Jun 30, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

José Suárez CARREÑO

          A fost, în tinereţe, un discipol fidel al lui Antonio Machado din stampele sale lirice care au marcat decisiv primele decenii de poezie spaniolă de vibraţie sufletească profundă (honda palpitación del espíritu). Prin vîrstă şi sensibilitate profundă, José Suárez Carreňo, născut în 1914, e mai apropiat însă de generaţia  de la 1927, iar în etapa maturităţii depline descinde mai curînd din poezia lui Vicente Aleixandre şi cea a lui Pedro Salinas, poetul iubirii prin excelenţă al grupării.

Sentimentul de dragoste, trăit ca pasiune fatală şi gravă, se exprimă cu delicateţea tradiţiei clasice şi totodată cu tragice contorsionări baroce. În umbra morţii, iubirea răsare mereu proaspătă şi impetuoasă, cu o puritate adolescentină răscolitoare şi debusolate oscilaţii contradictorii, cum se poate vedea în sonetele din ciclul selectat aici: De dragoste.

 

Icoană

 

 

Departe iar, în gînduri cufundată,

suspini înfiorată de iubire.

Îţi ştiu întunecarea din privire:

eşti abătută, văd, eşti întristată.

 

Sub raza lunii adormită pare

senina frunte. Parcă desluşesc

în colţul gurii, pur, copilăresc,

un zîmbet vag. E pentru mine oare?

 

Încet te-apropii, mută de iubire,

la pieptul meu te cuibăreşti, în vis.

Văzduhul porţile şi le-a deschis.

 

Dorinţa din rărunchi mă năpădeşte.

Simt sîngele în tîmple cum zvîcneşte.

În vis e mult dorita împlinire.

 

 

 

Zbucium

 

 

Scrîşnind, cazmaua scoate la lumină,

crunt, osemintele nefericirii:

tot chinul meu, tot zbuciumul iubirii,

şi dorul, şi neliniştea haină.

 

Mă prinde jalea: nea ce se topeşte

sclipind  intermitent, amăgitor.

Mi-e gura iască, parcă pe-un cuptor

încins mă zbat. Dorinţa lîncezeşte.

 

Tîrziu se-aprinde sîngele tomnatic.

Nădejdea îndoită se-ofileşte,

iar îndoiala zbuciumu-l sporeşte.

 

Nici eu nu ştiu şi stau ca pe jeratic:

e nălucire ori e-adevărat?

E visul ei ori eu o am visat?

 

 

 

Cavaler rătăcitor

 

 

Privind la cer, colind necontenit

azi pîrjolite cîmpuri de război.

Bat drumul înainte şi-napoi

şi iar mă-ntorc, hoinar îndrăgostit,

 

la vechiul vis. Aievea-i ori părelnic?

Pe iarbă calc, pe lună, sau pe gheaţă?

Să-mi iau avînt iubirea mă învaţă.

Să-ajung la ea mă dovedesc netrebnic.

 

Ce tainică-i iubirea! Nebunie

care-l îmbată şi îl rătăceşte

pe visătorul care nu mai ştie:

 

bunăvestire e sau e poveste

de adormit copiii. Vrut-a soarta

să te doresc cum îmi doresc doar moartea.

 

 

 

Dăruire

 

 

Mi-e inima a ta, deşi-s rănit:

de grea dezamăgire-i otrăvită.

A ta-i tăria-mi de bărbat. Hulită-i

ursita de-a-mi dori neostoit

 

să fiu al tău. Sînt trup învăpăiat.

Pe culme urc: e culmea disperării.

Al tău e sîngele încrîncenării

ce clocoteşte-n strigăt necurmat.

 

În umbra deasă care mă orbeşte

cu fulgere-n pojar nemiluit,

zvîcneşte sîngele nedomolit.

 

Căci te iubesc cu aprigă pornire.

Căci te iubesc nespus. Cu dăruire.

Doar timpul vindecă şi potoleşte.

 

Prezentare şi traducere de

Andrei Ionescu

Revista indexata EBSCO