Jul 21, 2014

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREȚU – Recitindu-l pe Fundoianu/ Fondane

Apariţia unui volum de sute de pagini, studii şi eseuri în cea mai mare parte, consacrate unui autor aparţinînd atît literaturii române, cît şi celei franceze, este un eveniment cultural demn de toată atenţia. Două semnături: B(eniamin) Fundoianu, în România, Benjamin Fondane, în Franţa. Un destin aparte, al născutului la Iaşi Beniamin Wechsler (pe adevăratul său nume), poet şi eseist, cu preocupări filosofice pe o linie existenţialistă a sa (La conscience malheureuse), mort la Auschwitz. O carte reunind texte semnate de numeroşi colaboratori la această iniţiativă editorială admirabilă, sub îngrijirea lui Michael Finkenthal, alături de Claire Gruson, şi Roxana Sorescu: B. Fundoianu – Benjamin Fondane: o nouă lectură (Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, 2013, 404 p.), lansată la Institutul Francez (ieşean), în cadrul „Zilelor Fundoianu/ Fondane” (5-6 iunie 2013), cărora organizatorii au ţinut să le confere şi semnificaţia unui omagiu postum adus unui dintre exegeţi, dedicîndu-i („in memoriam Leon Volovici”) dezbaterea („masa rotundă”)/ B. Fundoianu la confluenţa  a două culturi (Michael Finkenthal, Camelia Crăciun, Claire Gruson, Petre Răileanu, Hanna Volovici, Remus Zăstroiu): generic şi participare în spiritul unei autentice, reuşite mobilizări de forţe, energii, competenţe, internaţională, interculturală. Şi unde altundeva i-ar fi stat mai bine să se materializeze decît la Iaşi, spaţiul cultural de origine al autorului şi în convergenţa nu doar simbolică, ci activă a Institutului Francez, a Academiei Române – filiala Iaşi (prin Institutul de Filologie română „Alexandru Philippide”), a Universităţii „Al.I. Cuza” (prin editura sa)?

 

Benjamin Fondane: Le judaisme vécu comme expérience individuelle et philosophie existentielle deschide secţiunea Repere biografice. Leon Volovici interoghează hermeneutic relaţia biografiei exterioare, de reflecţie şi situare în lume, în istorie, aşadar de conştiinţă, cu activitatea şi opera autorului, ce reprezenta pentru el evreitatea, cum îşi concepea propria „integrare într-o viziune modernă a existenţialismului”, „cum se identifica el cu destinul evreiesc şi cu expresia poetică dată acestuia”, remarcînd alegerea ieşeanului Wechsler între sionismul politic şi „condiţia evreităţii – provocare (défi) existenţială” (p. 19-20). Poeme de tinereţe se inspirau din Vechiul testament, unele prefigurînd (ca, de pildă, Psalmul leprosului) sinteze mai tîrzii, de proiecţie complex simbolică, dată „revoltei tragice”, adevăr al esenţei existenţei la care se aspiră, în conjugare cu o versiune a „evreului rătăcitor”, migrant într-un „univers ostil şi haotic”, în nota unui omenesc al interiorităţii tensionate, conflictuale, marcat de accentele solitudinii şi „alienării”, cu implicaţii de ordinul unei filosofii existenţiale „a libertăţii, a posibilului, a absolutului” (p. 27), ca în Ulysse, vîrf al creaţiei poetice în franceză. O menţiune deosebită pentru „racordarea”studiului publicisticii din perioada românească la demersul de degajare a spiritului operei în ansamblu şi a liniilor ei de forţă configuratoare de identitate auctorială, ca şi pentru „întîlniri” decisive, în ordinea ideilor (cu Martin Buber, de pildă; crucială, cu Şestov). Complementară cu această procedare se dovedeşte cea a lui Remus Zăstroiu (Copilul şi adolescentul B. Fundoianu. Note biografice), în care foarte utila şi necesara cantitate de informaţie privind familia Wechsler, cercul altor familii legate de cea a poetului prin rudenie şi afinităţii, şcolaritatea dificilă a adolescentului elev este degajată în acele conexiuni ale ei care dezvăluie rolul de formatori influenţi jucat de oameni din afara şcolii (Moses Schwartzfeld, A. Steuerman în special A.L. Zissu).

