Jun 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Leonida MANIU – Natura demiurgică a Luceafărului

În genere, toate studiile care într-un fel mai general sau mai special au atins problema naturii în poezia eminesciană, n-au văzut în ea decît ceea ce şi este de fapt,o natura naturata, adică o parte din ansamblul creaţiilor existente. „Prin natura naturata – scrie Spinoza în Etica sa, înţeleg tot ceea ce derivă din necesitatea naturii lui Dumnezeu (termen identic în filozofia sa cu cel de substanţă, n.n.), ori din fiecare din atributele lui, adică toate modurile atributelor lui Dumnezeu, întrucît sînt privite ca lucruri care sînt în Dumnezeu şi care nu pot nici să existe, nici să fie concepute fără Dumnezeu”[1].In felul acesta, sfera conceptului de natura naturata este mult mai largă decît cea pe care o are în vorbirea curentă noţiunea de natură. Raportul logic între realităţile desemnate de cei doi termeni nu poate fi altul decît cel dintre parte şi între. Fiinţa umană, cu toate însuşirile sale, este însă o altă ipostază a ceea ce am numit natura naturata. „Intelectul actual – observă acelaşi filozof – fie finit ,fie infinit, ca şi voinţa, dorinţa, iubirea şi altele trebuie atribuite naturii naturate[2]. În sfîrşit, lucrurile reprezintă alt mod de a fi al aceleaşi naturi. Toate acestea se aseamănă unele cu altele în viziunea lui Spinoza, întrucît cauza care le-a determinat apariţia nu se află în ele însele, ci în afara lor.

Natura eminesciană propriu-zis (pădurea, poienele, izvoarele, luna, stelele, gîzele etc.) poartă însă însemnele eternităţii, dăinuite parcă din timpuri imemoriale şi pare să dureze veşnic. Ea reprezintă aspectul durabil al naturii naturata, in vreme ce omul ilustrează cealaltă faţă a sa,vremelnicul. Codrul îi destăinuie poetului revenit pentru o clipă în împărăţia lui, acest adevăr amar:

…Numai omu-i schimbător,

Pe pămînt rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost aşa rămînem…

Permanentul şi trecătorul care, din perspectiva propusă mai sus, ca şi din cea a oricărei viziuni dialectice asupra existenţei, sînt manifestări complementare ale aceleiaşi substanţe, pot fi substituiţi aproape exact, în poezia lui Eminescu, cu natura şi omul. În consecinţă, comunicarea între domeniile lor se face în chip firesc şi necesar. Astfel, alături de om, natura se pătrunde şi se îmbogăţeşte cu tot freamătul trăirilor sale, iar, în mijlocul naturii, omul, a cărui esenţă se dezvăluie în toată întinderea şi adîncimea ei, învaţă să transforme clipa în eternitate.

În Luceafărul, relaţia om-natură pare a evolua, după primele strofe, pe coordonatele cunoscute. O „prea frumoasă fată” de împărat priveşte de la fereastra iatacului său cum, în depărtări, peste nesfîrşirea mării, pe ale cărei unde trec „corăbii negre”, „răsare şi străluce” călăuza acestora, Luceafărul. Povestea ei pare a se desfăşura într-un cadru (de natură) asemănător cu cel existent în alte poezii. În mod neaşteptat însă, tocmai prin atingere cu acest cadru înfloritoarea sa tinereţe este cutremurată de o stranie înfiorare, ca şi cum asupra-i ar fi acţionat legile altui univers. Explicaţia faptului ne-o oferă poema însăşi. Privindu-se nopţi de-a rîndul, fata şi astrul se îndrăgostesc unul de celălalt. Această stare s-ar fi putut deci motiva prin sentimentul necunoscut care se trezeşte în sufletul ei, însă nefirescul care o învăluie nu-şi are obîrşia în zonele omenescului. Iubirea care se aprinde în Luceafăr, făcîndu-1 să-şi schimbe pentru o clipă cursul, devine copleşitoare pentru fată, întrucît este închipuită ca o putere cosmică. Nici un alt poet în afară de Dante (ultimul vers al Divinei Comedii, „iubirea ce roteşte sori şi stele”, fiind o glorificare a forţei sale universale) şi de Eminescu, n-au izbutit să transpună mai elocvent, în imagini artistice grandioase, nelimitata ei tărie. La cele două chemări ale iubitei, Luceafărul răspunde întrupîndu-se succesiv din unirea·unor elemente naturale care se opun, cerul şi marea, soarele şi noaptea:

