Jun 30, 2014

Posted by in MOZAIC

Marius VASILEANU – Mircea Eliade, evreii și antisemitismul

 O excelentă idee, aceea de a aduna laolaltă întreaga corespondenţă purtată de Mircea Eliade cu evreii, un bun prilej de a clarifica astfel acuzele nedrepte care i s-au adus.

Ideea îi aparţine cercetătorului Liviu Bordaş, cel care la ora actuală este, probabil, specialistul cel mai important (în orice caz, din România) în viaţa şi opera lui Mircea Eliade. Proiectul a fost realizat şi finalizat graţie echipei făcute cu cercetătoarea Mihaela Gligor – unul din puţinii români care au concretizat, cu o îndîrjire ardelenească, alţi cîţiva paşi fermi pentru cunoaşterea operei şi, mai ales, a discipolilor lui Mircea Eliade. Excelentele volumele editate şi îngrijite ori scrise de Mihaela Gligor, faptul că în ultimii ani aceasta i-a adus în ţară pe cîţiva dintre discipolii lui Eliade, ne îndreptăţesc să credem că mai există şi oameni care pun în act cîte ceva, dincolo de vorbe şi bune intenţii, într-ale istoriei religiilor şi indianisticii.

Proiectul constă în editarea a două consistente volume, recent apărute la Presa Universitară Clujeană, cu titlul citat parţial mai sus: Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul (culegere de texte de Liviu Bordaş, ediţie îngrijită de Liviu Bordaş şi Mihaela Gligor, Cluj Napoca 2012 şi 2013). Din păcate, făcînd parte dintr-un proiect de cercetare post-doctorală al Mihalei Gligor, volumele nu sînt puse în vînzare, ci au un circuit restrîns cadrului academic. Sperăm că această problemă va putea fi rezolvată printr-o viitoare reeditare, întrucît cărţile sînt deosebit de interesante şi valoroase, clarificînd – dacă mai era nevoie – o problemă delicată a vieţii lui Mircea Eliade.

Desigur că pentru cercetătorii avizaţi, o – mică! – parte din corespondenţa de care vorbim a mai apărut în ediţia în trei volume îngrijită de Mircea Handoca la Editura Humanitas, sau, aleatoriu, în alte publicaţii din ţară şi străinătate. O primă descindere în arhiva din Chicago a lui M. Eliade pe care a făcut-o acum cîţiva ani Liviu Bordaş i-a prilejuit recuperarea unei bune părţi din această corespondenţă inedită. Munca îndelungată de căutare în arhive şi biblioteci publice sau private a condus la rotunjirea acestui proiect.

O primă problemă întîmpinată de cei doi cercetători a fost aceea a definirii statutului de evreu, căci, după cum se ştie, inclusiv în rîndul evreilor există mai multe puncte de vedere. Astfel, Liviu Bordaş notează în nota intoductivă a primului volum: „I-am considerat evrei pe toţi cei care, avînd cel puţin mama evreică, şi-au asumat această identitate etnică, chiar dacă ulterior au părăsit religia mozaică. Oricît de inclusivistă, această definiţie nu îi include pe cei născuţi din părinţi convertiţi (precum Tudor Vianu sau Mariana Şora) ori din mamă evreică, dar nu în religia mozaică şi fără a-şi asuma această identitate (precum Ştefan Baciu sau Mircea Handoca). Sînt conştient că opţiunea e discutabilă şi că se pot aduce diverse argumente împotriva ei, dar – în acest context – am considerat-o cea mai bună alegere dintre cele posibile” (vol. 1, p. 6).

Fără îndoială că o viitoare reeditare – poate chiar într-o limbă de circulaţie? – va beneficia de îmbunătăţiri prin recuperarea altor scrisori, întrucît, precizează Liviu Bordaş: „Dacă scrisorile primite nu sînt întotdeauna complete, cele trimise de Eliade se cunosc într-o măsură şi mai mică” (vol. 1, p. 5).

Dincolo de problema în sine, ridicată de miza acestui proiect şi la care se poate răspunde simplu şi ferm: nu, Mircea Eliade nu a fost antisemit – dovadă şi faptul că a fost căutat în calitatea sa de profesor şi de specialist în istoria religiilor de o mulţime de evrei, dintre care mulţi erau deja în temă cu acuzele aduse la adresa maestrului –, corespondenţa aduce noi date despre viaţa şi opera acestuia şi reprezintă o documentaţie valoroasă pentru viaţa şi opera unei întregi pleiade de corespondenţi, unii binecunoscuţi, alţii aproape anonimi.

