Aug 5, 2014

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Elvira SOROHAN – Eminescu. Povara geniului

            Citesc acum, cu creionul în mînă, Mărturii despre Eminescu[1]*, o recentă reeditare, altfel sistematizată, a unor evocări în cea mai mare parte deja publicate în locuri răzleţe, la date diferite. Cînd, altă dată, am citit în ediţii mai vechi, integrale, amintirile despre Eminescu, publicate de Slavici şi Ştefanelli, m-am îndoit, atunci ca şi acum, că a avut poetul contemporani – cu excepţia lui Maiorescu – care să-i reconstituie fiinţa profundă, trecînd dincolo de amănuntele de ordin biografic şi comportamental, dincolo de simpla percepţie a individualităţii determinate de însuşirile de caracter. Adică, un contemporan de un calibru intelectual, dacă nu egal, măcar apropiat, capabil să intre în dialog, ca martor activ în dezbaterea problemelor atît de variate şi adînci, cîte a putut să cuprindă mintea lui genială. De ar fi avut între apropiaţi o astfel de minte, Eminescu ar fi folosit-o în profitul înţelegerii măcar a tot ce era contradictoriu în lumea imediată, dacă nu şi în lumea ideilor filisofice de el pătrunse. În asta şi consistă explicaţia însingurării lui, a zbaterii în sine a propriei gîndiri, pînă la epuizare totală. Slavici vedea că, la Viena, după audierea unui curs de anatomie umană, Eminescu se oprea din mers, absorbit de gînduri. Fără să-i bănuiască fondul frămîntării, Slavici îngenunchia, fără complexe, în faţa inaccesibilului. Atunci Eminescu era singur cu el însuşi, înstrăinat pînă la uitare de sine. Însă, nimeni nu poate pune la îndoială autenticitatea amintirilor aşa cum sunt ele. Mulţi dintre contemporani si-au scris amintirile la mare distanţă în timp, după ce îi cunoscuseră opera. Dar nimeni n-a făcut o legătură între comportamentul ori spusele poetului în faţa prietenilor şi reversul întîmplat în interiorul fiinţei, perfect sănătoase mental cînd, în 1879, scria, cu autoironie amară, Rugăciunea unui dac. De ar fi amintit, arătau că înţeleg, fie şi cu întîrziere, ce înseamnă să-ţi blestemi povara geniului. Ce nivel avea Ştefanelli, de pildă, se poate deduce din scrisoarea – avertisment trimisă de Caragiale lui Iacob Negruzzi. Îi cere acestuia să-i publice textul oriunde în „Convorbiri”, numai alături de articolul lui Ştefanelli să nu i-l plaseze. Acesta n-a învăţat de la Eminescu nici cît a învăţat Slavici. Avea dreptate Călinescu să spună că juristul Ştefanelli şi-a salvat numele cu Amintiri despre Eminescu. „Sub a numelui tău umbră”, cum a prevăzut Eminescu însuşi.

