Jun 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Radu VOINESCU – Probleme de eminescologie

Are nevoie Eminescu să fie apărat? S-ar părea că da, cel puţin în lumina experienţei noastre din ultimele decenii, dacă nu luăm în calcul şi informaţiile ce ne-au parvenit prin lecturi, legate de controversele privind personalitatea şi opera poetului purtate încă din timpul vieţii acestuia. Atît numai că trebuie apărat şi împotriva detractorilor, şi a idolatrilor. Aceasta pentru că nu îl putem separa pe (totuşi!) marele poet de evoluţia literaturii şi a culturii române, de negîndit în absenţa lui. Mihai Eminescu face parte din identitatea românească. Orgoliu (sau frustrare) de cultură mică? Probabil, dar aceasta e situaţia, culturile mici au mai întotdeauna un poet naţional. Însă, după cum socoteşte cel care scrie aceste rînduri, simplul fapt de a avea un poet ca Eminescu în linia de evoluţie ar trebui să ne elibereze în mare măsură de complexe şi să ne dea o mai importantă libertate de gîndire şi un mai mare aplomb în scrisul literar. Numai că lucrurile, ca întotdeauna, sînt mai complicate…

„Disputat cu febrilitate […], răstălmăcit, recitat, sărbătorit, redus la clişeu, falsificat (conjunctural, de regulă), Eminescu, suportînd varii «jocuri de imagine», a fost, de fapt, o victimă”, scrie Adrian Dinu Rachieru într-una dintre cele mai recente cărţi ale sale: Con-vieţuirea cu Eminescu (Editura Junimea, Iaşi, Colecţia EMINESCIANA, serie nouă, nr. 18 (80), 2013). Pînă la urmă, atrage atenţia criticul de solidă formaţie, mereu aproape exhaustiv informat în domeniile pe care le atacă, intelectual de rară eleganţă şi de o încurajatoare orientare către acel clasicism flexibil, neîncorsetat care face atît de bine unei vieţi literare, Eminescu este mai ales ceea ce au făcut alţii din el şi din opera lui. A devenit atît de puţin citit cu adevărat, expus clişeelor (inclusiv celor didacticiste, circulînd în formule de memorat (ceea ce eu, în paranteză fie spus, nu aş găsi chiar aşa de dăunător, cu condiţia ca totul să rămînă acolo, la nivelul învăţămîntului de liceu, dar asta e o problemă asupra căreia am mai stăruit), încît, aşa cum spunea şi Solomon Marcus, pe care A.D. Rachieru îl citează, în locul unui Eminescu „viu” avem o statuie.

„Temă sensibilă, problema Eminescu frămîntă spiritele şi dintr-un alt punct de vedere. Cu «rol de figurant în cultură» (spunea Eugen Ionesco în 1932), România a rămas, şi azi, «invizibilă» culturaliceşte. Or. Eminescu, fiind «norocul» nostru, asigurîndu-ne justificarea ontologică (cum s-a tot repetat), ar trebui să ne vindece de orice complexe. Mai mult, să asigure o schimbare de destin. Întrebarea (de neocolit) priveşte măsura în care noul Eminescu satisface epistema postmodernă şi, desigur, piaţa europeană, asigurînd oportunităţi de promovare şi valorizare, penetrînd canonul european, vizînd performanţa, inserţia, exportul cultural” [italicele din text aparţin autorului, la fel pe tot parcursul citărilor următoare, n.m., R.V.]. Sînt păreri la care subscriu, aşa cum s-a putut vedea şi mai sus.

Este, într-adevăr, nevoie de un Eminescu restituit de o privire înnoitoare, „Nou”, cum se pronunţă Adrian Dinu Rachieru. E dezamăgitor să constatăm că o bună o parte dintre opiniile exprimate la adresa operei eminesciene, cu deosebire aparţinînd perioadei dintre cele două războaie mondiale, ţin de un fel de „romantism” al criticii, ba uneori chiar de un soi de mistică mai mult sau mai puţin bine temperată, atunci, cînd, de pildă, vorbesc despre genialitate sau cosmicitate în raport cu fiinţa poetului, confundînd-o cu opera. Instrumentele criticii s-au raţionalizat mult în ultimii şaizeci-şaptezeci de ani, s-au perfecţionat într-o direcţie care tinde mai mult către abordarea ştiinţifică, obiectivă, au devenit mai puţin expuse vagului metaforic. Un Eminescu „nou” se întrevede deja în deceniul din urmă, mai ales sub valul interpretativ al criticilor din noile generaţii, care s-au aplecat cu mentalul epocii de azi asupra acestei opere.

