Jul 21, 2014

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Un dascăl de altădată: Ion Grigore (1907-1990)

Clipboard01Am fost fascinat de prezenţa lui de la prima lecţie de matematică la liceul „Ion Luca Caragiale”. Era un om încă tânăr, elegant, fin, vorbind cu o subtilă şi continuă ironie, aureolat de lunile petrecute la Canal (despre care aflasem din familia mea) şi de succesele lui în cucerirea femeilor, despre care tot Ploieşti-ul şuşotea.

Am fost imediat entuziasmat. Am avut percepţia directă a gândirii încarnate, a spectacolului raţiunii revelându-şi splendoarea în demonstraţiile matematice şi în estetica teoremelor.

M-a „recunoscut” imediat. Spun „recunoscut” pentru ca am avut certitudinea interioară că Profesorul Ion Grigore vedea înlăuntrul meu, îmi percepea frământările mele de adolescent, setea mea de absolut, dorinţa mistuitoare de cunoaştere. Relaţia maestru-elev era cu atât mai profundă cu cât între noi s-a instaurat rapid o relaţie de prietenie spirituală care s-a adâncit de-a lungul anilor petrecuţi la liceu şi a persistat, în ciuda vitregiei destinului, până la sfârşitul traiectoriei sale terestre.

Am avut de altfel şansa ca viaţa mea spirituală să stea, în acei ani, sub semnul unui cuplu magic. Dacă Profesorul Ion Grigore era ghidul minţii mele, Doamna Aspasia Vasiliu, profesoara mea de limba română, era protectoarea discretă a vieţii mele afective, inevitabil şi structural romantice. Trebuie să adaug că la liceul „Ion Luca Caragiale” s-a petrecut atunci un fel de miracol: toţi profesorii mei – de la atât de tânăra Olga Petrescu la venerabilul Nicolae Simache –  erau deosebiţi, excepţionali şi ei rămân vii în sufletul meu.

Cu timpul, am descoperit extraordinara capacitate de dăruire a Profesorului Ion Grigore, care petrecea ore şi ore, în afara programului şcolar, pentru a ne pregăti pentru Olimpiadele de Matematică. Generozitatea lui, fără nici o preocupare materială, este de neînţeles pentru un tânăr de acum.

L-am cunoscut apoi în atmosfera boemă a locuinţei sale, unde aveam îndelungi discuţii dincolo de matematică, descoperind astfel vasta lui cultură şi propria lui sete de a cunoaşte.

Am devenit rapid cunoscut şi la Ploieşti şi în ţară, câştigând simultan şi Olimpiadele Naţionale de Matematică şi cele de Literatură şi concursurile atât de populare pe atunci „Drumeţii veseli”. Şi mai presus de toate, am fost câştigătorul primei Olimpiade Internaţionale de Matematică (Braşov, 1959). Devenisem astfel, cum spunea Laurenţiu Ulici, într-un text scris câteva decenii mai târziu, „copilul minune”. O asemenea faimă poate distruge şi destructura un adolescent. Dacă am reuşit totuşi să îmi menţin echilibrul spiritual, construind o fortăreaţă interioară faţă de asaltul imaginii mele sociale, aceasta s-a datorat şi relaţiilor privilegiate, intime, pe care le-am putut avea cu cuplul magic evocat, adevăraţi zei protectori.

Faima mea, continuată şi în timpul studenţiei, a avut şi partea ei bună. În 1964, Miron Constantinescu, care era pe atunci Ministrul Învăţământului, a ţinut să ne cunoască, pe mine şi pe profesorul meu Ion Grigore, şi ne-a primit în biroul său de la Minister. Puţină vreme după aceea, Profesorul Ion Grigore a primit titlul, meritat cu prisosinţă, de Profesor Emerit.

