Jun 30, 2014

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Preliminarii newyorkeze (fragmente)

Cînd mă refer la creştinism, am întotdeauna în vedere creştinismul din biserică, din cea ortodoxă şi din cea catolică. Fiindcă eu doar în acesta cred, doar pe acesta îl validez, numai pe caracteristicile acestuia vreau să îmi sprijin argumentaţia. Mă gîndesc în primul rînd la prezentismul lui, în acord acest prezentism cu veşnicia Zeului. Zeul nu a fost şi nici nu va fi. El întotdeauna doar este. Însă acest doar restrictiv îl scoate din vremelnicie înălţîndu-l în absolutul veşniciei. Tocmai pentru că este veşnic, Zeul nu a fost şi nici nu va fi ci întotdeauna ESTE. În creştinism nu avem nici aniversări, nici comemorări. La sărbătoarea Naşterii, a Crăciunului, spunem dimpreună cu colindătorii, an de an: Astăzi  s-a născut Cel făr’de’nceput! Astăzi, nu acum două mii şi atîţia ani de la punctul de început, discutabil ca datare, propus de Dionisie Exiguul. După cum şi la Sfintele Paşti proclamăm solemn: Christos a înviat, Adevărat a înviat! Chiar în clipa aceasta se întîmplă Învierea. Mai mult chiar, de fiecare dată la liturghie, are loc miracolul transsubstanţierii, chiar atunci, acolo pe altar, cu harul preotului oficiant pîinea şi vinul devin trupul şi sîngele Zeului. Şi noi ne împărtăşim cu fiinţa lui. De fiecare dată, exclusiv în prezent. Creştinismul ne oferă această şansă de a participa şi noi, în felul nostru infim, la ceea ce este de fapt veşnicia care nu a fost şi nici nu va fi ci întotdeauna este, acum în prezent, ca o infinitate pozitivă cu care avem şansa de a ne intersecta de fiecare dată cînd credem.

 

Biblia este o făcătură dar creştinismul nu! El este cum nu se poate mai autentic, mai veşnic, biblia datează, este din istorie, dar credinţa în Zeu este cel puţin de o vîrstă cu omul, dacă nu chiar de o vîrstă cu Zeul, adică din veşnicie! Cartea sfîntă este, mai degrabă, o colecţie de texte apocrife, la perfecţionarea cărora se mai lucrează încă (de exemplu, ediţia Vulgatei pe care o am cuprinde două versiuni ale Psalmilor, una ceva mai veche şi o propunere recentă). Dar ceea ce au stabilit sfinţii părinţi, sinoadele ecumenice, este chiar Calea, Adevărul şi Viaţa! Spun biblia este o făcătură pentru că specialiştii ştiinţelor filologice au reconstituit, cu o aproximaţie acceptabilă, istoria fiecărui text biblic, laicitatea lui patentată. Inspirate de Zeu, adică de credinţă, aceste texte au fost manufacturate de oameni.

 

Ca oameni, noi sîntem partea, totuşi nu din întregul absolut, fiindcă acesta ne transcende. Ca o insulă, ca un arhipelag, noi sîntem limitaţi şi plutim pe imensitatea nesfîrşirii, muritori înfăşuraţi în veşnicie, cuprinşi în Zeu, nu părţi ale acestuia fiindcă el este complet altceva, ganz andere, şi nici măcar nu are părţi, este exclusiv un întreg, pe cînd noi sîntem părţi infime pînă la inexistenţă, totuşi ocrotiţi de Zeu.

 

Oricît de mult am crede că universul este nesfîrşit, trebuie să admitem, dimpreună cu savanţii recenţi, că el are o margine, un cert început, faimosul Big Bang, şi un presupus sfîrşit, că este totuşi limitat. Dar ceva este limitat exclusiv prin raportarea la altceva, adică la un nelimitat, nu mărginit cu acesta ci doar raportat la el. Adică universul comparat cu Zeul, pentru că este creaţie a Zeului. Iar cînd spunem creaţie,  trebuie să ne detaşăm de antropomorfism şi să nu vedem în ea ceva similar cu ceea ce face omul, adică doar o altfel de înfăptuire, una de dimensiuni cosmice, fiindcă facerea Zeului este una de o cu totul altă natură decît facerile derizorii ale omului. Creaţia Zeului este atît de autentică, de atotputernică şi de veşnică încît apariţia lumii noastre pe ecranul veşniciei este doar un episod oarecare al Genezei unice, lumea – un episod poate că destul de minor.

