Jul 28, 2013

Posted by in Autori

Ioana COSTA – Homereion

Anul 2009 le-a adus celor ce îl iubesc pe Homer trei reeditări de mare pret, purtînd sigiliul unor filologi care ne veghează de Dincolo: Dan Slusanschi si Petru Cretia. Nu demult (căci zece-doisprezece ani trec fără să ne dăm seama) apăreau la Editura Paideia cele două volume ale noului nostru Homer, Odysseia (în 1997) si Iliada (în 1998): hexametrii curgeau firesc, iar cuvintele – puternice, vechi si proaspete – loveau în plin, făcîndu-ne să trecem din lumea noastră în cea homerică. Tot în 1997 apărea, la Editura Humanitas, volumul Catedrala de lumini (1997), care aduna trei eseuri ale lui Petru Cretia: două dintre ele, Ahile si Ariel au fost reeditate în primăvara acestui an, într-o benefică sincronizare cu epopeile homerice (Petru Cretia, Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei; Ariel sau Despre forma pură a libertătii. Prefată de Gabriel Liiceanu. Bucuresti, Humanitas, 2009).

Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei este un text pe care s-ar cuveni să-l citească, iar si iară, fiecare dintre noi. Specialistii în homerologie găsesc puncte de vedere noi, iubitorii de Homer află date mirabile, cititorii de literatură de orice fel descoperă asocieri neasteptate, vorbitorii limbii române se cutremură parcurgînd pagini în care niciun cuvînt nu poate fi înlăturat si niciun sens nu rămîne stingher. O cărticică subtire, de citit în cîteva ore si de recitit în cîteva decenii. Uitaserăm cît de simplu se poate vorbi si cît de precis. Uitaserăm cît de pretioase sînt cuvintele, care se nasc după o gestatie îndelungată si ajung la destinatie anevoios. Uitaserăm cît de pretios este timpul în care încape fiecare cuvînt scris.
Amintindu-ne toate acestea, ne putem întoarce la textul homeric, găsind detalii vii, parcă mai multe de fiecare dată. Caii zeiesti ai lui Ahile, cei care au plîns la moartea lui Patrocles, încheie capitolul Ahile si apropiatii săi, venind la rînd după Tetis, zeita cu lacrimi omenesti de mamă, Briseis, pretext si personaj, Patrocles, cel bun la suflet si curajos fără a fi năprasnic, Foinix, „bătrînul cîrmuitor de care”, si Automedon, „drag scutier al lui Ahile”. Ca să-i reîntîlnim pe toti, deschidem încă o dată Iliada si întelegem mai bine de ce anticii găseau răspuns la orice întrebare citindu-l pe Homer. Credeam că stim pe de rost, de pildă, episodul întîlnirii dintre Diomede si Glaucos. Cuvintele lor însă, citite din nou, sînt parcă mai cuprinzătoare, iar faptele se înlăntuie, chemîndu-se unele pe altele: Diomede, care-i rănise pe Afrodita si pe Ares, se teme să nu mai gresească din nestiintă si îi cere celui din fata sa să îsi declare identitatea; răspunsul desfăsoară o genealogie care începe cu Aiolos si îi include pe „Sisyf cel siret printre oameni” si pe „preacumintele Bellerophontes”, cel condamnat pe nedrept si trimis la moarte cu un „înscris de pierzare” (care este chiar prima scrisoare din literatura greco-latină). Pe acesta îl ospetise bunicul lui Diomede, Oineus, iar schimbul de daruri consfintise o legătură pe care cei doi războnici aflati în fata Troiei nu o puteau sterge. Ei însisi schimbă acum daruri, care nu pot fi altceva decît armele purtate de fiecare, iar echivalarea se asază într-o dimensiune în care nu functionează legile trocului:
Astfel grăind într-olaltă, săriră pe dată din care,
Dreptele-si strînseră drag si-ntre ei au schimbat chezăsie.
Dară atuncea lui Glaucos Cronidul o negură-i puse
Mintii, odată ce armele-i cu Diomede, Tydidul,
De-aur, schimbat-a pe-aramă, de-o sută de boi, pentru nouă.
(Iliada, 6,232-236, în traducerea lui Dan Slusanschi).  Ioana Costa       Bucuresti, iulie 2009

Revista indexata EBSCO