Pentru a înţelege natura relaţiilor noastre, voi da un singur exemplu. În 1960 eram împreună la Sinaia, cu ocazia unei olimpiade. Ne plimbam împreună pe o potecă printre copaci şi deodată Profesorul Ion Grigore a început să îmi vorbească despre mistuitoarea dragoste pe care o resimţea faţă de o doamnă pe care o cunoşteam bine, căsătorită şi de o ţinută demnă, ireproşabilă. Aveam impresia că trăiesc o pagină eminesciană. Descopeream un om fragil, sentimental, romantic. Raporturile noastre s-au inversat în mod tulburător: eu, adolescentul, deveneam înţeleptul care trebuie să îl sfătuiască iar el, profesorul, devenise un adolescent înflăcărat. Confesiunea sa a fost dramatică, pentru că, lucid, ştia că dragostea lui nu putea fi împărtăşită. Dar şi consecinţele asupra concentrării mele pentru rezolvarea problemelor de matematică, puţină vreme după discuţia noastră, au fost dramatice… Nu mai ţin minte ce i-am spus dar ştiu că l-am ascultat cu toată fiinţa mea şi cred că acest fapt l-a ajutat. Şi-a îngropat în secretul sufletului lui sentimentele despre care nu mi-a mai vorbit niciodată.

În orice caz, sub impulsul Profesorului Ion Grigore, pasiunea mea pentru matematică, care mă animă şi astăzi, atunci şi-a atins apogeul, în anii liceului. Prin el mi-am descoperit fascinaţia pentru matematică, care rămâne prima mea pasiune, şi care s-a îmbinat armonios cu pasiunile pentru literatură şi pentru filosofie.

Alegerea unei facultăţi a fost, pentru mine, o mare dilemă. Să devin critic literar mi se părea de negândit, pentru că, pe atunci, se promova doar literatura realist-socialistă. Filosofia era iarăşi de negândit, prin exclusiva sa dominare de către materialismul dialectic. Matematica mi se părea totuşi prea îndepărtată de viaţă, de natură, deci am ales fizica, un termen de conciliere între aceste domenii. Sunt acum foarte mulţumit de alegerea mea pentru că această alegere mi-a permis să concretizez activitatea mea în domeniul transdisciplinarităţii, domeniul legăturilor dintre diverse discipline ale cunoaşterii. Profesorul Ion Grigore nu a încercat, în nici un fel, să mă influenţeze în alegerea mea. El ghicise în mine două trăsături interioare, definitorii.

Spunea des că eu nu sunt niciodată mulţumit să dau o singură soluţie unei probleme de matematică. Această obsesie a soluţiilor multiple o am până astăzi şi ea se exercită în toate domeniile vieţii mele, explicând poate predestinarea mea pentru transdisciplinaritate.

De asemenea, Profesorul Ion Grigore era perfect conştient că, într-un fel, m-am născut în altă epocă decât ar fi trebuit şi că am o structură de om al Renaşterii, în sensul multitudinii domeniilor de abordare. El ştia că nu e vorba de enciclopedism ci de căutarea legăturilor dintre diversele domenii. De altfel, această structură interioară îl caracteriza şi pe el însuşi.

Am plecat din România în 1968, cu o bursă a guvernului francez. Am aşteptat timp de doi ani să mi se acorde viza de plecare, obţinută în cele din urmă graţie garanţiei date de Profesorul Alexandru Rosetti, mentorul meu spiritual din anii de la Universitate, că mă voi întoarce. Decizia mea de a nu mai trăi în România poate părea ciudată: în 1968 era o perioadă de oarecare liberalizare, de fărâmă de democraţie care părea să se formeze. Cariera mea era trasată: eram deja, din 1965, asistent la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Fizică. Dar nu voiam sa-mi pierd sufletul. Eram conştient că, dacă rămâneam, era o obligaţie profesională să mint, ca să pot merge înainte, ceea ce mi se părea de negândit, prin structura mea interioară. Şi am sacrificat totul ca să plec.