Deşi admirativi la modul entuziasmului de limbaj comun, pentru Slavici într-o română învăţată de la Eminescu, iar pentru Ştefanelli într-o română vag emancipată de sub influenţa graiului popular bucovinean, ambii au rămas, în linii mari, la „biografia subţire”. Aceşti martori pasivi aveau acces numai la o parte din viaţa lui Eminescu, cea exterioară, cea relatată în amintirile publicate la 25 de ani după moartea poetului. Şi atunci, cum se va vedea, din „povestea” acestei vieţi se va deduce, în logioca lucrurilor, mai curînd ce a însemnat Eminescu pentru contemporani, „lumina ce în lume-a revărsat-o”, enigmă de nepătruns, şi nu cum aceştia i-au înţeles „universul de gînduri”, rămas închis pentru ei, ca şi puterea enormă a minţii de absorbţie şi analiză a tot. Ar fi fost, deci, mai instructive pentru cititorul care n-a parcurs opera, amintiri interpretative, care să treacă uşor peste vestimentaţie şi replici ocazionale – nu ştim cît de exact reproduse – să reflecte nivelul aspiraţiilor filosofice şi general umane, toate cîte au intrat în fondul grav şi şi durabil al operei. Dar, editorii nu le-au găsit, pentru că ele nu există. Simplu. Tocmai însemnările memorialistice, pretins a fi calitativ selectate, în limitele materialului, de multe ori mediocru în raport cu subiectul, sunt acum reactualizate în volumul de sinteză, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Selecţia, notele, cronologia din deschiderea volumului, prefaţa ca şi dispunerea cronologică a textelor reflectînd viaţa lui Eminescu sunt fapta culturală a tînărului germanist Cătălin Cioabă. Editorul răspunde, cu o anume nostalgie, la Testamentul unui eminescolog lăsat de strălucitul analist şi editor al operei lui Eminescu, Petru Creţia. Ex cathedra, profesorul audiat spunea că mai sunt multe de făcut în ce-l priveşte pe genialul, irepetabilul nostru poet. Făcea în mod expres observaţia că, cel puţin o parte din ceea ce a fost Eminescu se poate reconstitui, ca imagine generală, din mărturiile contemporanilor, acum reeditate şi ordonate altfel. Simpla invocare a patronului spiritual şi aşezarea ediţiei în seria testamentară dorită de Petru Creţia, dă un plus de prestigiu volumului de Mărturii. Din această ordine cronologică a amintirilor, Cătălin Cioabă reconstituie, din cîteva trăsături definitorii, un prefaţator „Portret din cuvinte”, reducînd la esenţă variatele informaţii. Sunt anexate date despre autorii amintirilor, suficiente pentru a înţelege apropierea de Eminescu şi, în consecinţă, calitatea însemnărilor.

Lectura integrală a volumului relevă, vrînd, nevrînd, adevărul că, exceptîndu-l pe Maiorescu şi cîteva mirări ale lui Slavici despre căderea pe gînduri a lui Eminescu – simplă constatare – ca limită peste care nu poate trece, cei doi principali memorialişti (Slavici şi Ştefanelli) întră în posteritatea minoră. Este, în parte, posteritatea al cărei portret uimitor de exact, cu ample nuanţe, îl face „ bătrînul dascăl” la finele meditaţiei din Scrisoarea I. Să le rememorăm ca avînd o convingătoare reprezentare, cu varii nuanţe, în majoritatea textelor cuprinse în volumul amintit, mai ales în ultima lui parte, despre cei din urmă ani ai vieţii lui Eminescu: „… vor căta vieţii tale / Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –/… / Oboseala, slăbiciunea, toate rălele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi va atrage decît tot ce ai gîndit.” Aceste versuri îşi pun pecetea revoltei îndurerate mai ales pe secvenţele din volum ce privesc „anii tîrzii”, boala şi moartea.

