Jun 30, 2014

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Cel mai subtil mijloc de impunere a dictaturilor

            Cel mai subtil mod în care dictaturile îşi asigură dominaţia, infinit aberantă şi vinovată, asupra popoarelor este tocmai acela care pare cel mai puţin subtil, cel mai puţin avantajos pentru cei care comit, practică, tiranizarea popoarelor, societăţilor, fiinţei umane colective sau individuale. Filozofii, istoricii sau criticii politicii, guvernărilor, civilizaţiilor au aparţinut, asemenea celor mai mulţi dintre intelectuali, unei categorii de oameni relativ încrezători, naivi adesea, incapabili de a-şi vizualiza răul politic, social, istoric pînă la capăt. Reuşeşti acest lucru doar atunci cînd vezi direct, cu ochii tăi, şi din lăuntrul mecanismului politic istoria – este motivul pentru care nu am acordat niciodată atenţie opiniilor politologilor ci doar mărturisirilor oamenilor activi în conducerea ţărilor în rarele lor momente de sinceritate. Nici aceste mărturisiri nu sînt integral relevante – către adevăr te conduc mai ales erorile de tip freudian pe care le comit inconştient aceeaşi, precum şi aspectele de comportament care, luate superficial, încă de la începutul istoriei şi pînă astăzi, par cu totul extravagante, inacceptabile, ridicule, stupide, dacă nu sînt şi criminale. Intrînd direct în subiect, vreau să spun că mijlocul electiv de supunere a popoarelor la o dictatură este aparenta derivă, perfect controlată totuşi, a celui care se îndreaptă către preluarea dictatorială a statului, derivă a unui comportament ce ajunge să pară halucinator, extreme abuziv, întors împotriva celei mai elementare normalităţi omeneşti. Actele prin care dictatorul lasă impresia că se compromite pe el însuşi sînt cele prin care se susţine îşi consolidează puterea, pentru o perioadă nu rareori lungă, deşi tot prin această derivă iese, la un moment dat, din istorie, din propria-i existenţă , dintr-o minimă capacitate de a acţiona. Democrit ştia ce spune cînd afirma că de unde vine, binele, vine şi răul, dar şi putinţa de a scăpa de rău.

Platon – filozoful suprem al evoluţiei cunoaşterii şi gîndirii – spunea că tiranul, de îndată ce ajunge la putere, face două lucruri: sărăceşte poporul, pentru a-l obliga să se dezintereseze de treburile publice şi îşi caută duşmani spre a ajunge să fie considerat util. Noi înşine am experimentat, în existenţa noastră, şi încă în mod repetat, încercările, dar şi practicile, diferitelor personaje nefaste, aflate în funcţii de conducere, de a-şi realiza scopurile tiranice mergînd pe căile relevate de Platon. Filozoful nu greşea în ceea ce spunea, dar omitea un aspect sever, inacceptabil, sinistru, al comportamentului personalităţii tiranice – el însuşi, Platon, cu tot geniul său, avea atîta experienţă cîtă putea să aibă în epoca sa şi, în plus, aspiraţia sa către bine îi oculta, probabil, înţelegerea abjecţiei omeneşti, din nefericire mult prea omeneşti, aceasta deschisă mai ales de capcana atrăgătoare a paranoiei. De la Gustave Le Bon şi pînă la Sigmund Freud, apoi pînă la Erich Fromm şi Herbert Marcuse dictatura a fost văzută fie drept paternalism, ca amară confuzie a super-egoului cu obiecte libidinale, fie ca frică de libertate. Defectul oricărei dictaturi părea să fie o problemă de nivelul psihiatrului. Hannah Arendt în ,,Originile totalitarismului’’ a tratat conjugat dictaturile şi antisemitismul. Eu însumi, am interpretat totalitarismul drept explicabil prin complexul de inferioritate descris de Alfred Adler. Fiecare dintre aceste interpretări cauzale au abordat problema prin metodele unor concepţii asupra omului sau civilizaţiei, construite sau adaptate de autorii ideilor privind destrămarea civilizaţiei. Acum sînt convins că toate acestea sînt viziuni mult prea blînde, aproape nişte scuze medicale, ori de stil medical, oferite unor personaje demoniace.

