Jun 30, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Mov de Kyoto și parfum de orhidee

„Iubire tristă

Ca florile tăinuite

Pălesc cînd sînt arătate.

În nevăzutul inimii şed

Umbre peste umbre.”

Mariko Sumikura, Umbre în inimă

 

Mariko Sumikura este poet, translator şi eseist. S-a născut în Kyoto, Japonia (1952). A absolvit Universitatea „Ristumeikan”. Scrie versuri, eseuri, a tradus poeme ale multor poeţi japonezi sau din alte ţări[1]. Consideră că dintre cărţile sale cele mai importante sînt: „Kokoro Kaoru Hito/ O femeie care avea inima frumos mirositoare”, „Yume Tsumugu Hito/ O femeie care toarce visele”, „Hikari Oru Hito/ O femeie care ţese lumina”, „Ai Matou Hito/ O femeie care portă iubire”, „Tsuchi daku Masurao/ Un bărbat care îmbrăţişează Pămîntul” etc..

Am întîlnit-o pe Mariko Sumikura la Kyoto, unde am discutat şi despre oameni, poezie, artă, trecut şi prezent, Japonia, Europa ş.a. Recent, am publicat în revista „Poezia”[2] o convorbire cu Mariko Sumikura (de altfel, am colaborat cu ea la mai multe proiecte înainte şi după acest interviu – între care realizarea a două cărţi, una editată în Japonia, la Kyoto, alta la Iaşi, în România, cîteva traduceri ş.a.)

Discutînd despre familia sa mi-a spus: „După cum o spune şi numele, m-am născut în familia Suminokura. Cele mai cunoscute personaje în istoria Japoniei sînt Suminokura Ryoi (1554-1614), Suminokura Soan (1571-1632) şi Yoshida Mitsuyoshi (1598-1672). Ryoi şi fiul lui, Soan, nu au fost doar mari negustori, dar şi filantropi care au încurajat şi finanţat arta contemporană, literatura şi societăţile culturale. Sagabon, care este cea mai frumoasă carte a Evului Mediu japonez, a fost tipărită pe blocuri cu litere făcute din lemn[3]. Mitsuyoshi[4] a fost un maestru japonez în matematici şi a publicat un text de interes general care a fost considerat „best-seller” în epocă. Sînt mîndră de moştenirea lor, şi îmi arăt respectul faţă de familia mea păstrînd vie această moştenire pînă acum.[5]

A început să scrie după ce dragostea pentru literatură, inclusiv poezie, i-a fost influenţată de mama şi de bunica ei. Şi lor, mi-a spus autoarea, le plăceau scrierile literare, inclusiv romanele şi poezia „tradiţională”, haiku. Aşa se face că a început să scrie poeme şi eseuri de la vîrsta de douăzeci de ani.

Între motivele/ temele semnificative pe care le întîlnim în poezia autoarei un loc de prim rînd are iubirea. De altfel, a subliniat în discuţiile noastre că, în opinia sa, în poezia japoneză iubirea este tema principală. „Asta pentru că noi, japonezii, credem că viaţa noastră nu este diferită de a altor fiinţe. Deşi femeia şi bărbatul japonez au cea mai mare longevitate din lume, simţim că viaţa e fragilă; nu ne aşteptăm la multe, lucruri de tipul visului american, tipul chinezesc de a face bani etc. sînt ciudate pentru noi. Dorinţa noastră este să sfîrşim împăcaţi, în linişte. Iubirea joacă un rol important în viaţă. Gîndirea mea poetică apreciază că „the ultimate form of love” este exprimată într-un sens al frumuseţii.” Sau, într-un alt registru, regăsim tematica tradiţiei, dar şi aspecte legate de condiţia femeii înainte vreme şi azi în Japonia – vorbeşte despre „Kyotoise,” însemnînd femeia din Kyoto, fosta capitală a Japoniei, oraş aparte din multe puncte de vedere, renumit pentru monumente, temple, cultură şi, între altele, pentru stilul kimono-urilor feminine.

Şi în acest volum multe poeme sînt despre lună, iubire (şi, oh, „Să te îndrăgosteşti,/ E ca ploaia timpurie de vară”), suferinţă/ puţină lumină/ bucurie, locuri din Kyoto, toate întrepătrunse/ întreţesute subtil cu fire de dorinţă de linişte, de viaţă şi dragoste „împăcate” (de pildă poemul despre podul Kojinbashi, ridicat peste Kamo Gawa/ Rîul Kama – „În viaţa viitoare/ Pietrele fără surpături/ Fără clivaje/ Şi împreună/ Vom pluti de-a lungul rîului”.) Iubirea e, de altfel, tema dominantă a volumului, într-o formă sau alta, legată sau nu de alte teme/ motive. Poate fi o „iubire tristă/ ca florile tăinuite”, care sădeşte umbre peste umbre în inimă (ori, ca în Mov de Kyoto – „A te întîlni/ Înseamnă a te despărţi/ Cîteva picături de fericire/ Amestecate cu tristeţe.”), sau poate că şi îngerii pot plînge pentru iubirea a doi îndrăgostiţi ca vai de ei – „Un înger pe norii plutitori/ Plînge pentru o iubire/ din lumea de jos/ Plînge pentru/ Iubirea unui cuplu nenorocit” – Lacrimile unui înger.

Nu puteau lipsi din volum, am amintit deja, poemele despre lună (Crescent Moon, White Dragon, Moonlight Night etc.).