Dar calea spre configurarea unei noi episteme eminesciene probabil că trebuie deschisă realizîndu-se şi o trecere în revistă a teoriilor de pînă acum, precum şi al viziunilor care au stat la baza acestora. Din acest punct de vedere, cartea lui Adrian Dinu Rachieru face (ca şi Ion Creangă. Spectacolul disimulări, apărută în 2012) figură de raport bilanţier. Pe de altă parte, ea „armează” noi întrebări sau „re-armează” unele mai vechi, în intenţia de a arăta către alte direcţii de investigaţie sau către revizuirea unor concepţii depăşite.

Să prezentăm cîteva, cu precizarea că uneori interogaţiile esenţiale la adresa operei eminesciene sau ale legăturilor acesteia cu biograficul sînt puse clar, alteori mai curînd sugerate în curgerea textului ori în toiul unor luări de poziţie polemice. De exemplu, se arată, cu argumente adunate de la mai mulţi autori, că nu a fost re-discutată suficient de serios în ultima vreme ideea că Eminescu ar fi fost „ultimul romantic european” sau, după un alt clişeu, şi el vehiculat cu osîrdie, un „romantic întîrziat”. „Citit în contemporaneitatea sa” – arată criticul, pe urmele Ioanei Bot – „Eminescu pare obedient prin ocurenţa temelor şi retorică. Fervoarea paşoptistă rezervase literaturii, se ştie, o mare importanţă propagandistică, glorificatoare, eroizantă, de filon mesianic.” Ioana Bot consideră că poetul doar simulează deferenţa, adoptînd stiluri poetice pe care ea le numeşte „de consum”, în timp ce vizionarismul eminescian e salvat cu mijloace aparţinînd modernismului european. La rîndul său, Ioana Em. Petrescu vedea ca principal termen al mutaţiei produse de poezia eminesciană „lupta cu limbajul”. Şi aşa mai departe.

Adept al principiului coexistenţei contrariilor, Adrian Dinu Rachieru se arată mai echilibrat şi mai tentat să ia în calcul simultan mai multe direcţii de interpretare în privinţa lui Eminescu, toate valabile în cazul unei opere proteice (la un moment dat, îl contrazice ferm pe Nicolae Manolescu, şi el excesiv adesea – excesiv pentru că este prea atent la schimbările de modă –, care socotea, într-un articol, că trebuie să reţinem pentru uzul posterităţii numai poezia). Parcă ar trebui, sugerează A.D. Rachieru,  reflectat cu mai multă atenţie la propunerea critică a lui A.C. Cuza, potrivit căruia romantismul trebuie luat şi ca un fenomen sufletesc permanent. Presupun că autorul, întotdeauna extrem de informat, un model de acribie, invocînd referinţe dintre cele mai rare, nu a avut la dispoziţie mica lucrare a lui Radu Vancu, Eminescu. Trei eseuri (2011), respectiva carte semnalînd şi documentînd convingător o seamă de trăsături ce ţin negreşit de modernitatea poetului Scrisorilor. Chiar şi fără cele Trei eseuri ale sibianului în faţă, verdictul este limpede şi pertinent.

Aş mai putea adăuga faptul că, în opinia mea, Eminescu este un poet al trecerii de la romantism către modernitate şi că, de asemenea, abordat în contextul literaturii române, este şi un poet al modificării de paradigmă de la un semi-arhaism, de data aceasta, la modernitate (o modernitate care o depăşea, însă, cu mult pe aceea a contemporanilor). Ceea ce s-a numit, numai pe jumătate întemeiat, „Biedermeier-ul” lui Eminescu este o mai degrabă o formulă de asimilare în literatura română a influenţelor limbii şi culturii germane. Am arătat, cu mulţi ani în urmă, cu prilejul apariţiei unei ediţii de tălmăciri ale unor poeme eminesciene în limba germană datorate lui Christian Schenk şi Simonei Reicherts-Schenk, că am avut revelaţia unei mai mari apropieri de această limbă şi de literatura ei decît se crezuse pînă atunci, cînd în principal temele sau modelele de text fiind apreciate ca redevabile acestei culturi. Ei bine, nu doar acestea, dar ritmul poeziilor eminesciene este unul care se revendică de la acela al poeziilor din literatura germană, sintaxa eminesciană fiind şi ea foarte influenţată de cea a limbii germane, acordîndu-se, fără discuţie, cu acest ritm poetic. A rezultat un ritm original în română, un idiom al lui Eminescu de la care poezia noastră a început a fi altfel gîndită şi construită decît la Alecsandri şi la ceilalţi pre-eminescieni sau chiar la contemporanii lui. Pînă la urmă, originalitatea poetului stă, cum se vede, şi în această calchiere a metrilor nemţeşti, împrejurare care a avut efecte aproape incomensurabile pentru poetica românească.