Camelia Crăciun, în Între Fundoaia şi Paris. Reconfigurări ale discursului identitar, insistă asupra componentelor etnografice, religioase şi culturale de ştetl (comunitate indiş, de tîrg de provincie), „paradis rustic de pace şi linişte”, a cărui imagine (peisajul şi oamenii, atmosferă, mentalităţi, „ecouri” hasidice etc.) este în Privelişti de „un tradiţionalism paradoxal, subminat din interior”, integrarea „sentimentului rustic în univers” coexistă cu „procesul de desvrăjire a naturii”. Mutaţia esenţială: dinspre un orizont al creaţiei, în România, dominant literar, către teme, atitudini, „accente” marcate de o interogaţie filosofică, metafizică, deopotrivă în La conscience malheureuse, în studiile despre Rimbaud şi Baudelaire, în opera lirică de maturitate (Ulysse, în primul rînd): „obsesia” solitudinii şi a exilului, a „dezrădăcinării” (le juif errant), identitatea evreiască „simbol al existenţei” umane şi artistice, himericul rătăcitor pe mări – „dublul său artistic, simbol al eului său poetic”. La rîndu-i, în Benjamin Fondane: le poete devant l’histoire, Michael Finkenthal distinge (faţă de opţiunile clare, de stînga: Tzara, Voronca, Roll…), în raport cu ascensiunea regimurilor de extremă dreapta în Europa, luciditatea unui Fondane sustras clivajelor maniheiste, simetric mistificatoare, ale ideologiilor polarizate polemic doar ca retorică a propagandei, acuzate de el în bloc că înlocuiesc în fond realitatea umană complexă a individului cu „simple stratageme tactice”, de ordinul captării/ înregimentării politizate. Teoriei leniniste a „reflectării” îi opune opţiunea sa pentru scriitorul – „actor liber” (biografie, experienţe, creaţie) în praxis-ul lumii şi al istoriei. Sunt vizate un adevăr şi o înţelegere avînd ca obiect „omul real”, recuperat unui prea optimist „umanism”, redat astfel ontos-ului său tensionat şi contradictoriu, viu, neîncorsetat, văzut în confruntarea cu sine, ca şi în cealaltă, cu violenţele, retoricile ademenitoare şi absurdul istoriei. Respinge mitul „atotputernicei raţiuni” neagă himericele „legi” ale devenirii în durată, „un défi profond et toujours inactuel” îl singularizează, îl sustrage curentelor de atitudini istorice, „coagulante” ideologizant („alternative ale unor doar iluzorii răspîntii”): clarviziune ce l-a ferit de vîltoarea precipitatei perimări a atîtor adeziuni conjuncturale, ale altora. „Ces barbares qui nous menacent aujourd’hui”: Leon Chestov et l’engagement politique, studiul semnat de Genevieve Piron, doar prin „ricoşeu” raportabil la Fundoianu/ Fondane, nu e deloc nejustificat inclus în sumar. Filosofia şestoviană apare ca definindu-se în confruntări cu viziunile şi ideile unor mari creatori (Nietzsche, Tolstoi, Dostoievski), ca şi cu mişcările politice („bolşevismul” receptat ca o formă de „idealism” ce exaltă , totuşi, „forţa fizică brutală”; barbaria hitleristă, de asemenea). Studiul developează imaginea unei analize comparative atentă la nuanţe şi implicaţii. Mefienţa faţă de ideologii şi de trufaşa autofetişizare a „raţiunii”, respingerea lor drept înşelătoare, pervertitoare în absurdul trăit al istoriei, iată punţile afinităţilor definitorii şi revelatoare (dincolo de tot ce-i desparte altminteri) între Fondane şi maestrul său de gîndire, evreul rus Lev/ Leon Şestov.

 