 

Natura Zeului o putem cît de cît aproxima comparînd-o cu natura sufletului nostru. Adică şi el este spiritualitate pură. Dar existenţa Zeului este mult mai stringentă prin raportare la ceea ce putem presupune despre sufletul nostru. Fiindcă avem certitudinea că Zeul există, pe cînd despre sufletul nostru, că adică este nemuritor, avem doar bune speranţe, după cum a spus filozoful.

 

Nu poate fi mîrşăvie mai mare decît să admitem că sufletul nu există, că noi, oamenii, am fi doar nişte automate, ceva ce funcţionează după principiul cauză/efect. Iar mai apoi, cînd această funcţionare încetează, probabil pentru că maşinăria s-a stricat, din noi nu mai rămîne decît un cadavru, o sumă derizorie de putregaiuri şi purulenţe. Dar această ipoteză teribilă nu poate fi acceptată şi numai pentru că astfel ea anulează toată spiritualitatea lumii, noi nemaifiind decît cărnuri efemere, proces în descompunere, nonsens al spiritualităţii. Ba chiar şi la nivelul purei ştiinţificităţi, este prea puţin să acceptăm că totul în univers nu este decît exclusiv mecanică, ignorînd spontaneitatea, energiile, entelehia lumii, misterul acesteia.

 

Biblia cuprinzînd unele dintre cele mai frumoase şi mai profunde pagini din cîte au fost scrise vreodată, este nu mai puţin astăzi dacă nu o duşmancă, atunci o străină faţă de biserică şi o grea povară pentru aceasta. Să ne gîndim o clipă la eforturile penibile pe care le fac oamenii bisericii, îndeosebi cei de la Vatican, care se străduiesc să pună în acord descoperirile ştiinţelor recente, privitoare la originea universului, la evoluţia speciilor sau la atîtea probleme de biochimie, de fizica particulelor elementare, de genetică moleculară sau ipoteza existenţei extratereştrilor, şi atîtea altele, să le pună în acord cu povestioarele biblice adesea de o enormă stupiditate. Desigur că şi ceea ce propun savanţii ca explicaţie a lumii este adesea doar o mare grosolănie provizorie, exempli gratia: big-bang-ul, dar biblia… vai de capul ei!

 

Există o diferenţă totală între biserică şi biblie. Nu poţi spune că citind biblia îl întîlneşti chiar pe Zeu, ci doar că afli unele presupuse informaţii despre el, pe cînd în biserică e numai Dumnezeu, exclusiv el.

 

Îndemnul acesta: Să ne întoarcem (se presupune că dinspre biserică) la biblie, pentru că acolo şi numai acolo este întreg adevărul credinţii, acest îndemn loveşte cumplit în biserică, iar aceasta poate că îşi merită lovitura mortală pe care o primeşte pentru că prea mult şi prea insistent s-a ascuns în spatele cărţii sfinte. Nu a avut curajul să îşi recunoască exclusivitatea, superioritatea categorică, majestatea de unică administratoare a spiritualităţii multi-milenare a popoarelor europene.

 

Creştinismul, în esenţă, în absolut, cel eclesial, de altar, este o religie agrară, cerealieră oarecum, a grîului şi a boabei de strugure. În euharistie, şi ce poate fi mai important ca împărtăşania, sînt strecurate două elemente fundamentale care vin din chiar originile omului, din faptul că fundamental noi, oamenii, sîntem nişte mîncători de pămînt, ai unui pămînt strecurat, distilat în cereală şi în poamă. Acesta este adevăratul nostru Zeu: bobul de grîu, însăşi viaţa noastră, alimentul primar, nemurirea din noi, unica.

 

Cel mai important lucru din creştinism este tocmai ceea ce se întîmplă la altar, împărtăşania, sau mai exact: pregătirea împărtăşaniei, transsubstanţierea, invocarea de maximă eficienţă a Zeului, a Domnului nostru. Al doilea lucru în ordinea importanţei este Rugăciunea, în primul rînd Pater Noster, care spune cîte ceva esenţial pentru noi, oamenii. În primul rînd, în ea este invocat Zeul, în înţelesul că el ne este Tatăl. Un alt fel de tată decît cel de pe pămînt, de pămînt, care s-a izvodit din pămînt, s-a hrănit cu pămînt, adică cu roadele acestuia, şi care s-a întors sau se va întoarce în pămînt. Pentru o clipă putem pune la îndoială că avem şi un alt fel de tată decît cel de pămînt, putem suspecta ipoteza că adică avem şi un tată ceresc, exclusiv în cer. Şi de moment putem crede că acesta este doar o iluzie, că în cer, luat în sensul propriu al cuvîntului, nu există pentru noi niciun tată. Cosmonauţii au zburat prin cosmos, telescoapele, maşinăriile omului au explorat universul pînă dincolo înspre toate marginile lui şi nu au găsit niciunde şi nicicînd o altă realitate decît aceea pe care o ştim. Este însă suficient să ne întoarcem în propria gîndire şi tocmai investigînd-o pe aceasta putem accede instantaneu la certitudinea că e imposibil să gîndim acest univers, de realitatea căruia este cam greu să ne îndoim, să-l gîndim fără a avea mai presus de toate convingerea că Zeul există. Înţelegem astfel că nu putem concepe lumea aceasta, a noastră, decît înfăşurată, cuprinsă, pierdută în interiorul divinităţii. Că mai sigur decît că există universul este faptul că există Zeul, pentru că Zeul precede lumea, este mai vast decît lumea, este garanţia absolută că lumea aceasta chiar există. Doar Zeul este raţionalitatea absolută a lumii. Fără a-l presupune pe Zeu, lumea decade în nonsens, în aberaţie.

