Jun 30, 2014

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Nepoveștile Lilianei

Din cînd în cînd, descoperim – cu uimire încîntată şi parcă uşor ruşinată de propria ignoranţă – că lumea asta e plină de urme de suflet şi de spirit românesc şi că cei de „dincolo” simt adesea mai adînc şi mai bine pe unde suflă talentul şi nu se sfiesc să-i aşeze un sipet filigranat în cale spre a-l ostoi o clipă.

Aşa se întîmplă, uneori, cu spaţiul francofon care ne produce, iată, o nouă şi minunată bucurie, dăruindu-ne, trimiţîndu-ne înapoi, în veşminte preţioase, o poezie pe care, prea adesea, autoarea o disimulează în limba-i natală. Aşa s-a născut volumul Déshistoires (într-o cu totul imperfectă traducere a jocului de cuvinte, Nepoveştile, prefaţat de Marc Gontard) al Lilianei Cora Foşalău, profesor de literatură franceză şi francofonă la universitatea din Iaşi, publicat (şi de curînd lansat cu succes la Salonul de carte de la Geneva) la editura lui Giuseppe Merrone, BSN Press, din Lausanne. O mică bijuterie în alb-negru, a cărei copertă ceţos-luminoasă conduce firesc spre o lume pe care, mai întîi, o absorbi estetic. Ca în apollinairiene caligrame, poemele Lilianei se răsfaţă gingaş pe fiecare pagină, plăcerea vizual-senzorială precedînd-o, anticipînd-o pe cea literară, organizarea în pagină a textelor arogîndu-şi, parcă, o jucăuşă şi provocatoare autonomie.

Curios parcurs dublu, una din acele reuşite împletiri destinale cu care soarta îi răsfaţă pe aleşi. Parcurs atît al autoarei care, deşi a mai „păcătuit” pe tărîmurile Euterpei (amintim poemele româneşti reunite în culegerile Timpul cîndva – 2006, şi Plînsul din inima lunii – 2008, precum şi antologia de poezie în ediţie bilingvă, în traducerea Lilianei Cora, Le vin du monde – 2009), nu şi-a încredinţat pînă acum eul liric altui spaţiu lingvistic. Dar un parcurs aparte şi al editorului elveţian care, deşi un intelectual generos şi deschis către nou, nu era neapărat pregătit să-şi caute un autor printre non nativii limbii franceze, nerezidenţi în acest idiom, căci altfel, călcase deja prin lumea creativităţii româneşti împreună cu Marius Daniel Popescu şi a sa colecţie de nuvele, Léman noir (2012). Dar Marius trăieşte şi munceşte la Lausanne de mai bine de 20 de ani, în vreme ce Liliana ridică delicat colţul vălului ce-i umbreşte sufletul de aici, de departe, pentru a ne spune, cu o francheţe dezarmantă, că singura iubire care nu a rănit-o niciodată e aceea pentru (şi cu) limba franceză, singurul loc unde se simte cu adevărat la adăpost…

 

Je suis ce que les pages donnent ŕ lire

quand dans les mots s’apaisent les tourments.

Une Parque dans mon destin t’a fait venir,

les deux autres, m’épargnant le chemin facile,

pensčrent y mettre des moulins ŕ vent. (Biographie)

 

Liliana nu s-a tradus/ transpus/ recreat încă în limba maternă, prin urmare, iertată fie-ne îndrăzneala încercării:

 

Sunt ceea ce pe pagină rămîne

cînd durerea a tăcut în cuvînt.

O Parcă mi te-a adus din genune,

iar alte două, ascuzîndu-mi lina cale,

presărat-au toată cu mori de vînt.

 

Această biografie lirică adună, cu o subtilă pudoare pe care o regăsim de-a lungul întregului volum, axele determinante ce structurează construcţia poetică şi îi permit sufletului să zboare chinut: cuvîntul-necuvînt (adesea rostit sisific în acea „limba-stîncă” în care nu-i poate scrie omului drag) şi iubirea. Eternă, speriată, dorită, aşteptată, înşelată, uitată, dar rotundă şi puternică, iubirea sparge tiparele limbii şi se refugiază în acea nelume a înţelegerii şi trăirii pe care doar poezia pură o poate atinge.

Probabil că nu există iubire absolută decît în neîmplinire, aşa cum atingerea impalpabilă a îngerului lasă în urmă parfumul dumnezeirii. Complexitatea imaginarului intim al Lilianei irumpe vulcanic şi pasional  – paradoxal, însă – în metafore ale reţinerii, ale acelui non dit, ale adăstării în absenţă din preaplinul prezenţei dorite. Aidoma soarelui cernut – şi cernit – de un Monet prin dulci umbre impresioniste, Liliana găseşte o cale ingenioasă de ocolire a imposibilului şi de înfăţişare tremurîndă a alterităţii sinelui, mutîndu-şi neliniştile în alt idiom. Desprinderea de propria poveste de viaţă se petrece mai uşor în spaţiul adumbritor şi protector al unei limbi iubite, dar niciodată posedate fiinţial. Delocalizarea iubirii prin limbă nu doar că face rosătura pe suflet mai suportabilă, dar instilează şi în teritoriul „invadat” o sensibilitate fracturată cu iz străin, proaspăt, reconfortant şi destabilizant totodată. Un bibelou cu sonorităţi multiple, pe care vi-l oferim ca atare, neîntinat, în esenţa sa originară:

 

L’ici-bas – une sorte d’au-delà manqué

maintenant – le moment où l’on n’a pas encore trépassé

les lieux rêvés n’ont toujours pas de nom

les mots connus nous livrent aux trahisons

les yeux ne peuvent s’ouvrir que sur le vide…

Vivre de mort – notre commune fatigue ! (Non)

Revista indexata EBSCO