Pentru că tot acest florilegiu de amintiri ordonate în crescendo, de la copilăria atipică pînă la teribila boală care a ruinat mintea genială a poetului, mizează pe impresionare, mărturisesc sentimentul că efectul de lectură ar fi fost altul dacă citeam volumul de la sfîrşit spre început. Ideea editorului de a încorona volumul cu cîteva „anecdote”, ultima fiind „Zîmbetul lui Eminescu”, de toţi contemporanii remarcat, dar nu de toţi înţeles, nu risipeşte impresia grea. Spre a estompa tulburătorul efect, am mai citit, încă o dată, amintirile superior înţelegătoare, cu discreţie filtrate de Mite Kremniz. Dictate unui nepot, nu se ştie cînd, aceste aduceri aminte au fost publicate în 1933 în „Convorbiri literare”, în traducerea lui Paul Zarifopol, tîrziu după moartea scriitoarei, întîmplată în 1916. Personal cred că acesta e fragmentul de mare interes, plasat în inima volumului, un document de valoare intimă, în sensul că ne spune mult şi despre caracterul, nivelul de cultură şi structura psihologică, emoţională, a celei care s-a mărturisit. Sever sancţionate pentru „sinceritatea” lor de Vladimir Streinu, însemnările acestei „ambiţioase femei de lume”, care n-ar fi dorit decît să-şi asigure o glorie postumă alături de Eminescu, sunt materialul de bază pentru Lovinescu, autorul modestului roman Mite. Nu cred că sentimentul de iubire, numit tîrziu şi fără rezerve, ar putea fi explicat prin ambiţia de a fi fost muză pentru două-trei poezii. Din aceste amintiri, destul de proaspete, deşi „fugare”, îţi faci într-adevăr, o imagine a tînărului genial, atunci preocupat de problemele limbii române, cunoscută de el la nivelul graiurilor din toate regiunile. Predîndu-i Mitei ore de română, ea se angajase – şi sentimental – să lucreze împreună un dicţionar etimologic al limbii române. Cuprinsă de un sentiment mai mult decît admirativ, treptat înfiripat, ea lucra zilnic pentru dicţionar, voind să-i cîştige apropierea. De numele lui Eminescu aflase din relatarea cumnatului ei, Titu Maiorescu. Acesta „povestea adesea despre ciudăţeniile acestui om plin de talent, care, preocupat de cărţile sale, uita mîncarea şi băutura şi care-şi pusese paltonul amanet în toiul iernii, ca să cumpere un manuscris vechi.” Citind Mortua est şi Melancolie, plină de entuziasm, Mite Kremniz a cotat această „neagră viziune, drept nebunie plină de spirit”, stare în care Eminescu a prins „adevăratul sens al lumii şi al vieţii”. L-a văzut „în carne şi oase”, cînd poetul avea 26 de ani, iar Mite Kremniz 24. Amintirile ei, reînviate cu căldură, spulberă legenda care spune că numai Eminecu a iubit-o pe Mite. Nici Cleopatra Poenaru, care l-a avut chiriaş pe Eminescu, atunci cînd el, la Bucureşti, lucra la ziarul „Timpul”, n-a ezitat să-şi mărturisească iubirea. Portretul motivează sentimentul: „Este de o gentileţe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustaţa şi pletele-i negre aduc cu ale prinţilor din poveste… Pare îndrăgostit de mine, însă, sigur, mai mult eu…” Cu aerele ei nobiliare, puţin snoabă, la început, Mite îl caracterizează aspru înainte de a fi cucerită de prezenţa lui fizică, de vocea şi conţinutul poeziilor lui. Nu ştim cît de fidelă este, textual, replica unui Maioresu gelos dar, ca idee, ea conţine un adevăr cu valoare mai generală, marcat şi în alte împrejurări istorisite de Mite Kremniz. Ascultîndu-i frazele admirativ entuziaste, Maiorescu mărturisea o slăbiciune de ordin afectiv: „Ce n-aş da, spuse el, să fiu în locul acestui om pe care îl pui aşa de sus asupra celorlalţi.” Mai puţin cunoscute aceste amintiri, fiind ele rar reeditate, stîrnesc un interes real, drept care voi întîrzia pe text cu citate semnificative.