…El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

 

Şi apa unde-au fost căzut

In cercuri se roteşte,

Şi din adînc necunoscut

Un mîndru tînăr creşte…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

…Cum el din cer o auzi

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

In locul unde piere;

 

In aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Şi din a chaosului văi

Un mîndru chip se-ncheagă…

Extraordinara energie cu care roteşte elementele naturii pentru a deveni om, apoi cuvintele prin care se angajează să-şi ducă iubita în lumea lui şi s-o facă stăpînă peste adîncurile oceanice sau s-o transforme în stea,ca şi repeziciunea cu care străbate nemărginirea, nu mai sînt atribute ale cunoscutului cadru natural din lirica eminesciană. Luceafărul nu este ceea ce pare a fi la început sau, altminteri spus, nu mai reprezintă un component al naturii naturata, ci întruchipează însăşi forţa creatoare universală, acea natura naturans ale cărei manifestări nu mai depind decît de propria sa raţiune. „Prin natura naturantă – afirmă Spinoza – trebuie să înţelegem ceea ce este în sine şi se concepe prin sine, adică acele atribute ale substanţei care exprimă o esenţă eternă şi infinită, adică pe Dumnezeu, întrucît este considerat cauză liberă”[3]. Cele două întrupări ale Luceafărului nu sînt, din unghiul pe care l-am propus, decît o elevată reprezentare artistică a unei astfel de „propoziţii” filozofice.Ca atare, adevărata esenţă a Luceafărului pare a fi cuprinsă în sfera semantică a acestei sintagme, iar apropierile lui de Pluton, de Orfeu, de Arhanghelul Mihail ori de Satana sînt în firea lucrurilor, întrucît acesta poate apărea în fiecare din aceste ipostaze şi încă în multe altele. În mod identic, drumul astrului spre Demiurg, simbol al puterii primordiale de creaţie reflectă în fond, aceleaşi idei, putînd fi interpretat ca o călătorie sau ca o întoarcere a acestuia spre propria-i conştiinţă. Identitatea, de substanţă dintre Hyperion şi Demiurg este proclamată de către Creatorul însuşi, prin utilizarea formei de plural, persoana întîia a pronumelui personal, „Noi nu avem nici timp, nici loc”.

Din această perspectivă, apropierea dintre fată şi Luceafăr devine cu neputinţă. Este, în primul rînd, de neconceput, întrucît – după plastica exprimare a lui Tudor Vianu – într-un caz avem de-a face cu „natura considerată în rezultatele forţelor plastice care o activează”, adică cu natura naturata, iar în celălalt cu „aceste forţe lucrînd în sînul naturi ele însele”[4], respectiv,cu natura naturans.

Se pare că există o situaţie în care povestea de dragoste ar fi putut avea un sfîrşit fericit, adică ar fi putut deveni o realitate în măsura în care dragostea Cătălinei n-ar fi fost atît de prudentă, deci atît de lipsită de încărcătura spirituală a celor capabili de dăruire pînă la sacrificiu. Încă de la Platon[5], iubirea a fost concepută ca o formă de creaţie şi ca atare tocmai prin mijlocirea acestei spiritualizări, eroina, transfigurată şi ridicată în zonele superioare ale sentimentului, ar fi putut să se integreze în ritmul de creaţie universal. Deşi, în fulgerarea cîtorva clipe, Cătălina pare s-o dorească cu adevărat, totuşi, dintr-o anume inerţie sufletească, în care se întrevăd limitele condiţiei sale, ea nu se poate sincroniza niciodată cu bătăile acestui ritm sacru şi, înspăimîntată de zarea eternităţii, renunţă la iubitul său ceresc,mulţumindu-se doar cu o vagă aspiraţie spre înalt şi cu o fericire firească pe care o poate dobîndi alături de o fiinţă identică sieşi. In ceea ce priveşte Luceafărul, textul eminescian nu lasă să se întrevadă nici o posibilitate care ar putea prilejui reflecţii asupra unei eventuale abateri a acestuia de la menirea sa. Datorită energiilor cosmice pe care le reprezintă ca şi a modului exemplar în care se manifestă pretutindeni, acesta n-ar fi putut dobîndi niciodată „chipul de lut” pe care s-a străduit să-1 capete.