Şi apoi, de ce nu am vedea şi avantajele presupunerii că am fi – fundamental – fii ai Tatălui din cer? Nu doar nişte viermi ai pămîntului. Ce poate fi rău pentru om, şi dacă el nu este în fapt decît un vierme, ce poate fi rău în a-l înălţa, în a-i ridica privirea spre cer?! Şi dacă ar fi cu adevărat doar o ipoteză şi o fantezie de poet, celestitatea aceasta, că adică sîntem fii ai Tatălui din cer, ne propune un proiect de înălţare, ne reconstruieşte ca fii ai cerului, ne ridică, fie şi doar moral, deasupra pămîntului, ca şi cum chiar am fi celeşti, copii ai înaltului. Ceea ce ne asigură o condiţie de fiinţe alese, încît nici nu mai contează aşa de mult care este adevărul cînd noi trăim, aceasta este important că trăim ca aparţinînd celui veşnic. Nu ce sîntem este fundamental, ci cum trăim, ca viermi sau ca îngeri!

Aşadar, tatăl nostru, adevăratul nostru tată, nu cel al cadavrului în devenire care sîntem, ci al spiritului din noi, este în cer. Numele lui îl sfinţim cînd ne spunem rugăciunea, împărăţia lui o invocăm, cu speranţa că şi pe pămînt va fi ca în cer, că faptele noastre vor fi conduse, desfăşurate, înfăptuite ca şi cum am fi noi înşine celeşti. Ce poate fi rău în aceasta?

Vine apoi la rînd punctul maxim al rugăciunii, formularea unei cerinţe, şi cu aceasta rugăciunea împărătească devine şi o indirectă împărtăşanie. Cerem pîinea noastră cea de toate zilele: panem nostrum cotidianum, adică bobul de grîu, adică pe Zeu, trupul Domnului care ne este spre o fiinţă, prin intermediul căreia facem şi noi parte din fiinţa lumii. De acest trup al Zeului avem noi nevoie zilnică, pe el îl cerem zi de zi, da nobis hodie! Astăzi, şi este astăzi fiecare zi în care sîntem, cu adevărat noi sîntem întotdeauna astăzi, adică veşnici şi noi în felul nostru minim, cum Zeul nu a fost şi nici nu va fi, ci exclusiv el ESTE.

 

Acest satanism, atît de semnificativ şi de prezent în New York, ca de exemplu al sculpturii, acel Atlas herculeean înălţînd pe umerii proprii o sferă figurată destul de abstract, mai degrabă doar o reprezentare geometrică, poate doar o replică, satanism al sculpturii – deci – de peste drum de catedrala Sfîntului Patrick, de pe Fifth Avenue, în consonanţă cu faustismul întregului Manhattan, şi mai diminuat al întregii Americi, constructivismul sfidător şi atît de specific Lumii Noi, zgîrie-norii ca o sfidare a Zeului! Ca o provocare azvîrlită înspre ceea ce este cu adevărat veşnic, performanţă uluitoare a tehnicilor construcţiei. Aici totul este colosal, pînă şi copacii sînt uriaşi, dar îndeosebi clădirile sînt disproporţionat de mari, disproporţionat sau doar construite la alte proporţii, la unele supraumane, luciferice. Îngerul căzut, alungat din cer, reconstruieşte mereu şi mereu babilonul.

 

Poţi fi credincios şi să ai unele, fie şi doar minime, momente de îndoială cu privire la existenţa Zeului (a nemuririi). Dar să fii ateu şi să nu ai unele oricît de mici şi de rare momente de îndoială cu privire la îndreptăţirea necredinţei tale, aceasta nu poate fi decît dovada celei mai crase prostii, a unei întunecări compacte şi definitive a minţii. Pînă la urmă, credinţa în Zeu mai e şi o problemă de inteligenţă, ba chiar şi de cultură generală.