Delimitarea unei a doua secţiuni, Opera poetică, se dovedeşte, la lectură, oarecum „aproximativă”, cel puţin în relaţia unora dintre textele subsecvente cu titlul dat ei, probabil chiar cu un anume sentiment al relativităţii lui, din partea cui a gîndit compartimentarea volumului. Claire Gruson, în La poésie comme „audace”, discută ideile autorului despre poezie, degajînd din ce scrie Fondane despre creaţia altora propria sa idee de poezie. Întrebări şi nelinişti generate de instabilităţi şi tensiuni ale istoriei în curs, pe cale de configurare, intră învăluit în comunicare mai de adîncime cu „îndrăzneala” (audace) de „a lupta cu sine însuşi” (p. 125), tematizare aptă să reliefeze convergenţe simptomatice între Baudelaire et l’experience du gouffre şi, de cealaltă parte, Ulysse, L’exode, Au temps du poeme. Un real sustras ordonării conceptuale de o fluiditate sugerată de topos-ul „uşilor” (portes) în corelaţie cu gîndirea (a-l gîndi pe ). „Celuilalt” (pensée de l’autre), simbol „în ecou” (kafkian) în Au temps du poeme în interpretarea (p. 131) lui Claire Gruson. Hermeneutica lui Fondane scriind despre Baudelaire devine cale de acces către „miezul” şi spiritul poeziei exegetului-poet, „uşă”, trecere spre o „imagine” a realului, complex, dens, „agravat”, cum scrie Claire Gruson, „privit la nesfîrşit” (regarder sans cesse) intens, „Audance de la poésie…” (p. 138). Cît despre  L’écran opaque de la Rationalité: Benjamin Fondane’s. Aestetic Principles al Cosanei Eram, acesta este un studiu-tentativă de degajare, analiză şi definire a fundamentelor unei estetici fondaniene, în ambele ei „dimensiuni”, explicită şi implicită. Îi este scoasă în evidenţă apartenenţa la o „linie” istorică a filosofiei ca reacţie împotriva unei tiranice, devitalizante, dominaţii a „Raţiunii” (Kierkegaard, Nietzsche, Şestov, Cioran), în opoziţie ireductibilă cu Hegel, situare recognoscibilă şi în topos-ul „teroarea istoriei”, al generaţiei lui Eliade. Prin adevărata ei natură, poezia (mai larg, arta) nu răspunde unei abordări raţionale şi „logice” a lumii, definitorie fiind tocmai amprenta bachelardienei fonction d’irréalité: o „inadaptare”, chiar apropieri de „gîndirea magică, pre-logică sau mistică” (p. 147), implicînd deschideri către sacru, ca şi către neant. Nu „ideile” (şi mai rău, ideologiile) fac poezia, ci „cîntul” ei liber de orice astfel de balast, o „gîndire participativă”, non-abstractă, radical distinctă de „conştiinţa nefericită” (conscience malheureuse). Funcţia supremă, vocaţia artei, a poeziei nu ţin de vreun rol de”vehicul” purtător de mari adevăruri, ele creează un „spaţiu”  al reconcilierii „eului” (sinelui, self) cu „celălalt” (alter, other, autrui). A concepe, ca Fondane, percepţia estetocă drept bazată nu pe căutarea perfecţiunii sau a frumuseţii, ci pe recunoaşterea incongruenţelor, eşecurilor (failures) şi a derutei (disarray) nu este a adopta o poziţie măsurat „realistă”, a „modestiei”, ba chiar dimpotrivă: e expresia unui mult mai autoexigent orgoliu, oricît de paradoxal i-ar „suna” litera (nu şi esenţa aspiraţiei, spiritul unei atare, polemice, delimitări). Excelent studiu, temeinic şi  ferm ca structură, clară, de idei, de argumentaţie, subtil în nuanţări, lapidar şi dens în fraza finală, cristalizare splendidă a rodului întregului demers, rezumînd estetica lui Fondane: „Poezia ca o strategie a re-încîntării (re-enchantement; re-vrăjirii?) poate oferi soluţii alternative unei lumi blocate de varii forme ale raţionalităţii”.

Petre Răileanu, Oana Soare şi Ovidiu Morar semnează pagini menite să-l aitueze pe autorul studiat în contextul unor orientări şi curente – repere funcţionale într-un astfel de demers mai curînd prin „ricoşeu” decît prin eventuale afinităţi şi convergenţe. Cel dintîi, în Fundoianu-Fondane: En auscultant „les nouveaux barbares”: Dada et le Surréalisme, îi subliniază o opţiune fermă şi definitivă pentru modernismul occidental (p. 159) în etapa românească (Imagini şi cărţi din Franţa), receptarea spiritului „Dada” ca „insurecţie radicală lipsită de finalitate împotriva predominării raţiunii”, expresie a „crizei de realitate” proprie „modernităţii polimorfe a sec. XX”, din perspectiva „unei filosofii a existenţei” (p. 166), respingerea suprarealismului („imediată, definitivă şi totală”, p. 168), delimitarea de febrele politice, ideologizante, ale lui Breton („et co”), simptomele de revenire, fie şi învăluită, la intelectualism şi raţionalitate („cartezianul miracolului”, despre Breton), la „criza de realitate” – simptom cultural al devitalizării omului occidental, văzut nietzscheean. Fondane îi apare exegetului într-o netă polaritate cu suprarealismul bretonian, pînă la dispunerea „pe două coloane”, în contrast, gratuitatea, indiferenţa (vs. transcendent, morală, social, politic) fiind opţiunile lui Fondane. Concluzia? „Adept al poeziei sau mai curînd al actului poetic, ca experienţă totală inseparabilă de  trăit [le vécu] şi în afara oricărei conceptualizări”, idealul fondanian apare ca asociat ultimului Rimbaud (idéal formulé dans les termes de „son” Rimbaud): „l’ardente médiocrité nécessaire”, poetul – apôtre du réel rugueux a étreindre”.