Îi datorăm acestei scriitoare sensibilă şi educată, realmente îndrăgostită, cum nu va ezita s-o mărturisească direct, un portret memorabil al tînărului Eminescu, mereu întregit pe parcursul povestirii, paralel cu înfiriparea şi creşterea sentimentului ei. Încerc să-l refac, aşa cum îl păstra, după atîţia ani, memoria ei picturală şi profund afectivă, de artist, mediocru se spune, şi, totuşi capabil de retrăiri, plecînd de la textul de bază: „Cum şedea aplecat peste foile aşa de caligrafic scrise ale manuscrisului său, Eminescu avea o înfăţişare mai puţin masivă; bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau; fruntea ieşea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului, sprîncenele apăreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la întîlnirea nărilor o uşoară urmă de vulgaritate. Cînd ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare”. Cînd îi traducea unele poezii a apărut sentimentul de a-i compensa cumva nefericirea: „Pe cînd scriam, în mintea mea plutea chipul ideal al unui poet, care, fireşte, urma în linii vagi realitatea. Şi iarăşi mi se părea că în soarta acestui poet e o taină şi, fără să vreau, mă gîndeam cît de fericit aş fi voit să-l fac pe acest om, a cărui viaţă era aşa de singuratică, aşa lipsită de fericire”. Îndată, Eminescu devine un obişnuit al casei, la masă, la lecţii şi fără program, ceea ce favorizează apropierea. „Într-o sîmbătă seară, – îşi amintea ea cu precizie – îmi propusesem să trec peste formele superficiale de politeţe şi să vorbesc cu el mai de-apropape. Părea că omul acesta trebuia din alte sfere chemat energic la viaţă pentru a-i înlănţui atenţia; odată trezit însă din această visare, trecea peste faţa lui ca o iluminare şi atunci ţi se da cu totul pentru ceasul acela… Cînd vorbeam cu el, îi strălucea faţa de un surîs blînd, dar de superioritate; se purta cu mine ca un înţelept şi se bucura de prezenţa mea, dojenindu-mă… pentru că nu cunoscusem părţile întunecate ale vieţii.” La încercarea ei de a-l face să povestească despre sine şi despre familie, „nu se învoia”.

După ce s-au înmulţit orele de română, la care el, acest „român pasionat”, se prezenta cu o punctualitate regală, ataşamentul lor a crescut, ca şi sentimentul ei de posesiune: „Acum ne aparţinea nouă şi, cu naivitatea sa, care era caracteristica lui principală, aducea în casa noastră o notă de vioiciune… Cum citise în toate limbile, asupra cărora era extraordinar de versat şi bazat pe memoria sa colosală, se putea vorbi cu el despre toate… Mie, femeie sensibilă, nu-mi displăcea cînd şedea lîngă mine.” „Capul spiritual” al lui Eminescu ridica nivelul meselor cu diplomaţi străini organizate de familiile Maiorescu – Kremniz. Ea se mîndrea cu fondul „fin şi nobil” al poetului”, care atunci arăta că e fericit, „dragostea sa pentru mine – cum nuanţat spunea – fiind un foc ce-l încălzea, fără să-l mistuie”. Discutînd cu el despre idealul feminin, Mite îi deduce sentimentul: „Îmi dădeam de mult seama că ceva irezistibil îl împingea spre mine… şi mă simţeam fericită.” Se înţelege că şi ea se lăsa în voia pasiunii: „Prea tînără şi prea copilăroasă pentru a mai întreba încotro merg.

Învăţam cu stăruinţă lecţiile mele şi aşteptam la fereastră pînă ce Eminescu cu pălăria sa uzată şi boruri prea late, intra în curte cu gulerul ridicat.” Dincolo de sărut şi îmbrăţişare legătura lor n-a trecut, însă femeia egoistă din ea era orgolios încîntată de adoraţia lui: „Privirile lui le simţeam cu o durere nespusă. Ceea ce dorisem se realizase: fericirea lui atîrna numai de mine. Însă acum începea să-mi fie teamă ca nu cumva să fie pentru el mai mult rău decît bine… Pentru prima oară simţii că nimic la care nu lua şi el parte nu-mi făcea plăcere.” Şi atunci se ivesc întrebările ce azi ni se par cu atît mai retorice cu cît autoanaliza, oarecum principial etică, se întoarce în trecut: „oare nu cumva eram pe cale de a mă îndrăgosti de omul acesta?… oare nu fusesem oarbă cînd l-am atras la mine?”. Se refugiază, apărîndu-se temătoare, în gîndul că avea o căsnicie fericită, cotînd dragostea ca „putere diavolească”. Plînge de fericire cînd isprăveşte de citit poezia Atît de fragedă, închinată ei de Eminescu. Este vexată de vestea adusă de Maiorescu despre o posibilă reluare a legăturilor poetului cu Veronica Micle. Însă, declaraţia lui Eminescu cum că ar omorî-o, ştiind că ea, Mite, nu va fi niciodată a lui, îi produce o reparaţie. La acest gest de disperare, răspunsul frumoasei nemţoaice este de-a dreptul exaltat: „Nu mi-a fost frică, ba chiar cred că, în acel moment, îmi era mai drag decît oricînd, pentru că se apropia de idealul meu”.