Herodot relatează că unul dintre împăraţii persani care invadaseră Orientul apropiat pînă la Marea Egee obişnuia să bea, seară de seară, deosebit de mult – nu era singurul făcînd aşa ceva, iar beţia devenise metodă legislativă; orice lege, în Imperiul Persan al vremii trebuia să fie aprobată de împărat şi de membri consiliului său de două ori, odată dimineaţa cînd erau trezi şi a doua oară seara, după ce se îmbătau. Totuşi, în cazul relatat, marele vizir al împăratului a devenit îngrijorat de starea acestuia şi l-a rugat, ceremonios şi curtenitor, să bea mai puţin. De ce? l-a întrebat sever împăratul. Vizirul a simţit primejdia şi a căutat o manieră de a se scuza: ca să nu vă tremure mîna cînd veţi folosi arcul, sabia sau lancea, Împăratul a cerut ministrului si îl aducă în sală pe fiul său, un tînăr aflat în plină vîrstă a puterii; l-a aşezat la capătul marii încăperi a palatului, la picioarele unui zid; a trecut la cealaltă parte a sălii şi a ordonat să i se aducă arcul şi o săgeată; a aşezat săgeata în arc, a ţintit şi a lansat săgeata în pieptul fiului primului său vizir. Tînărul a căzut mort; împăratul a pretins ca să se despice, pe loc în prezenţa întregii curţi, pieptul tînărului şi a trimis pe tată să vadă unde a înfipt săgeata – în inimă, a fost răspunsul tatălui, şi astfel problema băutului discreţionar al tiranului imperial a fost încheiată. În Grecia Mare un alt tiran pusese să se şi confecţioneze, sculpteze, un taur în bronz, gol în interior, în care să îşi ardă oponenţii sau, pur şi simplu, victimele. Mulţi au trecut prin acest supliciu dar, în cele din urmă, tiranul l-a ars în taur pe sculptor, iar poporul cetăţii l-a ars, în acelaşi obiect, pe tiran – Democrit ştia bine ce spunea. În Imperiul Roman, în Roma, aceea care a făcut să apară, în calitatea de cea mai înaltă creaţie intelectuală, ştiinţa şi filozofia dreptului, împăraţi precum Caligula, Claudius, Nero, Comodus, criminali, dezechilibraţi, pînă la a ridica un cal la demnitatea de senator, toţi în cele din urmă ucişi de propriile lor gărzi.

Toate acestea par să fie trecute, dar crucificarea lui Iisus, martirajul creştinilor din Antichitate şi pînă de curînd, holocaustul nazist şi suprimarea fizică a membrilor claselor avute în comunism nu continuă, cumva, o tradiţie din Antichitate şi pînă acum, o istorie care s-ar zice că aparţine unei adevărate manii a morţii şi crimei. Ce a urmat însă? Dezumanizarea, prin scoaterea unei civilizaţii, ce ar fi putut lua o evoluţie echilibrată, de sub autoritatea legilor, a constituţiilor, a bunei şi corectei administrări.

Istoria este dezvoltarea în paralel a civilizaţiei şi a pulsiunii totalitare, centrate pe abuz. Cornelius Sylla Felix a deschis calea persecuţiei publice a cetăţenilor propriului stat, dar actul său criminal se motiva logic exact; ce este însă uciderea fiului unui apropiat susţinător al tău, torturarea fastuoasă a concetăţenilor, incendierea Romei de către chiar împăratul ei, acordarea titlului de senator unui cal, încălcarea arogantă a legilor şi, la limită, a constituţiilor, sau constituţiei. Cum pot fi calificate toate acestea? Sînt ele acte dezechilibrate? Nici vorbă: sînt metodele cele mai brutale şi, totodată, cele mai subtile, de constituire şi consolidare a puterii. Cine poate face aşa ceva demonstrează, pînă la o extremă certitudine, că poate face orice, iar cine face orice, poate face orice oricui. Cine poate face orice oricui este o primejdie absolută pentru oricine.

Atenţie: este aici arma supremă a autorităţii totale, este calea maximului voluntarism, dar este o cale fără întoarcere, precum aceea, să zicem, ca simplu exemplu, a lui Saddam Hussein.

Revista indexata EBSCO