Sentimentele mele amare erau pregnante, cu câţiva ani înaintea plecării. Într-o scrisoare din 17 septembrie 1965, îi scriam bunului meu profesor: „Mă aflu la un capăt de drum. Firul s-a derulat repede, dar sunt anumite forţe care nu pot fi dominate. Sunt departe de a fi mulţumit. […] Nu ştiu dacă e bine că am văzut, cu o luciditate aproape jenantă, anumite amănunte de atmosferă, determinante, ale mediului în care voi lucra de aici înainte. […] Nemulţumirea transparentă a acestor gânduri n-aş vrea să vă lase impresia blazării. Sunt hotărât să încep totul din nou, cu toată forţa de care voi fi capabil. Dar nu pot să mă mai mulţumesc cu gânduri adolescentin-romantice.”[1] Profesorul îmi răspunde cu prudenţă, făcând referinţă la adresa de la care i-am expediat scrisoarea (eram la serviciul militar, la Bacău): „[…] scrisoarea e clară şi din ea reţin numai partea care mă bucură.”[2]

După plecarea mea la Paris, scrisorile devin inevitabil rare. Amândoi ştiam că scrisorile ne sunt citite de atotvăzătoarea Securitate. Miracolul este că în ciuda autocenzurii noastre, corespondenţa noastră a continuat până la trecerea Profesorului în cealaltă lume. Cum îmi scria Profesorul în 11-12 ianuarie 1974: „[…] solidă trebuie să fie o legătură alimentată numai prin câteva cuvinte la 365 zile, cuvinte pornite dintr-o forţă inepuizabilă, de vreme ce timpul n-o poate slăbi.” În aceeaşi scrisoare Profesorul îmi scrie: „Aş dori mult să trăiesc, fiindcă îmi place viaţa şi între altele, în primul rând, aş vrea să te mai văd, să mai vorbim, acum de la alt nivel, să-ţi mai văd ochii râzând luminos, în momentele în care gândurile noastre coincideau.”[3]

Ce puteam să ne scriem în acest condiţii? El îmi scria despre activitatea lui la liceu, despre succesele elevilor, despre epigrame şi despre sănătatea lui declinantă, iar eu îi scriam despre lucrările mele de fizică, despre cărţile mele. Totul se afla în ceea ce era spus printre cuvinte.

În ianuarie 1975 mi se confesează în legătură cu credinţa sa religioasă: „Sunt cât se poate de puţin mistic. De la 10 ani, când rugăciunile mele n-au salvat viaţa unei surioare minunate, s-a produs o ruptură între mine şi un Dumnezeu, care exista într-o viziune aş zice proprie, dacă nu mi-aş aminti că, sub presiunea familiei lărgite, până la 5-6 ani, la întrebarea ce te faci? răspundeam: popă, funcţie ce urma să devină liberă la vreme potrivită prin plecarea, într-un fel sau altul, a unei figuri venerabile, care, preţuindu-mă, atunci când nu se întrezărea că „nu calc a popă”, îşi făcuse un testament din a-i fi succesor.”[4]

Pe 7 ianuarie 1977, unchiul meu din partea mamei, Gheorghe (Iorgu) Anastasiade, mă anunţă, în numele comitetului de iniţiativă, organizarea unei festivităţii de celebrare a 70 de ani ai Profesorului şi a ieşirii sale la pensie. Am trimis imediat bani pentru cumpărarea unui casetofon, dar eram furios că, din motive evidente, nu puteam fi fizic prezent. M-am răzbunat pe soartă adresând o scrisoare deschisă, cerând ca ea să fie citită în timpul festivităţii. „Neparticiparea mea totală la celebrare, nici măcar prin lectura acestei scrisori deschise, ar reprezenta pentru mine o oribilă mutilare a trecutului meu şi, aş îndrăzni să spun, chiar şi a trecutului nostru”[5] – îi scriam Profesorului în ianuarie 1978. Dar atotprotectoarea Securitate veghea şi, bine înţeles, scrisoarea mea nu a fost citită şi nici măcar menţionată. Ca şi cum nu mai existam. Vizibil jenat, Profesorul îmi scrie pe 16 ianuarie 1979 de prezenţa „nevăzută, dar simţită, a celui mai strălucit elev al vieţii mele şi, foarte probabil, din România”[6]. În aceeaşi scrisoare, el îmi anunţă apariţia unei cărţi „Olimpiadele internaţionale de matematică”, scrisă de trei ruşi, unde numele meu era menţionat.[7] Dovadă că Securitatea nu era atotvăzătoare, dar noi o ajutam să fie astfel, prin frica noastră atât de umană. O scrisoare a Profesorului din ianuarie 1981 îmi confirmă această apreciere. Profesorul îmi scrie despre sărbătorirea a 20 de ani de absolvire a liceului a promoţiei mele şi subliniază că Laurenţiu Ulici a menţionat succesele mele la Olimpiade, Profesorul fiind acela care a dat „semnalul aplauzelor”[8]. Nu voi uita niciodată că nici Laurenţiu Ulici nici profesorul Solomon Marcus şi nici alte câteva persoane nu s-au temut să citeze, în cărţile sau articolele lor dinainte de 1989, numele meu.