Oana Soare (Fondane et le rejet paradoxal de la poésie moderne) îl vede pe poet ca pe un  „antimodern” (după Antoine Compagnon), reacţionînd în spiritul moderaţiei (le retour en arrière) faţă de excesele modernismului, chiar al unei „întoarceri” (Spre clasicismul cel nou), poetica şi estetica sa apărîndu-i ca apropiate de ideea baudelairiană a mariajului de „tranzitoriu şi etern” (p. 191), abordare realmente fecundă. Aspiraţia către o poezie a captării „concretului ontologic” (a fluidităţii difuze proprie existenţei neconceptualizate, ca întoarcere către un şestovian „Arbore al Vieţii”) în cuvînt, în rostire, inclusiv prin asumarea unei Retorici, „formă de încredere în funcţiunile raţionale ale limbajului” (p. 193), este ideea centrală a acestui demers. În vreme ce Ovidiu Morar (Poezia lui B. Fundoianu – tradiţionalism sau (ultra) modernism?) pare să promită astfel, interogativ, să tranşeze un răspuns clar şi ferm. E respinsă ca reducţionistă şi neîntemeiată în vreun orizont poietic (de conexiuni cu climatul germanic originar) „etichetarea” drept expresionist, ca de altfel şi cealaltă, drept „tradiţionalist” (p. 204). Privelişti – „recreare a realului” (p. 207)? E o formulare mult prea vagă, mai sugestivă e trimiterea la „un primitivism de factura celui din pînzele lui Gauguin sau Van Gogh”, şi aceasta de nuanţat, poate, ca formă de revitalizare estetică sub semnul unei semnificative conştiinţe a „stilizării” moderne. Urîtul, „exhibat fără pudoare” (p. 210) ar avea un revers de „instinct vital, forţă germinativă” (p. 211) percepute pînă la angoasă. Natura – „forţa agresivă” şi, ca şi la Tzara, o dialectică a poetizării şi de-poetizării, succesive (p. 212) sunt puse în corelaţie (Herţa, I şi Un tren de marfă) cu textura de puzzle, tropi în concordia discurs şi alte „semnalmente” stilistice (zeugma) ale unui strategic detectat „transfer energetic” (p. 214). Rezultă o imagine de totalizare – sinteză în descendenţa lui Lovinescu („spaima de a fi comun şi banal”), ca „spirit nonconformist, un disident prin excelenţă aflat mereu în contradicţie cu orientările artistice şi ideologice în vogă” (p. 214) ceea ce e foarte adevărat şi convingător. Şi răspunsul privind „răspîntia” re-examinată? Anume: „tradiţionalism sau  (ultra)modernism?”. Nici într-un caz tradiţionalism, în optica lui Ovidiu Morar, e limpede. Şi se pare că nici modernism, dacă „(ultra)modernism” înseamnă nu „izotopiile” tematice şi motivemice, ci un spirit al depăşirii tuturor formelor de avangardă istorică, la  modul neînseriabil al unui „scriitor aflat în avangarda tuturor avangardelor” (p. 215), văzut ca un rebel tous azimuts, „opozantul faţă de orice sistem existent”.