Regăsim astfel corespondenţa cu Ionel Jianu, vechi prieten, care îl va ajuta pe Eliade, de pildă, să refacă de la distanţă, în exil, istoricul celebrului proiect „Criterion”. Regăsim o splendidă corespondenţă cu N. Steinhardt, căruia, între altele, M. Eliade îi destăinuie (în 6 decembrie 1978): «În orice caz, eu îţi voi rămîne toată viaţa recunoscător, pentru că, după ce te-a cunoscut, Christinel s-a convins că există creştini – şi sincera ei speranţă este de acum înainte să întîlnească şi alţi cîţiva (fiind modestă, precizează: „măcar vreo doi, trei…”)» (vol.1, p. 99)…

Corespondenţa cu Edgar Papu aduce, într-o scrisoare – datată 3 martie 1979 – o mică lecţie pe care Eliade i-o livrează destinatarului: «În privinţa protocronismului, mă bucur că tot mai mulţi cărturari români încep să înţeleagă că nu e vorba de „avem şi noi presocraticii noştri!”. Cum îi scriam însă şi lui Paul Anghel, „tragedia” noastră a fost (şi, din păcate rămîne şi astăzi), semiclandestinitatea în care ne păstrăm descoperirile culturale. Degeaba îşi scria Iorga cărţile în limba franceză, dacă le tipărea la Vălenii de Munte şi le „edita” Gamber, aşa-zis „editor” la Paris, dar de care nu auzise nimeni. (Iorga îi timitea „în depozit” 20-30 de exemplare, pe care le cumpăra însă Legaţia României şi le împărţea unor gazetari, care nici măcar nu se oboseau să le vîndă la anticari…). Cînd mă gîndesc cîţi savanţi, critici şi filosofi cu autoritate mondială am fi avut astăzi, dacă… Şi scriind asta, mă gîndesc şi la D-ta!» (vol.1, p. 130).

Corespondenţa cu Arion Roşu – datată 14 decembrie 1966 – ne aduce în prim-plan un Mircea Eliade dezamăgit de condiţiile oferite de România pentru cercetările de orientalistică: «după cum prea bine ştii, indianistica n-a avut noroc în România. Cînd, prin 1934-35, fiind deja suplinitorul lui Nae Ionescu la Catedra de metafizică (unde eu făceam mai mult istoria religiilor) şi istoria logicii (unde, alături de Aristot şi Cusanus, studiam logica indiană), i-am vorbit o dată lui P.P. Negulescu despre o conferinţă de sanskrită (chiar împreună cu istoria religiilor, aşa cum avusese la început Garbe), a sărit ca ars: „Cît voi fi în această Universitate, mi-a spus, mă voi opune cu toate puterile! Avem nevoie de cel puţin cinci alte catedre, înainte de a funda una în legătură cu limbile şi filosofiile Indiei d-tale!” Poate avea dreptate. Nu-l judec. Dar fapt este că indianistica n-a avut noroc în România. Cazul d-tale e exemplar. Dacă n-ai fi fost implicat în procesul Noica şi alte multe „dacă”… ar fi trebuit astăzi să fii de mult titularul unei catedre de indianistică. Acelaşi nenoroc urmăreşte această disciplină printre românii din străinătate. (…) Dar n-aş vrea să te descurajez. Poate d-ta vei reuşi să „spargi ghinionul”. Să-ţi ajute Dumnezeu!» (vol.1, p. 277).

De asemenea discuţii prieteneşti, unele chiar intime, sînt pline cele două volume de corespondenţă. Ceea ce ne îndreptăţeşte să reafirmăm fără rest lipsa de orice antisemitism la Mircea Eliade. Mai mult, acesta este frămîntat admirativ de enigma poporului ales, conform unui excelent fragment de jurnal (aflat în arhiva din Chicago, nepublicat încă, datat 25 septembrie 1960, vezi Postfaţa la vol. 2, p. 544), găsit de cercetătorul Liviu Bordaş: «Citesc fascinat „Dieu et son juif” [Grasset, Paris, 1960] a lui François Fejtö. Misterul poporului ales rămîne, pentru mine, una din foarte puţinele probleme care merită adîncite. Aş da zece ani din viaţă să pot înţelege, să pot ghici măcar, sensul istoriei extraordinare a lui Israel. Şi de cîte ori mă simt „detaşat” de viaţă, de cîte ori îmi spun că sînt gata de plecare, dacă îmi amintesc unul din prietenii mei evrei (cei mai proaspeţi în America, Jacob Taubes, Th. Gaster, [Burton] Feldman), simt cum mă cuprinde din nou dorul de a trăi, de a munci, de-a studia, în speranţa că, într-o bună zi, voi înţelege»…

Revista indexata EBSCO