Cele mai substanţiale scrisori de la Profesorul Ion Grigore au fost cele de după 1985.

Pe de o parte, era acum în posesia cărţilor mele publicate în Franţa şi înţelegea astfel traiectoria mea spirituală, despre care îmi era imposibil să mă exprim în scrisori. O înţelegea chiar mult mai bine decât cei care se aflau fizic în proximitatea mea. Astfel, în 1 iunie 1987, Profesorul scrie: „[…] nu este întâmplător că te afli în fruntea marii ofensive pentru îndeplinirea programului lui Bohr, lansat prin „L’Unité de la connaissance humaine”. În această luptă colocviul de la Veneţia este o bătălie câştigate mai categoric – zic eu – decât cele de la Cordova şi Tsukuba. Este un obiectiv măreţ, deşi, după mintea mea, după destul de larga cunoaştere a intelectualului, aveţi de dus un război lung. Aş dori ca – bine înţeles, după dispariţia mea – armata care are printre generalii ei pe Basarab, să învingă chiar în timpul vieţii sale, pe care i-o doresc cât mai lungă, sau cel puţin să ducă lucrurile atât de departe, încât urmaşii săi să nu mai aibă riscul unui eşec.”[9] Premonitorii cuvinte!

Ultima scrisoare primită este cea din 21 ianuarie 1989. După ce îmi face marele elogiu de a fi reuşit „ce n-a reuşit Bohr, un limbaj comun pentru toate activităţile umane”, tonul devine sumbru: „Nu sunt obsedat, dar nu pot rămâne indiferent ce „productivitate” au agenţii morţii în lumea care mi-a rămas. Am scris aceste ultime rânduri ca să înţelegi ce apăsare am, aceea că nu mai există nici o şansă să ne mai vedem.”[10]

Astfel a vrut destinul. Dar noi ne vom reîntâlni, acolo unde Profesorul ion Grigore, fiinţă de lumină, se află acum.

 

 

Basarab Nicolescu

 



[1] Basarab Nicolescu, Bacău, 17 septembrie 1965, scrisoare adresată Profesorului Ion Grigore.

[2] Ion Grigore, Ploieşti, 1 octombrie 1965, scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu.

[3] Ion Grigore, Ploieşti, 11-12 ianuarie 1974,  scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu.

[4] Ion Grigore, Ploieşti, 23 ianuarie 1975, scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu.

[5] Basarab Nicolescu, Paris, 15 ianuarie 1978, scrisoare adresată Profesorului Ion Grigore.

[6] Ion Grigore, Ploieşti, 16 ianuarie 1979, scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu.

[7] E. A. Morozova, I. S. Petrakov şi V. A. Skvorţov, Olimpiadele internaţionale de matematică – Probleme, rezolvări, punctaj, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, p. 9.

[8] Ion Grigore, Ploieşti, 21 ianuarie 1981, scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu.

[9] Ion Grigore, Ploieşti, 1 iunie 1987, scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu.

[10] Ion Grigore, Ploieşti, 21 ianuarie 1989, scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu.

Revista indexata EBSCO