Un promotor de prim-plan al studiilor fondaniene ca Mircea Martin (Paradă – ultimul poem românesc al lui B. Fundoianu) acordă textului – obiect al analizei şi interpretării o semnificaţie aparte, de poem – „Ianus” între sugestii recapitulativ-retrospective, întoarse către Privelişti, cu o anume detaşare, aptă să esenţializeze, şi, de cealaltă parte, o deschidere spre viitor, chiar un soi de „programatism” nucleic, intuit, neformulat, ne-„retorizat”. Un discurs liber şi lax, exploziv la nivelul sensurilor” (p. 219),, de o tectonică aglutinantă, relativ „disciplinat” doar de „corsetul formal” (rimă şi ritm), fără vreo „progresie a sensului” într-o logică – oricît de vagă – a succesiunii”, pe linia unei asumate lipse a „liantului semantic” (p. 220), configuraţie paradoxală de „poésie éclatée”, în descendenţa unor Rimbaud şi Lautréamont. Un  metaforism contrariant şi inserţii (Hugo Friedrich) ce îi apar criticului ca mărci stilistice ce trimit, în jocul lor provocator la un simptomatic, discret totuşi, umor metatextual în „arta poetică” sui generis care este Paradă. Titlu interpretat, de altfel, şi ca o metaforă programatică a poemului, atotcuprinzător, ca sinteză-„evantai” a faţetelor şi „dimensiunilor”, experienţelor etc. în stare să „condenseze” lumea şi existenţa. Un suprarealism o singură dată – atunci – asumat, într-un trecut departe de „revolta şi dorinţa de schimbare” (p. 224) ce urmau să domine şi, de cealaltă parte, o „potenţare”, o „supralicitare” exact în direcţia opusă Priveliştilor, cea avangardistă (p. 224), care nu va fi însă confirmată de destinul interior al creaţiei franceze. O puternică artă poetică a modernismului românesc extrem, putînd să fie recuperată în acest sens de avangarda autohtonă, dar şi – privindu-l retrospectiv – „un manifest” apt să prevină împotriva unei lecturi deformante, „într-o paradigmă tradiţionalistă”, acestea sunt valenţele puse în evidenţă şi considerate esenţiale, ca rezultat al demersului lui Mircea Martin, în poemul Paradă, convingînd realmente cititorul asupra importanţei speciale a acestui text de excepţie, ales ca obiect de studiu.

O mise au point – privire de sinteză, menită să marcheze, comparînd diferenţele dintre căile urmate de exegeţi şi care le disting rezultatele, semnează clujeanul Ion Pop, indiscutabil, cel mai substanţial, respectat şi tenace cercetător al avangardismului literar românesc. Este o examinare cuprinzătoare şi receptivă a corpusului exegezei, limitată însă la Privelişti, cum o spune discret, totuşi limpede, titlul: Poezia lui B. Fundoianu în lecturi româneşti. În loc să se rămînă la obsesia răspîntiei „modernismului” vs. „tradiţionalism”, se caută mai curînd semnele unei ieşiri din tiparele unei atare schematice polarităţi, în comparaţii şi evaluări receptive la o anumită progresie mai de fineţe, a nuanţărilor şi aprofundării. Opţiunea criticului, propria sa „lectură” detectează în Privelişti o „sinteză lirică” inconfundabilă, în al cărei „expresionism” apare captată o „stare de asediu” indusă poemelor de „substanţa germinativă a lumii”, în revărsări şi proiecţii anxiogene, de „înec al conştiinţei în materia greoaie”. „Dimensiunea existenţială a poeziei” (p. 233), în măsura în care e intuită sau, mai mult, detectată analitic, e văzută ca indiciu decisiv în succesiunea treptelor receptării critice, criteriul-cheie în evaluări. Examinarea în diacronie caută semnele unei progresive aprofundări, dincolo de (doar) „corect”, „îndreptăţit” etc. Orizontul acesta al abordării îl aşează pe Pompiliu Constantinescu („maliţie”, cabrare polemică „acidulată” de „reaua aducere aminte” a „impertinenţei volubile” etc.) şi, de  cealaltă parte, pe Perpessicius („neascunsă empatie”, receptivitate la „năzuinţi de evadare şi o binefăcătoare răzvrătire tinerească şi – liric vorbind – tonifiantă, în acelaşi timp”) într-o simetrică polaritate: de gust, de umori. Relativa ezitare între „extremism” şi „modernism” îi apare criticului criticii ca „simptomatică” la Lovinescu, lui Călinescu i se recunosc juste „intuiţii esenţiale” privind o hiperbolică „îmbătare de exalaţiile vitale”, sensibilitatea unui „voluptuos de toate ipostazele materiei”, dar: „această perspectivă asupra operei nu reţine încă substratul tulbure de angoasă existenţială pe care lirica Priveliştilor îl conţinea deja (p. 232). Pătrunderea către acest „substrat” e urmărită de la Negoiţescu (foarte apropiat de intuirea unei nelinişti ascunse”, p. 239), Mircea Tomuş („spiritul unui mare novator”, p. 240) şi Nicolae Manolescu (o lume „roasă imperceptibil de o nelinişte, ascunsă în toate lucrurile, perfidă, teribilă, p. 244) la Ov.S. Crohmălniceanu („sufletul demonic nevăzut” al naturii, expresionismul „exploziei de vitalitate elementară agresivă”, naturalismul stihial – „întronare de anarhie în univers”, p. 241), Mircea Martin („stratificarea” – „dispoziţie multiplană” a structurii poemului, p. 243), Gheorghe Grigurcu (ecouri şi infinităţi baudelairiene, „dionisism bolnav de propriul său exces”, „extrovertirea fiinţei” şi „panteism luciferic”, p. 246). Rezultatul? O sinteză (accentuările şi evaluările ei fiind întemeiate pe analiză, discerneri, comparaţii) realmente capabilă să degajeze dominantele unei evoluţii a exegezei, fără a-i nesocoti nici nuanţele care contează, totodată aptă să implice întrebări şi „deschideri” de viitor ale perspectivelor de abordare-interpretare, dincolo de stadiul actual, eventual chiar în răspăr cu ceea ce apare ca un ciclu evolutiv deja consumat, „rotunjit”: prin punerea sub semnul întrebării a etichetei „expresionism” şi nu doar ca situare, ci şi – poate mai cu seamă – ca definire a spiritului propriu liricii Priveliştilor  lui B. Fundoianu.

