Jul 28, 2013

Posted by in ARTE

Stefan OPREA – Farrah Fawcett sau succesul fără operă!

STEFAN_OPREA_BISSingura apropiere ce s-ar putea face între două vedete care au murit în acelasi timp (iunie 2009) – Michael Jackson si Farrah Fawcett – este popularitatea de care au avut parte în timpul vietii: mult mai mare si mai durabilă în cazul celui dintîi, dar deloc neglijabilă în cazul actritei. As zice chiar că ghinionul ei a fost această coincidentă a finalului, cînd lumea admiratoare de vedete-fenomen si-a concentrat întreaga emotie si capacitate de manifestare publică a regretului asupra plecării definitive a lui Michael Jackson. Cu toate acestea, a avut si Farrah Fawcett buchetul ei de omagii si regrete – mai putin din partea generatiei tinere (fanii fanatici ai cîntăretului si mai mult din cea a vîrstnicilor care o adoraseră în deceniile opt si nouă ale secolului trecut. De ce? Vom vedea îndată.
Farrah Fawcett nu a fost atît o actrită importantă a cinematografului american, cît un fenomen-media. Filmele în care a jucat sînt putine si fără ecou deosebit în cea de a saptea artă; nici un mare regizor – dintre aceia care au marcat perioada cu opere remarcabile – nu a distribuit-o vreodată. Si totusi, în deceniile amintite, ea era artista, mai bine-zis vedeta divinizată, adulată a americanilor, mai ales a americancelor, care vedeau în ea idealul de frumusete, de feminitate, de prezentă activă în viata cetătii – nu atît în viata artistică, cinematografică sau teatrală, cît  în cea imediată, reală, prin intermediul televiziunii. Seară de seară, ea stătea de vorbă cu telespectatorii, fermecîndu-i pînă într-atît încît ei s-o numească „zeita vie”, „o stea căzută din cer într-o Americă uimită ce n-are ochi decît pentru ea” cum scria o revistă a vremii. Institutul Gallup o declara vedeta cea mai populară a continentului American. Frumoasă, blondă, cu părul bogat lăsat liber în vînt, cu o privire sinceră si un zîmbet curat, Farrah le spunea femeilor de toate vîrstele cum să-si păstreze frumusetea si feminitatea, cum să se facă plăcute si cum să obtină succes în viată si în dragoste. Actoria ei s-a redus, la început, la un foileton de mare succes, Nostime femei, care a făcut-o celebră. Un poster al ei din aceeasi perioadă a avut un tiraj de cinci milioane de exemplare. Devenise un mit, precum, altădată, Marilyn Monroe, Ava Gardner sau Rita Hayworth. A contribuit la aceasta si viata ei particulară, iubirile ei, pe seama cărora s-a consumat multă cerneală tipografică. După prima căsătorie, s-a numit Doamna Majors (pe unele generice apărea si cu acest al doilea nume), dar marea ei iubire a fost Ryan O’Neal, cu care a trăit, fără a se căsători („ne e teamă că un mariaj ar ucide patima”), timp de 17 ani, în fiecare an despărtindu-se si reîmpăcîndu-se, dînd astfel de lucru, constant, ziaristilor de senzatie. La 57 de ani s-a căsătorit din nou, dar nu cu Ryan O’Neal, ci cu Tom Green (32 de ani!), intrigîndu-l pe Raymond, fiul ei (si al lui Ryan), care s-a trezit cu un tată vitreg aproape de vîrsta lui.
Desi i se spunea „zeita”, Farrah era foarte pămînteană, nu punea între ea si public acel mister si acea distantă de nestrăbătut care le urca în zone intangibile pe marile actrite. Lumea vedea în ea vedeta pe care o poti întîlni pe stradă, o poti atinge si poti sta de vorbă cu ea. A contribuit si acest fapt la adoratia care a tot crescut cîtiva ani în sir, ca bulgărele de zăpadă rostogolit pe o pantă. În 1978, a cucerit titlul hollywoodian de „femeie a anului”, iar în 1979 a concurat din nou. Cu cine? Cu Diane Keaton. A depăsit în popularitate si adoratie pe cele mai mari actrite ale acelor ani. Să ne amintim că, între 1978 si 1982, ecranul american era dominat de Meryl Streep („Vînătorul de cerbi”, regia Michael Cimino, „Kramer vs. Kramer”, r. Robert Benton, „Sophie’s Choice”, r. Alan J. Pakula), de Jessica Lange („Tot acest jazz”, r. Bob Fosse, „Postasul sună întotdeauna de două ori”, r. Bob Rafelson, „Tootsie”, r. Sidney Pollack), de Shirley MacLaine („Un grădinar face carieră”, r. Hal Ashby, „Vorbe de alint”, r. James L. Brooks), de Diane Keaton („Annie Hall”, „Interior” si „Manhattan”, r. Woody Allen, „Rosii”, r. Warren Beatty), dar si de Jane Fonda, Sally Field, Sissy Spacek, Kathleen Turner, Mary Steenburgen, Maureen Stapleton – majoritatea distinse cu premii Oscar. Iar Farrah nu avea operă. În mod paradoxal însă, ea avea succes. Unele explicatii au fost date de cei ce se aflau aproape de ea si întelegeau mai bine fenomenul. Psihiatrul ei, de pildă, afirma: „Ea este o făptură a cotidianului, care seamănă mai mult cu o bună camaradă decît cu o regină a senzualitătii. Bărbatii găsesc mult farmec în aceste calităti. Dacă marile vedete de altă dată (M.M., B.B. si altele) lăsau impresia că fac parte dintr-o lume îndepărtată, că sînt intangibile si inabordabile, spectatorul visînd doar la ele, noua zeită e foarte terestră, e o prea frumoasă pămînteană, cu părul lung, sălbatic, ceea ce sugerează o dezinvoltură, o libertate pe placul publicului”.
Si totusi, Farrah a fost si actrită. Dincolo de serialele de televiziune, de reclame si postere, rămîn în biografia ei artistică si unele filme care, chiar dacă nu se adună în cea ce s-ar putea numi o operă, nu pot fi trecute cu vederea. Am zis mai sus că nici un regizor important nu a distribuit-o vreodată. Totusi există două exceptii: a jucat într-un film de Alan J. Pakula, „See You in the Morning” / „Te văd mîine dimineată” (’89) si în altul de Robert Greenwald, „The Burning Bed” / „Patul în flăcări” (’92). În rest, filme de genul „Extremitis”/ „La limita extremă” (r. Robert M. Young, ’86), „Man of the House”/ „Capul familiei” (r. James Orr, ’95), „Riscurile meseriei” (r. Michael Miller, ’92), „Copilul” (r. Robert Allan Ackerman, 2000), „Jewell” (r. Paul Shapiro, 2001), în ultimele două avînd chiar rol principal.
Viata si activitatea ei ar putea constitui obiectul unui studiu de sociologia succesului.

Revista indexata EBSCO