Jun 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Veronica Micle și biblioteca soțului său

De mai multe ori m-am întrebat câţi dintre cei care-i pronunţă numele Veronicăi Micle au în faţa ochilor şi altceva decît muza lui Eminescu şi, mai grav, decît eroina faimosului triunghi amoros, în care a fost implicat şi Caragiale. (În paranteză fie spus, multă monedă calpă se bate pe acest subiect, cînd cutumele epocii înghiţeau fără probleme, după modelul franţuzesc, modul de viaţă libertin – mai ales în high life, printre ai cărei membri îi putem număra şi pe eroii noştri.) Se uită, însă, ori nu se ştie, că Veronica Micle a fost o femeie cu problemele ei cotidiene – creşterea unor copii şi îngrijirea unui soţ, printre altele – cu preocupările ei din afara căminului, adică viaţă socială – despre prezenţa ei activă – a ajuns şi secretară – în cadrul „Reuniunii femeilor române”, între anii 1867 şi 1875, cît şi despre activitatea ca soră de caritate, la 1877, în „Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi”, am scris cîndva (În jurul Veronicăi Micle, în Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Ed. Timpul, Iaşi, 2003, p.165-170).

După decesul soţului său, prof. univ. Ştefan Micle, întru rezolvarea problemelor băneşti – mai ales pentru întreţinerea în şcoli a celor două fete, foarte talentate, dealtfel – Veronica a trebuit să lupte, implicîndu-l şi pe Eminescu, pentru obţinerea unei pensii corespunzătoare, dar şi să rezolve puncte rămase în suspensie din moştenirea soţului. O adresă ministerială aflată în Arhiva Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi ne deschide ochii asupra bibliotecii rămasă de pe urma lui Ştefan Micle, pe care Veronica o oferă spre vînzare celor interesaţi:

 

„Ministeriul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice

Diviziunea şcoalelor

No. 11285, Bucureşti 4 octombrie 1880

 

Domnule Director,

Dna Veronica Micle ne propune cumpărarea pentru acea bibliotecă a cărţilor notate în anexata listă ce i-au rămas de la repausatul său soţ, vechiul profesor Ştefan Micle.

Această cerere sub-scrisul, auzind pe consiliul permanent al Instrucţiunii, are onoare a vă invita s-o puneţi în vederea comitetului Bibliotecii, spre a se pronunţa dacă cărţile ce propune lipsesc bibliotecii, sau care dintr-însele ar trebui cumpărate.

Primiţi, Domnule Director, asigurarea consideraţiei mele.

P. Ministru, Paul C. Livianu

P. Capul diviziei, I. Vlădoianu

Dlui Director al Bibliotecii Centrale din Iaşi”.

[Arhiva BCU „M. Eminescu” Iaşi, Dosar nr. 1880/1 – Intrate, f. 83 – Nr. 31 din 15 oct. 1880, Apostila directorului: „Se va face cunoscut On. Comitet bibliot.”].

 

Nu am găsit urme ale acestei oferte materializate în depozitele noastre, nici lista la dosar, nici cărţile pe rafturi, dar o scrisoare de doi ani mai tîrziu ne aduce oarecare clarificări privind vînzările succesive. Să urmărim:

 

„Nr. 95/ nov. 23

 

Iaşi în 20 nov. 1882

Dle Rector,

La adresa dv. din 20 a.c. no. 40 am onoare a Vă răspunde următoarele:

La moartea răposatului meu soţ, Ştefan Micle, nu am găsit niciun inventar al Bibliotecii sale care să specifice care cărţi sau desemnuri sunt ale lui şi care nu. Eu am făcut însumi un inventar, după care s-au cumpărat de O. Minister al Instrucţiunii Publice Biblioteca sa, în care au fost cuprinse numai şi numai cărţile de ştiinţe. Restul, compus din broşuri, din cărţi mai multneînsemnate, din desemnuri liniare şi diferite alte hârtii le-am vândut unui antiquar, bucuroasă să mă mântui de vravul de hârtii care nu aveam unde-l pune. Se poate ca în acele hârtii să fi fost şi lucrările topografice ale Profesorului Pop, eu însă nu ştiu nimic.

Un lucru însă, care mă miră foarte mult, şi nu pot a nu vi-l comunica şi D-voastră, e faptul: cum O. Domn Emilian, în zelul de care îl văd cuprins pentru înavuţirea Bibliotecii Universităţii, nu s-a adresat la mine personal sau // prin On. Rectorat al Universităţii cu trei ani trecuţi în urmă, adică imediat după moartea soţului meu, atunci când hârtii şi cărţi rămase de la răposat erau faţă şi când cu multă plăcere aş fi dat chiar din ale lui, care mi s-ar fi cerut.

Primiţi, Dle Rector, asigurarea prea distinsei mele stime şi consideraţii.

Veronica Micle”.

[Arhivele Statului Iaşi, Fond Rectorat, Dosar nr. 474/1882, f. 1 r.+v.].

 

Să remarcăm fibra de luptătoare a Veronicăi Micle, ce nu se dovedeşte o simplă păpuşă manevrată de oricine, precum şi fina ironie, la adresa prof. Emilian, dealtfel un apropiat al decedatului Ştefan Micle.

 

P.S. Cea de-a doua scrisoare a fost reprodusă în facsimil în volumul Ştefan Micle, inginer, promotor al învăţământului universitar român, Rector al Universităţii din Iaşi, precursor al Universităţilor Populare din România – 120 de ani de la moarte (Cluj, Napoca Star, 1999, p. 121), semnat de Crişan I. Mircioiu şi Nicolae D. Trifoiu, dar este lipsită complet de datele de identificare, adică de provenienţă. Aşa încât considerăm că avem de a face cu o informaţie ciungă, ce trebuia completată.

Revista indexata EBSCO