Jul 28, 2013

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – Andrei Serban, regizorul-pedagog (I)

ulmuScriu tîrziu despre destul de comentatul volum al lui Andrei Serban, O biografie. E o carte importantă pentru oamenii de teatru, deoarece autorul a avut sansa să monteze mult, în multe, incredibil de multe tări. Spune, la-nceput, că toată viata a stat suspendat între două lumi: România si America, teatru si Operă, regie si pedagogie. Sper că va urma o continuare a Biografiei, deoarece regizorul e în plină putere creatoare, si din 2005 pînă acum, deja a avut destule spectacole, work-shopuri, conferinte si ateliere care au incitat lumea…
Vorbind despre cartea sa, autorul ne-a prevenit că nu toate amintirile cuprinse aici sunt fidele realitătii: „Stiu din teatru că, uneori, tocmai aspectele inventate dau povestii un iz de adevăr” (p. 8). Dar nimeni nu cautădocumentul în genul acesta de literatură specializată, nu?
În copilărie, a făcut teatru si a regizat, chiar, spectacole cu liceeni (avea o viziune interesantă asupra lui Caragiale, dramaturg pe care, ulterior, l-a uitat). De-atunci, se pare, datează prima sa observatie… teoretică: „Paradoxal, opăpusă poate avea mai mult suflet decît un actor, care uneori e prea vanitos” (p. 21). Sigur că da! Dar si păpusarul trebuie să stie să-i pună-n valoare sufletul. Ceva mai încolo, legat tot de păpusă, Serban povesteste că un mare mînuitor, după ce scotea păpusile din ladă, le tinea o vreme lipite de frunte, ca să intre-n el spiritul păpusii! Frumos!…
Compatriotul nostru a fost marcat, în primul deceniu ulterior plecării din România, de Brook si Grotowski. Carte se vrea un omagiu indirect adus lor si celorlalti oameni de teatru celebri, care i-au deschis ochii asupra întelegerii profunde a artei spectacolului. A retinut că Brook spunea: „un actor mediocru se ascunde în spatele măstii ca să nu fie prins, ca si cum stie că ocupă locul altuia, prin fraudă” (p. 37). Si mai spune un lucru de bun-simt, autorul cărtii, pe care în anii 50-60, nu-l pricepeau multi: „Nu poti să fii Iago, dacă-l urăsti, dacă-l privesti critic, din afară. Pentru a reusi să-i dai viată [ca actor], trebuie să admiti că potential, toti îl avem pe Iago în noi” (p. 72-73). Si părerea mea e că interpretul musai să fie avocatul, nu procurorul eroului întruchipat. Tot despre histrion, mai atrage atentia asupra unui pericol, pe care l-am priceput si eu, încă de la 20 de ani, datorită lui V.Silvestru: „Dacă actorul se complace-n lacrimi, sansa e ca spectatorul să rămînă indiferent” (p. 38). Nu zic că e nefiresc să plîngi, pe scenă; dar e greu, teribil de greu s-o faci artistic
„Niciodată nu am putut să stau în sală, la o masă [ca regizor] si să comand altora, vorbindu-le la microfon doct si distant. Dimpotrivă, am căutat pericolul, actiunea directă, iar faptul că eram pînă-n ultima clipă pe scenă, printre actori, m-a stimulat” (p. 42). Da, e modul cel mai viu de-a conduce spectacolul. Dar nu toti simt nevoia asta. Sau nu toti văd ansamblul, amestecîndu-se în… detalii!
Un lucru care m-a pus teribil pe gînduri, chiar ma mîhnit, a fost următoarea constatare: „În cazul lui Liubimov, ce e curios e că atîta timp cît a existat cenzura, el a functionat foarte bine. Brejnev l-a făcut să scoată din el tot ce era mai bun, mai creativ. Dar cînd a căzut sistemul, neavînd adversar, a-ncercat să-si clădească o carieră în Occident. Dar, lipsindu-i motivatia rezistentei politice, energia sa artistică s-a diminuat si talentul lui s-a stins, în timp” (p. 52). Cred că e cumplit să fii martorul spectacolului stingerii unui mare talent!… De altfel, tot despre politic, Serban mai face o constatare la care subscriu cu ambele mîini: „Teatrul care se declară politic devine la fel de mincinos ca si subiectul pe care-l demască” (p. 52). Si cînd mi-amintesc că-n anii 80-90 totul trebuia să fie la noi, măcar teoretic, teatru politic, circumscris festivalului muncii si creatiei libere „Cîntarea României”.
Dar undeva se si contrazice, cred eu: „rolul artei e să filtreze trivialul vietii printr-o viziune transparentă, să dea sperantă, nu doar să arate cît de sumbru e totul” (p. 53). Dacă n-as fi văzut OedipPurificare sau Tanacu… poate as fi crezut că teoreticianul e de acord cu practicianul. Brook ar fi zis că „Diavolul în teatru se cheamă plictiseală”. Serban nu e niciodată plicticos. Dar, cred eu, îi lipseste, uneori, noima… Si măsura. Lucru inexplicabil la un artist atît de talentat si experimentat…
Tot asa, vorbind despre o montare mai veche a Livezii, regizorul spune: „singurul meu merit e că am respectat indicatiile lui Cehov si am încercat să le-nteleg, concret. Citind si notele lui Meyerhold, am fost încurajat să dezvolt cu actorii o atmosferă de circ, de vodevil, o formă de teatru exploziv, total, care povestea nu o dramă psihologică, ci o comedie umană” (p. 182). Viziunea este valabilă, desigur, dar ea nu e, totusi, cuprinsă în didascaliile cehoviene; de altfel, ar fi prea simplu ca un director de scenă din anul 2000 să facă o montare interesantă, doar respectînd parantezele autorului… Serban se mai alintă, fireste, fiindcă tot el povestea că nu era de acord cu Moni Ghelerter, cel care credea că dacă faci o distributie bună, restul vine de la sine.

Revista indexata EBSCO