Reiterez un scurt comentariu relativ la ce se poate ascunde dincolo de cuvinte într-un text provenit din pana unui autor japonez, de multe ori: tsuki – în limba japoneză, înseamnă lună[6], tsukimi, ad litteram – „privitul lunii”. Există festivaluri, şi în Japonia[7], legate de privitul lunii de toamnă (care are loc adesea în tăcere). Acestea revelează/ incumbă o tradiţie străveche (a pătruns aici pe filieră chineză[8], din perioada Nara sau poate Heian, adică undeva între 710-1185, cînd nobilii japonezi, de pildă, meditau şi „priveau luna” şi de pe apă, din bărci ori din grădini), o sumă de obiceiuri, pregătiri, mîncăruri, obiecte specifice, o terminologie aparte (de exemplu, termeni specifici legaţi de vizibilitatea/ non-vizibilitatea lunii toamna – mugetsu (ad litteram: fără lună), prin extensie, noapte fără lună, ugetsu (lună de ploaie) ş.a..

Pot fi şi aspecte care-ar putea fi caracterizate şi de o anume intertextualitate/ legătură cu motive/ teme caracteristice Japoniei, oraşului Kyoto. Amintim doar că, formal, poemele par a fi uneori asemănătoare cu tanka (pornind de la faptul că au cinci versuri, dar mai puţine merg pe formula „clasică” 5-7-5// 7 –7, caracteristică acestui tip de poem japonez) poate unele dintre ele şi sînt. Versiunea japoneză este scrisă în stil caracteristic, de la dreapta la stînga, pe verticală.

Închei cu o frază pe care mi-a spus-o Mariko Sumikura, în convorbirea noastră[9]: „viaţa mea este dedicată în întregime gîndirii poetice. Totul în gîndurile mele sînt legate de poezie: chiar evenimentele reale, cum ar fi cutremurele, relaţiile umane, amintirile. Şi, uneori, esenţa acestor tipuri de gînduri, filtrate de timp, devine sămînţa unuia nou.”

 

Mariko Sumikura, Yume tsumugu hito/ Woman spinning dreams, poems, bilingual edition Japanese-English, Chikurinkan, Osaka, Japan, 2009, 144 p.

 



[1] Este membru al „Asociaţiei poeţilor din Kansai”, membru al Clubului Poeţilor Japonezi, membru al „Clubului Poeţilor din Kyoto”, membru al „Japan Universal Poets Association”, membru al „Kumanovo Poets Club” (Macedonia). Mariko Sumikura conduce bordul director al „Japan Universal Poets Association”, erste redactor şef al revistei online „Poetic-Bridge: Ama-Hashi” şi JUNPA BOOKS.

[2] Apărut în limba română în revista „Poezia”, vară, 2014, iar în limba engleză în „Kadō. Review of Euro-Asiatic Poetry, Poetic Culture and Spirituality”, issue 5 (1) – dedicat Japoniei, 2014.

[3] Saga este numele unui district din Kyoto. Una dintre metodele de tipar mobil care a pătruns în Japonia pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, Chōsen kokatsuji  („vechiul stil coreean – pentru că fusese practicat în Goryeo, vechea Coreea ); un altul, adus din Europa de misionarii catolici/ iezuiţi în 1549, era în maniera metodelor de tipărire ale lui Gutemberg. Cărţile tipărite după metodele aduse din Europa au fost numite Kirishitanban – „ediţii creştine”. Nu mult după asta, Suminokura Soan – care locuia în districtul Saga – a fost printre pionerii primul stil nativ de tipar mobil cu litere mobile din lemn, folosind tehnicile dezvoltate de meşterul Hon’ami Kōetsu (1558–1637) şi oamenii acestuia. Cărţile de acest tip au fost numite Sagabon – Cărţi Saga. Mulţi le consideră (poate şi pentru că folosesc o hîrtie aparte pentru decoraţii, numită karakami – hîrtie chinezească -, dar şi o tehnică de legare/ coasere a cărţilor numită tetsuyōsō, care imită stilul manuscriselor) cele mai frumoase din istoria tipăriturilor japoneze.

[4] Yoshida Mitsuyoshi, cunoscut şi ca Yoshida Kōyū, a fost un cunoscut matematician din perioada Edo, cel mai cunoscut din acea vreme în Japonia şi pentru că opera sa în domeniul matematicii a fost tipărită io larg propagată.  Cartea din domeniul matematicii, Jinkōki, pe care a publicat-o în 1627, este considerată cel mai vechi volum, tipărit din cîte s-au păstrat, după unii din cîte există.

[5] Fragment din interviul amintit.

[6] Pe această temă, un articol: Codruţa Cuc, Soarele si Luna în imaginarul mitologic nipon şi coreean, Vatra, nr. 4/ 2009.

[7] Vatra, nr. 4/ 2009, Angela Hondru, Calendarul sărbătorilor populare japoneze, într-un florilegiu dedicat Japoniei, Fragmente dintr-un rulou: modelul cultural nipon, care cuprinde mai multe texte, pe diverse teme,  semnate de Rodica Frenţiu, Angela Hondru, Ana Scurtici, Florina Iliş, Dimitrie Lămparu, Andreea Sion, Veronica Rebreanu, Codruţa Cuc.

[8] Pe scurt, originat în „festivalul de mijlocul toamnei/ Zhongqiu Jie)”, cunoscut şi ca „festivalul lunii” sau festivalul Zhongqiu”, adică acum peste 3000 de ani în urmă, în manifstările adoratorilor lunii din vremea dinastiei Shang

[9] Din interviul citat.

Revista indexata EBSCO