 

 

În fine, ultimele patru contribuţii la volum (lăsînd deoparte mica secţiune de traduceri în engleză, din poezie, realizate de Michael Weingrad şi de Bruce Baugh: „criticism philosophy”, justificate, cred, de intenţia unei difuzări internaţionale”), dincolo de criteriul „distribuirii” lor editoriale, pe sectoare ale corpusului (Publicistică românească, Dramaturgie, Filosofie), par să aibă mai curînd o „confluenţă” de ordinul situărilor în raporturi revelatoare cu personalităţi apropiateşi comparabile, ca temperament uman şi creator (Arghezi), ca demers al gîndirii (Bachelard, Heidegger), desigur „lecturi” în paralel în stare să conducă spre o delimitare aprofundată (şi astfel) a dublei identităţi Fundoianu/ Fondane: în orizonturile în care cele două „versiuni” se înscriu. Chiar şi Benjamin Fondane et le theâtre: le cri dans le texte al lui Eric Freedman sugerează, dar nu şi argumentează, o conexiune a dramaturgiei fondaniene, considerată „poetică” şi „alegorică”, cu semantismul metaforei emblematice a expresionismului austriac şi german (Schrei, strigătul): „Teatrul său este locul unde se întîlnesc şi se joacă poezia sa viscerală şi filosofia sa existenţială, strigătele şi rugile sale, magia şi suferinţa sa” (p. 291). Cu protagonişti-„revoltaţi în luptă”, care „desfid Ordinea”, e o dramaturgie-modulare (una dintre) a strigătului său, un apel contra justificării estetice a frumosului, contra raţiunii de Stat, pentru dreptate şi absolut, alegoric şi purtător de mărturie, cum, pe aceeaşi pagină, o anumită „stratigrafie” a interogaţiilor, a dezbaterilor şi a „vocilor” (exilatul, străinul, emigrantul, evreul) „înainte de toate” rămîne „o luptă şi un strigăt al tenebrelor şi luminii” sau, spre final, „un teatru de măşti” un teatru qui masque lecri, al „măştilor de identitatea şi de eschivă” (evreul, românul, „grecul”, francezul), al „jocurilor de roluri” pour un voyageur du passé, du présent et du futur (p. 293), morfologie proprie unei dramaturgii poetice, de esenţă tragică în fond. Păcat că toate aceste sugestii preţioase, incitante, sunt menţinute într-un regim de doar aluzie metaforică, nesusţinute şi analitic pe măsura mizei lor, autorul preferînd să trimită la cercetările altora (Michel Carassou, Ramona Fotiade).