Tristeţea îndurerată, sentiment ce se instalează atunci cînd, Veronica Micle fiind la Bucureşti, Eminescu n-o mai vizitează, e un simptom clar ce-i pune Mitei diagnosticul de îndrăgostită. Atunci „amorul propriu începu să mă tulbure tare – mărturisea ea după ani buni – … dar nimănui nu arătasem că mă făcea să sufăr, deşi suferinţa mea îmi era aşa de mare, că de multe ori nici mîndria mea nu putea să înăbuşe un sentiment de arzătoare durere”. Ajutată de Maiorescu, Mite începe să observe semnele bolii lui Eminescu în neputinţa lui de a-şi frîna ardenţa declaraţiilor de iubire. După primul acces, temporar ameliorat, Mite îl prezintă reginei, împrejurare în care el s-a comportat cu distincţie. Reproducînd ceea ce a observat Carmen Sylva, în timpul vizitei, Elena Văcărescu o cita în Memorii: „Mi-am dat foarte bine seama – spune regina – că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca cu ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere – ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare…” Mite Kremniz nu l-a mai văzut decît o singură dată „înainte de a cădea în noaptea cea fără nădejde a nebuniei”. Poţi avea îndoieli asupra autenticităţii sentimentului ei, timbrat nostalgic, cînd, în final, se desparte uşor şi fără compasiune de imaginea poetului cu minţile rătăcite.