 

Admiţînd că în euharistie pîinea şi vinul se transsubstanţiază în trupul şi sîngele Domnului, să facem acum, pentru o clipă şi numai din necesitate de analiză, să facem  mişcarea inversă şi să vedem în sfînta împărtăşanie chiar materiile, atît de umile dar vitale şi veşnice, care o alcătuiesc, şi anume chiar pîinea de grîu şi zeama de strugure. Aşadar, în ultima absolută instanţă acesta este Zeul: bobul de grîu, boaba de strugure. În fapt, acestora ne închinăm, chiar aceste materii sînt veşnicia. Bobul de grîu pe care iniţiindu-l i-l dă Demetra, Geea, maica pămînt, lui Triptolemos, eroul întemeietor de neam, după cum atestă faimosul basorelief de la Eleusis, aflat în muzeul Metropolitan din New-York, atît cît a mai rămas din el şi restul reconstituit cu minuţie arheologică, un document în marmoră cu mult mai vechi decît biblia. Acolo, la Eleusis era sactuarul în care îşi primeau atestarea apartenenţei la credinţa proprie atenienii pe care biserica creştină îi moşteneşte din atît de multe puncte de vedere. Acolo este înfăţişată zeiţa supremă, maica pămînt, din care sîntem şi în care ne întoarcem, întocmai cum este figurată şi fiica ei, Persefona, măreaţă precum maica ei, ea care îşi petrece o parte din timp sub pămînt pentru a reveni mereu şi mereu în lumină. Iar între cele două, oarecum strivit de majestatea lor, e chiar insul uman care tocmai se împărtăşeşte cu veşnicia, adică este iniţiat că hrănindu-se cu pămînt el accede deopotrivă la cele veşnice. Şi apoi, cît despre pîinea din bobul de grîu, nu doar că Domnul îşi identifică trupul cu ea, dar el se dezvăluie în mod absolut ca fiind cel care o frînge şi o împarte discipolilor săi, dîndu-le astfel viaţă şi adevăr. Cum apare Domnul pe drumul spre Emaus şi nu este recunoscut de discipolii săi decît la urmă de tot prin felul în care frînge pîinea! Gest fundamental pe care îl reface întotdeauna preotul la altar, în miezul liturghiei. Act mîntuitor în creştinism.

 

Als ob! Să admitem pentru o clipă că Zeul nu există, dar îndată apoi să ne întrebăm dacă nu cumva comportîndu-ne ca şi cum el chiar ar exista, atunci noi am avea comportamentul nostru ca fiind de-a dreptul ideal. Ipoteza existenţei celui veşnic ar fi ca şi cum ne-am găsi cuprinşi în nişte chingi de maximă siguranţă cu ajutorul cărora am traversa pe deasupra celui mai înfricoşător abis. Ateul spune: nu am nevoie de această asigurare, cum că Zeul există. Pot străbate drumul peste abis fără a avea nevoie de garanţia acestor chingi, minciuna credinţii în Zeu. Lui îi spun, reluînd raţionamentul lui Pascal: Dacă crezi şi dacă Zeul nu există, nu pierzi nimic, dar dacă nu crezi şi dacă totuşi Zeul există atunci pierzi chiar totul, pierzi veşnicia. Şi nu mă refer doar la o posibilă viaţă de apoi, ci am în vedere că necredinţa ne poate împinge să ratăm adevăratul mod demn de a fi aici, pe pămînt, în viaţa de zi cu zi. Acesta este pariul pascalian. În ceea ce te priveşte poţi să îl refuzi, dar nu îţi asuma riscul dement să îl refuzi pentru copiii tăi, pentru neamul tău, pentru un întreg popor. Aceasta este cea mai grea, cea mai pregnant dificilă responsabilitate. Gîndeşte-te la ea, ateule!

 

Acum două milenii şi jumătate un grec a explicat nu doar că Zeul (divinitatea!) există, ci şi cum există ea, şi a făcut aceasta incomparabil mai bine, mai profund decît biblia evree. Adesea performantă din punct de vedere literar, scrierea sfîntă este mai întotdeauna de o enervantă incongruenţă, de o naivitate primitivă. Grecul a explicat, în mod savant şi definitiv, că divinitatea există şi că în creaţie ea se foloseşte de zei, nişte demiurgi imperfecţi, (demiurg: lucrător manual, manufacturier!), se foloseşte de ei întocmai ca Zeul creştin de sfinţi. Şi a mai spus că divinitatea este soarele pe care dacă l-am şi vedea direct, nemediat, am orbi. Poate susţine un ateu că nu există soarele doar pentru că el, ateul, este deja orb?!

Revista indexata EBSCO