Cu totul aparte este Legături paradoxale – B. Fundoianu – Tudor Arghezi, avînd ca obiect „relaţia de admiraţie-respingere” dintre cei doi, „dezvoltată atît în plan biografic, cît şi în plan intertextual” (p. 253), demers construit în trepte, de la Fapte dovedite şi altele, „amintite, dar nedovedite” la ce „spun” Textele, tot atîtea acumulări-temeiuri pentru un Mic exerciţiu de psihanaliză, final. O tectonică impusă de realitatea alunecoasă, înceţoşată, a raporturilor, configurate în timp, între autori, între operele lor, deloc o simplă cochetărie compoziţională. „Dosarul” relaţiilor, cu destule meandre şi articulaţii obscure, nesigure, el obligă la o procedare tatonantă, prudentă, şi autoarea refuză să improvizeze, să imagineze „racordări” şi „explicaţii” acolo unde ele nu se pot sprijini pe indicii sigure. Semne ale  „proiectării sinelui în Celălalt” (p. 265) sunt detectate cu fineţe, forme de „reacţie de autoapărare” în climatul unei idolatrii paradoxale se lasă descifrate în nuclee metaforice simptomatice („cleiul” plantei carnivore), definiri concentrate („suflet de tranziţie”) se întorc, ricoşînd, spre emiţătorul lor, înaintări şi retrageri, reverenţe şi sugestii de scriere „pe dedesubt” sunt supuse unei atare „lecturi”, receptivă la relieful raporturilor în mişcare, plin de tensiuni, de capcane şi „ghimpi”. Prea complex pentru a-i urmări aici volutele interpretării „tatonante”, circumspect receptive, studiul Roxanei Sorescu convinge acordînd reliefului mişcător, chiar alunecos, al acestor raporturi o semnificaţie globală, de esenţă psihanalitică, în stare să notifice în spiritul lor (modelator al atîtor răsturnări şi „viraje” de atitudine, umoare, ton) liniile şi detaliile unei deveniri „freudiene” în jocul confruntării inter-umane (de individualitate, de aspiraţii şi orgolii), ca şi în acela al textelor (opera poetică, dar şi publicistica). „Fundoianu şi Arghezi s-au apropiat şi s-au ucis reciproc, după tiparul Fiului în căutare de Tată şi al Tatălui – ucigaş de Fiu uzurpator” (p. 284), nu fără a aduce/ a atrage în circuitul substanţialei examinări şi alte repere şi termeni de delimitare (Baudelaire, Minulescu). Nu e numai o reuşită hermeneutică de o reală exemplaritate prin rezultate, ci şi prin tăria constantă, intransigentă, cu care se evită forţarea notei într-o direcţie sau alta, inclusiv ca metodă, ceea ce nu e chiar o conduită obişnuită în critica literară românească de azi.

Benjamin Fondane et Gaston Bachelard, Preolégomènes à une critique de l’imagination pure: sub acest titlu, Dorin Ştefănescu scrie un studiu dens, consacrat reacţiilor celui dintîi faţă de cărţi importante ale celuilalt, cu convergenţe şi „distanţări” atent detectate, revelatoare pentru ceea ce defineşte estetica fondaniană, cu rădăcinile ei în „problematica existenţială atît de scumpă lui Fondane” (p. 298). Esenţialul ţine de o axă ideatică a «separării abrupte, spiritul ştiinţific şi interesele vieţii» «distincţia operată între fiinţa sensibilă şi fiinţa pură a savantului, între satisfacţia intimă şi evidenţa raţională» care constituie miezul/ le noyau/ criticii fondaniene” (p. 303). Visul, imaginea şi imaginaţia („l’imagination pure”) îi apăreau românului ca reduse, în ultimă instanţă, de către Bachelard, la o anumită „raţionalitate” în vreme ce comentatorul lui crede,schellingian, că „metafora nu semnifică realul în felul conceptului, ci este realul, cu adevărat trăit” (p. 301). Două linii de gîndire convergente în ideea/ viziunea asupra poeziei ca „o metafizică instantanee” (p. 309), despărţite însă de „distanţa” dintre un demers al „îmblînzirii visului” (Bachelard apprivoise le rêve”) şi, de cealaltă parte, o estetică nu a „moralizării materiei, a vieţii, a adevărului, a visului însuşi” (p. 301), ci a captării lor” întemeiată pe recunoaşterea acelor „funcţiuni de irealitate” fondaniene văzute ca „lucrînd [portent] asupra realităţilor”, formă aparte a unei gîndiri în curs de a gîndi („pensée en train de penser”) pentru viaţă”, deschisă (paradoxal?) către libera ierarhie a sensului” (p. 309).