Şi, pentru că am intrat în materia influenţelor germane (strălucit relevate de Helmuth Frisch într-o masivă lucrare, Sursele germane ale creaţiei eminesciene, voi stărui puţin şi asupra unei alte direcţii importante de care – conform cu părerea lui Adrian Dinu Rachieru –, cercetarea scrisului eminescian trebuie să ţină cont, mai ales după contribuţiile Ilinei Gregori, care a demonstrat că perioada berlineză este una a cărei fertilitate a fost prea puţin luată în considerare, privilegiată fiind cea austriacă. Este de ştiut că, mai mult decît ce ni se înfăţişează la simpla evaluare asigurată de limitele bunului simţ comun, cele două culturi, germană şi austriacă, se înfăţişează ca destul de distincte. Limba germană, comună celor două spaţii, este şi nu este aceeaşi, austriaca (mă refer mai cu seamă la acel Hochdeutsch vienez, cu varianta sa cea mai pretenţioasă, Schönbrunner) comportîndu-se, de fapt, în opinia mea, ca un fel de dialect al limbii germane, ceea ce poate fi asimilat foarte bine şi cu un stil. Concepţia învăţămîntului la fel, diferă, şi, dincolo de aceasta, sau în strînsă corelaţie, tipul de abordare ştiinţifică, diferit întrucîtva şi el, mai cu seamă într-o epocă aşa cum a fost cea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd universalizarea unor principii nu se produsese încă la nivelul în care s-au petrecut lucrurile în secolul al XX-lea. E adevărat, ca să iau un exemplu concret, că „Egipetul” se formulase în perioada vieneză a poetului, dar egiptologia germană este una cu mari izbînzi şi e de presupus ca interesul nemţilor pentru civilizaţiile vechi să fie exprimat mai bine decît în alte părţi nu numai în muzeistica lor şi în lucrări de istorie, lingvistică etc., dar şi în ideatica vehiculată, ce trebuie să fi fost mai apropriată decît a altor naţii sau, în orice caz, situată în avangarda timpului.

Aşadar, „refăcînd trasee şi lecturi, oferind noutăţi de natură documentară (verificabile, fireşte), Ilina Gregori ne convinge, punînd la lucru parabiografia  şi onirobiografia, că imaginarul operei comunică, previzibil, cu mediul de viaţă şi atmosfera culturală, că perioada berlineză, departe de a fi pierdere de timp, impresionează prin fecunditatea proiectelor şi configurarea psihismului eminescian, cu a sa trenă de arhetipuri, miteme, simboluri, fantasme etc.” Adaug că, printre altele, Ilina Gregori susţine o lecţiune diferită a scrisorii în care Eminescu i se destăinuie mentorului „Junimii” cu privire la sentimentele sale faţă de capitala prusacă, lecţiune care caută să acrediteze un sens hazliu, ironic rîndurilor în care poetul se plînge de Berlin. În ce mă priveşte, spre regretul meu, nu am detectat hazul pe care îl indică autoarea. Subscriu, însă, la alte ipoteze şi demonstraţii din Ştim noi cine a fost Eminescu?

Chestiunea aşa-numitului „dualism eminescian”, viziune care acorda personalităţii poetului un statut aparte, cele două presupuse „părţi” ale sale – poetul versus publicistul; cel din urmă, opina Eugen Lovinescu, „o eroare fatală” – aflîndu-se într-un soi de sciziune ireconciliabilă, este pusă şi ea de Adrian Dinu Rachieru sub lupa analitică. Întrebarea este dacă se mai susţine o asemenea viziune. Răspunsul este şi de această dată nuanţat. Trecut prin filtrul interpretativ al mai multor critici, de-a lungul timpului – D. Caracostea, Şerban Cioculescu, D. Murăraşu, Monica Spiridon, Ioan Stanomir, acesta din urmă considerînd utilă metodologic „disocierea dintre text şi posteritatea ideologică” –, el pare a privilegia, cum e şi firesc, dacă luăm fără părtinire în calcul proteismul personajului, cum ziceam mai sus, o viziune plurală, pornind de la ideea că nu există un singur Eminescu. Idee care şi ea ar merita disocieri, fiinţa sa multilaterală cerînd o privire adecvată, dar la fel e de adevărat şi că, pentru fiecare critic înzestrat care are acces la „secretele” textului eminescian” şi înţelege bine transferurile biografice, să le spunem, există un Eminescu anume, cel pe care acest critic îl propune ca variantă interpretativă.