Astfel, dacă natura naturata, în ipostaza pe care o numim cu termenul cu care în mod constant desemnăm natura, îi este binevoitoare omului, natura naturans îl atrage şi-1 umple de spaimă totodată, aşa cum pe frumoasa fată de împărat o încîntă strălucirea Luceafărului, dar o înfioară cele două întrupări ale sale. În final, cînd Luceafărul redevine element al cadrului (stea), în care are loc idila Cătălinei cu pajul, el nu se comportă ca celelalte elemente ale naturii eminesciene în atari momente, ci rămîne distant, indiferent, „rece”. În felul acesta, Eminescu intuia una din cele mai expresive modalităţi artistice de a pune în lumină ideea fundamentală a poemei, distanţa enormă care separă geniul de omul de rînd.

În acelaşi timp, din unghiul acestor concepte (utilizate mai ales de gîndirea filozofică preocupată de o explicaţie materialistă a devenirii lumii) se pot desprinde cîteva sugestii fecunde, referitoare la geneza lucrării,a chipului în care a fost posibilă transformarea zmeului din Fata-n grădina de aur, în Luceafăr, simbol al geniului. Momentul decisiv al trecerii de la basmul versificat la poemul filozofic pare a fi similitudinea pe care o întrezăreşte, la un moment dat, poetul între zmeul ce întruchipa o forţă naturală şi ideea de geniu în accepţie kantiană. Pentru filozoful din Königsberg, puterea de plăsmuire a geniului era un fel de prelungire a forţelor creatoare ale naturii. Evident, faptul nu presupune numaidecît o negare a înrîuririi concepţiei schopenhaueriene despre geniu asupra gîndirii poetice eminesciene, ci, dimpotrivă, ne permite înţelegerea mai adîncă a genialităţii,prin asimilarea ambelor concepţii despre geniu într-o viziune originală şi unitară, nutrită din propria-i experienţă. Astfel, conform Luceafărului, geniul nu poate fi considerat decît ca însumarea într-o unitate deplină a vigorii şi spontaneităţii naturii (Kant) cu înălţimea unei atitudini contemplative şi dezinteresate (Schopenhauer). Dar definirea geniului în spirit eminescian este în fond o altă chestiune.

În esenţă, departe de a pune interpretarea Luceafărului sub semnul filozofiei lui Spinoza sau a oricărui alt filozof care a folosit astfel de concepte cu o încărcătură semantică prielnică exegezelor poetice, se poate constata cum considerarea unor opere de artă din perspectiva unor concepte adecvate conţinutului acestora, nu denaturează esenţa ideii lor generatoare, ci, dimpotrivă, o adînceşte, îmbogăţind-o cu sensuri sau înţelesuri noi.

 

[1] Benedict Spinoza, Etica, Bucureşti, 1957, Editura Ştiinţifică, p. 70-71.

[2] Ibidem, p. 70-71.

[3] Ibidem; p. 70-71.

[4] T. Vianu, Curs de estetică (Note stenografiate), 1944-1945, p. 118-119.

[5] Nu-i vorba numaidecît de cele două modalităţi de iubite concepute de către Platon, „iubirea senzuală” care „creează vulgar” şi „iubirea ideală” care „creează în frumos şi bine”, ci de capacitatea de spiritualizare a marii iubiri în genere.

Revista indexata EBSCO