeie căsătorită e cale lungă (cel putin, în acceptia vehiculată de Puskin si Ceaikovski). Ei bine, la această etapă a carierei sale, nu se poate nega că mai convingătoare apare Karita Mattila în cea de-a două postură, de damă din înalta societate, unde îsi poate exercita din belsug – fie si cu retinută sobrietate – tipul de magnetism care a făcut din ea o adevărată divă purtătoare de coliere cu briliante. În căutarea nocturnă a nădejdilor juvenile din faimoasa scenă a scrisorii, artista n-a dat timpul înapoi, compensînd printr-un joc expresiv. Cronicarul de la „New York Times” a considerat-o, la debut, o revelatie. Eu mă bucur că am putut s-o ascult. În rest, a făcut bine ce a făcut si să-i urăm succes la inaugurarea stagiunii viitoare a Metropolitanului, cînd va debuta în Tosca alături de liricul Cavaradossi al lui Marcelo Álvarez.
Criza operei continuă, de cînd lumea si pămîntul. Metropolitanul are de lucru, pentru a mentine stacheta.

Revista indexata EBSCO