O întrebare ce stăruie de cîtăva vreme mai apăsat în publicistica românească, generînd şi o serie de lucrări mai ample – semnate, între alţii, de Nicolae Georgescu, altminteri un eminescolog redutabil, sau de Theodor Codreanu –, este aceea dacă a existat o cabală antieminesciană? Se încearcă acreditarea ipotezei că înflăcăratul luptător pentru cauza românilor bucovineni şi transilvăneni care a fost redactorul de la „Timpul” a căzut victimă maşinaţiunilor agenţilor secreţi ai Imperiului habsburgic, care şi-au aliat cîţiva dintre apropiaţii poetului – Simţion, Ocăşanu, Siderescu, Chibici, Grigore Ventura, însuşi Maiorescu – aceştia dorind lichidarea unui adversar extrem de incomod. Se mizează mult pe înţelesuri grave ale vorbelor lui Petre Carp, „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, deşi, personal, cred că ele nu spun mai mult decît se arată la prima privire: adică mai temperaţi elanul critic al jurnalistului vitriolant care era poetul. Aşadar, avem aici de-a face cu o supralicitare.

Pe de altă parte, cei care înlătură a priori teoria conspiraţionismului la adresa lui Eminescu par să ignore că nu există combinaţii ale spionajului numai de la cel de-al doilea război mondial şi din epoca Războiului Rece încoace, că acestea au origini mult mai îndepărtate în timp. Să nu creadă cineva că Viena a fost după 1945 chiar întîmplător placa turnantă a spionajului european şi că numai prezenţa, pentru o vreme, pe teritoriul Austriei, a celor patru puteri – americanii, englezii, francezii şi sovieticii –, ar fi de ajuns pentru a explica acest statut! Agenţii unor puteri au acţionat pe teritoriul alteia de cînd există organizare statală.

Scopurile şi funcţionarea societăţii secrete „Carpaţii”, din care făcea parte şi Eminescu, şi interzicerea acesteia, momentul înţelegerii secrete între guvernul român şi Imperiul austro-ungar, ca şi atitudinea antimaghiară şi antihabsburgică, intens naţionalistă a lui Eminescu, dincolo de articolele lui din „Timpul” sînt, în opinia lui Adrian Dinu Rachieru, motive suficiente pentru a asculta, măcar, argumentele adepţilor acestei teorii a conspiraţiei. Chiar dacă nu toate se arată a fi imbatabile, cum am arătat şi eu despre replica lui Carp, în privinţa căreia s-a bătut atîta monedă, nu sînt de înlăturat cu deplină uşurinţă. Eminescu a fost, nu trebuie uitat, mai spune A.D Racheru, printre iniţiatorii serbării de la Putna, ale cărei ţeluri antihabsburgice şi întregitoare nu mai trebuie repetate. El s-a aflat printre cele mai ferme voci în privinţa acestei întregiri încă din perioada vieneză, manifestînd un activism ardent, şi, de asemenea, a lucrat – aminteşte criticul servindu-se de argumente culese din lucrarea Ilinei Gregori tocmai citată, la Legaţia română la Berlin, ca secretar. Condiţie în care este logic să fi avut acces informaţii cu privire la jocurile politice europene, ceea ce îl face în măsură să cunoască şi să înţeleagă lucruri despre care alţii nu aveau habar. Prin urmare, ipoteza aceasta rămîne încă deschisă, răspunsurile, dacă există, găsindu-se, cel mai probabil, în arhivele austriece sau germane şi nu în conjecturi mai mult sau mai puţin îndrăzneţe, bazate pe neconcordanţele unor mărturii.