În fine, „mult mai amplu” (34 p.)este studiul lui Bruce Baugh Fondane, Heidegger and the De-struction of Western Metaphysics, în care autorul crede că ambii gînditori „se bizuie – dar fiecare în felul său propriu – pe experienţe existenţiale de ordinul anxietăţii pe calea (in order to) răsturnării domniei logicii în metafizică” (p. 3013). Se insistă asupra trimiterilor la Kierkegaard ca sursă esenţială  a  lui Heidegger, acesta văzut însă ca dezamăgitor prin limitarea libertăţii umane la o Freiheit zum Tode (libertate pentru moarte), la o „libertate în lanţuri (p. 323), o filosofie reductibilă la o „teologie fără Dumnezeu” (p. 324). Atrăgînd atenţia asupra neînţelegerii/ receptării greşite a unora dintre ideile germanului (explicabile şi prin limite ale traducerilor), studiul urmăreşte arhitectura principalelor concepte heideggeriene (Nicht/ neant, Dasein, Angst/ anxietate), discutîndu-le în semantica lor originară, în parte, cît şi în raporturile lor reciproc modelatoare, examinînd rolul filosofiei lui Heidegger în de-structurarea (De-struction) ontologiei şi a metafizicii occidentale, ca şi, mai în adînc, în aceea a logicii (de-struction of logic), finalul comparîndu-le pe acestea cu ceea ce rămîne propriu poziţiei lui Fondane, mai cu seamă în lumina ideilor din La Conscience malheureuse: şi anume Fondane’s De-struction of Western Metaphysics. Disociindu-i tranşant în problema „finitudinii umane” Bruce Daugh îi vede apropiaţi, chiar dacă urmînd adesea „căi paralele” în critica „opiniilor şi postulatelor” (p. 337) considerate date prin autoritatea tradiţiei, pledoaria fondaniană înclinînd însă către adevărul trăit, subiectiv (Dostoievski, Kierkegaard), nu obiectiv şi „universal”. Adevăr de care e mai aproape poezia (decît  gîndirea filosofică), receptivă la complexitatea lumii şi a concretului existenţei, trăite în fluiditatea şi nuanţele lor, nu în atracţia şi rigiditatea regulilor logice cu inflexibila lor «necesitate» (p. 343). Rolul lui Fondane într-un atare orizont al de-structurării metafizicii occidentale ar fi acela de a se ridica împotriva presupoziţiilor ei  fondator modelatoare, subliniind apăsat că „necesitatea logică nu este existenţial necesară” (p. 343), cale pe care se poate ieşi din circuitul închis, heideggerian, al „necesităţii finitudinii umane” (p. 344), al lui Sein zum Tode (Fiinţă spre moarte) şi al „libertăţii pentru moarte”, către o „autentică libertate şi transcendenţă” (p. 344), perspectiva ultimă a acestui text atît de substanţial prin raportarea reflecţiei şi interogaţiei existenţiale fondaniene, în ceea ce le delimitează şi defineşte, la demersul propriu celui mai influent filosof al existenţei din secolul trecut, Martin Heidegger.

 

Autori români şi străini dezbat, cum am văzut, din varii perspective, probleme, implicaţii, surse, conexiuni, situări ale unui destin uman şi creator, ale unei opere, care necesită, prin însăşi complexitatea lor indubitabilă, o atare apertură de „evantai” al demersurilor, ca şi al rezultatelor lor. Însumabile cu adevărat, fără artificii de „unificare” forţată? Sunt destule convergenţe şi aprofundări solidare, mutual îmbogăţitoare în nuanţe şi graţie complementarităţilor de ordin metodologic sau, pur şi simplu, al „fronturilor de lucru”. Nu lipsesc însă nici semnele anumitor impasuri, alteori erodări ale unor piste supralicitate („expresionismul” Priveliştilor, de pildă), de natură să trezească o firească re-cîntărire a argumentelor analitice pro şi contra. Dar nu e nimic rău în asta: divergenţele, eventual chiar tensiunile polemice, verificînd rezistenţa unor trasee ce tind poate să se clişeizeze excesiv, nu pot decît să facă mai vie exegeza din perspectivele şi cu diferenţierile mai multor perechi de „ochi” porniţi să citească/ re-citească şi să interpreteze/ re-interpreteze o operă în plin proces de dezbatere, de aprofundare şi rafinare a abordărilor. Mai curînd, deocamdată, un mănunchi de „noi” lecturi, decît o unificatoare (ca spirit de ansamblu, al volumului) nouă lectură, cartea apărută la Editura Universităţii ieşene e un „pas” decisiv către o viitoare realizare a unei astfel de Lecturi integratoare interdisciplinar şi plurimetodologic, în stare să pună realmente în comunicare între ele toate dimensiunile şi „cîmpurile” de afirmare a unei creativităţi complexe (poezie, filosofie şi estetică, eseistică, dramaturgie, film) în multiplicitatea raporturilor lor (conexiuni şi convergenţe, poate şi voite, necesare distanţări, chiar „rupturi”) într-un ultim, suprem orizont al jocului – unei identităţi în două versiuni, B. Fundoianu şi Benjamin Fondane.

Revista indexata EBSCO