Jun 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Jidi MAJIA

Poet chinez de naţionalitate yi, nuosu, născut în anul 1961, JIDI MAJIA este mare demnitar, în tradiţia mandarinilor chinezi de odinioară. Din anul 2007, organizează Festivalul internaţional de poezie Lacul Qinghai, fiind preşedintele Comitetului de organizare a festivalului şi, totodată, preşedintele Comitetului de organizare şi preşedintele Comitetului de acordare a premiilor ale Festivalului internaţional de poezie Anvelopa Tibetană de Aur, China.

Traduceri din limba chineză de:

Adrian Daniel Lupeanu şi Constantin Lupeanu

 

ORIGINILE POEZIEI

 

Poezia n-are origini, ea este precum ceaţa.

Ea n-are culoare, fiind mai adîncă decît ceaţa.

Ea e umbra în cădere, scara umbrei,

Neajungînd niciodată pînă în vîrf.

Ea e orologiul tăcut, nu înregistrează

Diferenţa dintre viaţă şi moarte. Ea stă veşnic pe

Partea opusă antagonismului şi unităţii, ei nu-i place

Să se plimbe prin grădina logicii, deoarece

Acolo nu se acceptă zumzetul albinelor, cornul păstorului.

Poezia e un fum ca nişte pene pe fereastra de hîrtie,

Fără vreo intenţie.

Ea nu e însuşi trupul păsării,

Ci memoria cenuşie a zborului.

Scopul ei e zborul, dar n-are o destinaţie anume.

Ea este o altă aventură şi cădere a cuvîntului.

Cel mai spectaculos este că, la jumătatea traseului,

Ea nu poate descrie ajungerea în golf.

Poezia înseamnă stele şi rouă, vînt domol şi raze calde,

Dispariţie permanentă, posibilitatea clipei de continuitate.

Este existenţa non-existenţei.

Ondulaţia sclipirii golului.

Poezia este foc în cenuşă, boltă luminată.

Poezia caută întruna ceea ce-i aparţine, însoţeşte roata viaţă-moarte.

Poezia e începutul tăcerii, negaţia lui 1+ 1= 2.

Poezia nu acceptă masca, ea ne divulgă suspinul din spatele măştii.

Poezia înseamnă a oferi universului 3 sau mai mult.

Ea este toamna spartă de greieri, lunecarea picăturilor de aur

De pe aripile turturelei.

E murmurul florilor şi al îndrăgostiţilor.

E albul limbii omeneşti, pierdut sau uitat.

Poezia stă cu ochii larg deschişi

În centrul pieţei publice, chiorîndu-se la trecători.

Ea aşteaptă şi alege întotdeauna cine este cel mai nimerit.

Ea ne spune că persoana aleasă a fi nefericită sau preafericită

Este poetul!

 

MAMEI MELE

 

Cum poţi înfrunta valurile anilor,

Care lovesc digul, mereu şi mereu!

Cum îţi poţi apăra ochii – ochii de tigru, agatele

Care şi-au pierdut strălucirea tinereţii

Cum poţi împiedica mîinile ucigaşe ale timpului

Să pătrundă în pielea ta lucie

Nu există scăpare de această putere demonică

Trupul mlădios, abia coborît din şaua miresei

Coada neagră ca fulgerul abia sfîrşit

A ajuns deja fire rare

Capul obosit, aplecat, întîmplările înceţoşate

Umbrele copilăriei – ajunse la mare distanţă

Casa din tinereţe – se ivesc din vis

Mărgelele de argint sclipitor – regină nuosu

Pliseurile rochiei gelozesc culoarea cenuşie, dusă

Ai fost martora bucuriilor şi durerilor, despărţirii şi unităţii lumii

Te îndepărtezi de toate acestea –

Nu-ţi întorci privirea către

Surorile generaţiei tale –

Ele au adormit pe rînd pe patul sufletelor

În locul cremaţiunii

Da, cine te poate consola – să recapeţi zilele acelea duse!

Da, cine îţi poate da confortul pe care

Nimeni nu ţi-l poate da!

 

FLACĂRĂ ŞI CUVÎNT

 

Azvîrl cuvintele în flăcări

Numai focul

Dă libertate cuvintelor mele

Iar eu numai astfel pot în cele din urmă

Să dau flăcărilor tot ce am

(Carnea şi sufletul, desigur)

Reiau un ritual antic

La fel ca strămoşii mei

Flacăra luminează viaţa

Şi tot ea, flacăra

Ne ajută să ne vedem neamurile moarte

Cînd azvîrl în flăcări

Cuvintele mele

Mă uit cum toţi ai mei

Scrutează întunericul permanent

În jurul focului, nimeni nu respiră

Sînt doisprezece flăcăi ai Tribului Zăpadă

Mascaţi

În veşminte de sărbătoare

Cuvintele lor sînt tăcere

Proverbele şi zicătorile alunecă pe pămînt

Şi rămîn pe veci fără ecou

Sîntem intrigaţi că în umbrele acelea

Realitatea e moartă, iar timpul

Trăieşte în alt teritoriu sacru

N-avem de ales. Abia în serile acelea

Sînt eu însumi

Poetul Jidi Majia

Vizionarul  neştiut de nimeni

Fiindcă doar în asemenea momente

Cuvîntul şi flacăra de pe limba mea

Pot în cele din urmă să ajungă la

Rădăcina măreţei limbi a seminţiei noastre!

Notă: După legendele nuosu, lumea îşi are origine în cei doisprezece fii ai Tribului Zăpezii.

Revista indexata EBSCO