La fel de interesante pentru mine, întrucît, deşi valoroase, nu le cunoşteam, sunt amintirile lui Nicolae Petraşcu. Din notele incluse informativ la finele volumului aflăm că Petraşcu a fost diplomat şi scriitor, mai tînăr cu zece ani decît Eminescu. Îl cunoscuse mai întîi din vedere şi mai apoi la serile Junimii bucureştene. Însemnările lui despre Eminescu au o vibraţie lirică aproape de adoraţie, notă ce se ridică deasupra simplei admiraţii din memoriile altor contemporani. El este între puţinii care au înţeles că zîmbetul permanent al poetului nu e decît „masca pusă pe un obraz îndurerat”. La unison, toţi contemporanii notau expresia permanentă a feţei, zîmbetul. Însă nu toţi i-au dat aceeaşi interpretare. Cineva care l-a cunoscut pe Eminescu în peregrinarea pe la Blaj, citea un anume sens în masca zîmbitoare: „El totdeauna rămînea domol şi zîmbea ca şi cînd ar fi vrut să zică: Ce ştiţi voi”. Nesigur şi de cele mai multe ori inhibat de superioritatea lui Eminescu, chiar şi în amintitire, Slavici este neînţelegător, deşi relativizează cu un adverb nota despre expresia feţei, crezînd că: „zîmbetul e oarecum batjocoritor”. În portretul schiţat de Nicolae Petraşcu, interpretarea e mult mai bogată în nuanţe posibile, exteriorizînd „mimica gîndirii” momentului şi împrejurării. E prea complet acest portret, care angajează şi vizual şi psihologic imaginaţia cititorului de azi în căutarea imaginii poetului, ca să nu-l citez în întregime. Petraşcu e încredinţat că natura a fost foarte darnică cu poetul. Astfel introduce portretul în rama general admirativă a paginilor evocatoare: „ De statură deasupra mijlociei, cu trupul bine legat, cu trăsăturile feţei regulate, părul negru, lucios şi cam lung, fruntea înaltă şi senină de parcă se cobora din lumea unui vis, ochii negri umbriţi şi adînci, pe care arareori ţi-i dădea să-i priveşti, căci vorbea cu ei mai mult plecaţi în jos, parcă de teamă de a nu părea că te observă – însă, în clipa în care ţi-i trecea pe dinainte, surprindeai, în pîlpîitul unei lumini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i arde sufletul ; zîmbetul mobil, variind în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, dispreţuitor, dureros, oglindindu-i oarecum mimica gîndirii; nasul corect, mustaţa neagră, buzele armonioase, barba rasă, gîtul rotund şi larg, pieliţa obrazului albă, mată şi palidă, aerul feţei pătruns de inspiraţie. Şi toate acestea învăluite într-o modestie şi într-o timiditate ce-l înfrumuseţau şi mai tare. Ceea ce caracteriza mai mult omul era o blîndeţe adîncă, o teamă de a nu supăra pe nimeni. Discret, rezervat, cu o delicateţe din fire faţă de toţi, simţindu-şi superioritatea, dar, de regulă, tăcînd şi ascultînd pe alţii”. Şi această lungă şi analitică pagină de caracterizare continuă. Alţii i-au pus în lumină „belşugul de idei”, „mintea vastă”, memoria, tăcerea şi singurătatea omului care „era mai deştept decît trebuia” ( sic !), neglijarea propriei vieţi pînă la „lepădare de sine”, darul de povestitor, pasiunea pentru trecut şi limba veche, naţionalist în cel mai profund şi patriotic înţeles al cuvîntului, „model de corectitudine şi moralitate” etc., etc.

Reiau afirmaţia iniţială, ca mare cîştig al lecturii volumului, cum că Eminescu a însemnat mult mai mult pentru contemporani, decît au făcut ei pentru el scriindu-şi amintirile, afirmaţie întărită de chiar mărturisirile congenerilor, asupra cărora a avut o hotărîtoare înrîurire, cum îşi amintea Sbiera, profesorul gimnazistului Eminescu. A avut un rol catalizator, a fost un profesor pentru toţi. Slavici îi era cel mai recunoscător, în primul rînd pentru învăţarea limbii române, îndrumarea lecturilor care l-au format, exerciţiile de gîndire la care îl supunea Eminescu. Caragiale îi datora iniţierea în filosofia kantiană. În dialogul provocat interesat de Caragiale „trecea ştiinţa de carte de la Eminscu la Caragiale”, îşi aminteşte Slavici, ca martor. Autoritatea spuselor lui, „ca unul ce ştia multe şi călca sigur”, era lege pentru toţi. Apoteoza influenţei sale asupra tinerilor a scris-o, ca un cîştig personal recunoscător, Ion Slavici: „Era o mulţumire sufletească nu numai pentru el, ci şi pentru aceia cu care stătea de vorbă, azi cu unul, mîine cu altul, căci el avea inima deschisă, era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încît te simţeai mai bun, mai deştept şi mai vrednic, după ce ai stat timp de cîteva ceasuri sub înrîurirea lui… Plimbîndu-mă cu el, m-am luminat, fără îndoială, mai mult decît audiind cursurile la Universitate”, la Viena. Rolul de catalizator pentru generaţia lui compensează prea puţin din destinul de a nu-şi fi putut duce povara geniului mai mult de un deceniu. Asta în raport cu cei care i-au fost contemporani. Posteritatea operei e o altă problemă, iar „biografia subţire” plină de prieteni şi peregrinări se află în acest elegant volum închis între coperte aurii.



[1] Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă. Humanitas, Bucureşti, 2014

Revista indexata EBSCO