Iubirea dintre Eminescu şi Veronica Micle, în ciuda descoperirilor din ultimii ani, lasă încă multe întrebări fără răspuns şi este de presupus că, şi dacă se vor mai identifica, miraculos, cum s-a întîmplat şi cu scrisorile publicate în 2000, o serie de date, ele nu vor lumina cu mult mai mult ceea ce ştim acum. N. Georgescu avansează în cărţile sale despre perioada din urmă a vieţii poetului o seamă de afirmaţii cu privire o la imagine a Veronicăi care este alta decît cea a cochetei, a amatoarei de flirturi, dominînd în epocă din motive pe care nu le discut aici, imagine creditată pînă şi de Călinescu. Adrian Dinu Rachieru etalează şi în acest caz o informaţie bine selectată în ordinea relevanţei, în aşa fel încît legătura dintre cei doi poeţi este mult mai nuanţat şi mai veridic înţeleasă, ridicîndu-se mult, în ciuda asperităţilor de tot felul, deasupra colportajelor vehiculate pînă acum.

Con-vieţuirea cu Eminescu include şi un capitol dedicat chestiunii basarabene şi preocupărilor poetului, implicat pînă peste cap în tratarea acestei probleme dureroase încă de la Tratatul de la Luţk (1711), în legătură cu aceasta: „Campania eminesciană, întinsă pe mai mulţi ani, punea în evidenţă dreptul nostru de a fiinţa în graniţele naturale. El devenea un deranjant adevăr politic, sublinia cu temei D. Vatamaniuc. Duelul neîmblînzitului gazetar de la Timpul cu presa panslavistă, îndeosebi Le Nord şi Viedomosti, a îngrijorat pînă şi opoziţia conservatoare. Îndepărtat, «scos din joc», trimis la Floreşti, poetul a continuat a clama cu aceeaşi vigoare dreptul nostru istoric…”

Nu mai puţin important pentru destinul, pentru „actualitatea” lui Eminescu, criticul discută relaţia acestuia cu canonul nostru literar. Reproduc un pasaj care mi se pare semnificativ în ordinea unei discuţii corecte, lipsită de parti-pris-uri, referitoare la canon: „…Canonul contabilizează opere sau scriitori? În bună tradiţie postmodernistă [Deja tradiţie!?, n.m., R.V.], vom răspunde: şi-şi. Dilema, însă, rămîne. Dacă acceptăm că fundamentul estetic contează decisiv, canonul ar trebui să includă opere. Nici un scriitor nu produce doar capodopere. Dar aura canonului se răsfrînge asupra autorului în cauză şi, pe bună dreptate, vorbim de scriitori canonici. Iar în vremurile noastre, trăind în publicultură, ecuaţia se tulbură, convertind fraudulos succesul comercial în valoare (prestigiu). Se înţelege că astfel de «victorii» (mincinoase) au viaţă scurtă. Totuşi, viermuiala literaţilor e întreţinută de o obsesie: «ajustarea» canonului… În numele ajustării lui, Eminescu e repus, periodic, în discuţie. Ceea ce, desigur, nu e stînjenitor.” Sînt observaţii care, finalmente, transcend discuţia despre Eminescu, arătîndu-şi valoarea oricînd, pentru oricare operă şi pentru oricare scriitor.

Adrian Dinu Rachieru realizează, într-un op de o întindere obişnuită, o bună şi utilă sinteză, atît pentru uzul eminescologilor, cît şi pentru cei interesaţi de opera şi viaţa poetului la un nivel care nu implică munca de cercetare (e momentul să subliniez meritul Editurii Junimea, care duce mai departe seria „Eminesciana”, cu eforturile pe care ni le putem imagina fiecare dintre noi). Ceea ce nu e surprinzător pentru un critic avînd o certă vocaţie a sintezei (nu chiar în treacăt fie zis, Vocaţia sintezei este titlul unui volum publicat acum aproape treizeci de ani de către autor, la Facla, din Timişoara). Precedată de Eminescu după Eminescu (Augusta, Timişoara, 2009) Con-vieţuirea cu Eminescu denotă foarte lămurit, în articulaţiile ei subtil încheiate, că Eminescu face parte organic din cultura română, din identitatea noastră însăşi.

În final, o ultimă întrebare, despre care intuiţia îmi spune că s-ar putea să nu fie doar retorică: dacă în 2012 Adrian Dinu Rachieru a realizat o sinteză despre Creangă, dacă după aceasta a pus în circulaţie una despre Eminescu, să urmeze, oare, Caragiale?!…

Revista indexata EBSCO