Jul 28, 2013

Posted by in Autori

Tiberiu BRĂILEAN – Cînd stiinta întîlneste religia

Editura Curtea Veche din Bucuresti publică de cîtiva ani, în cadrul Colectiei „Stiintă si Religie”, coordonată de Basarab Nicolescu si Magda Stavinschi, o serie de lucrări care, după cum sustin editorii, „se adresează tuturor celor care doresc să exploreze potentialitatea unui nou sistem de valori fundat pe dialogul transdisciplinar dintre stiintă si religie”. Dintre lucrările apărute pînă acum în această interesantă colectie retinem cîteva: John D. Caputo, Gianni Vatimmo, După moartea lui Dumnezeu; John Polkinghorne, Quarci, haos si crestinism. Întrebări pentru stiintă si religie; Thierry Magnin, A deveni tu însuti în lumina stiintei si a Bibliei; Niels Henrik Gregersen, Dumnezeu într-o lume evolutionistă; Robert Pollack, Credinta biologiei si biologia credintei; Cătălin Mosoia, În dialog cu…despre stiintă si religie; Basarb Nicolescu (ed), Moartea astăzi; Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi (ed.), Science and Orthodoxy, a Necessary Dialogue; Magda Stavinschi (ed), Perspective românesti asupra stiintei si teologiei; Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi (ed),Transdisciplinarity in Science and Religion; Andrew Newberg, Eugene d’Aquili, Vince Rause, De ce Dumnezeu nu va dispărea niciodată?; Ian G. Barbour, Cînd stiinta întîlneste religiaAdversare, străine sau partenere, apărută în traducerea lui Victor Godeanu, în 2006, lucrare pe care ne propunem să o prezentăm în continuare.
Autorul prezintă patru viziuni asupra stiintei si religiei: conflictul, independenta, dialogul si integrarea, prin prisma cărora analizează o serie de teme importante, cum ar fi: creatia, implicatiile fizicii cuantice, evolutia, genetica, neurostiinta si natura umană, Dumnezeu si natura. Dar mai întîi el prezintă evolutia raporturilor dintre cele două mari căi de cunoastere, începînd din secolul al XVII-lea, cînd majoritatea fondatorilor revolutiei stiintifice, în calitate de buni crestini, erau convonsi că nu studiază altceva decît opera Creatorului. Un secol mai tîrziu, cea mai mare parte a oamenilor de stiintă continuau să creadă într-un Dumnezeu creator, dar nu mai considerau că interventia sa continuă în lume si în viata omului. Ei bine, în secolul al XIX-lea deja putem vorbi despre o ruptură, multi oameni de stiinta manifestîndu-se cu ostilitate fată de religie, cu toate că însusi Darwin sustinea că procesul evolutiei fusese proiectat tot de Dumnezeu. Descoperirile stiintifice din secolul al XX-lea au repus în discutie multe idei religioase clasice, reprezentantii stiintei reformulînd concepte vechi si abandonînd aproape complet traditia si doctrinele sale.
În noul mileniu, stiinta si religia tind să se regăsească, ele nu mai sunt percepute ca inamici, ordinea si sensul se întîlnesc, chiar dacă unii mai continuă lupta. Unii le consideră complementare, altii caută forme de parteneriat sau de colaborare, în încercarea de a găsi răspunsuri la marile întrebări. Pe de o parte si teologii au reformulat perceptiile despre Dumnezeu si natura umană, adaptîndu-le la spiritul veacului si tinînd seama de descoperirile stiintei, rămînînd desigur fideli mesajului central al religiei, pe de altă parte, tot mai mult, oamenii de stiintă realizează faptul că nu pot oferi singuri marile răspunsuri si caută dialogul.
De pildă, astronomii au oferit argumente convingătoare privind Big-Bang-ul si expansiunea rapidă a universului, plasînd începuturile acestuia acum aproximativ 15 miliarde de ani. Se acceptă notiunea de infinit, se vorbeste chiar despre un univers oscilant, pulsatil, sau despre o multitudine de universuri si de dimensiuni ale spatiului. Dar legile fizicii nu pot explica de ce s-a produs totul astfel. Teistul vede evenimentul ca un moment al creatiei si ca început al timpului. Oricum, în interpretarea istoriei cosmice, religia si stiinta trebuie să se întîlnească.
Fizica clasică s-a dovedit deterministă si reductionistă. Dimpotrivă, fizica cuantică e holistică si acceptă incertitudinea. Lumea cuantică e impredictibilă, plină de interconexiuni si ne dezvăluie limitările cunoasterii umane. Teistii pun nedeterminările fizicii cuantice în seama lui Dumnezeu, iar orientalii găsesc în holismul cuantic o recunoastere a credintei lor în unitatea fundamentală a tuturor lucrurilor. De asemenea, alte aspecte privitoare la timp, cauzalitate si natura realitătii i-au apropiat în dialog pe oamenii de stiintă si pe teologi, ca si pe filosofi.
De asemenea există teologi si oameni de stiintă care au reusit să împace credinta în Dumnezeu cu evolutia speciilor. Stiinta a studiat mult complexitatea sistemelor si capacitatea lor de autoreglare, rolul informatiei în acest sens, cu precădere în biologia moleculară si în dezvoltarea embrionară si au ajuns la concluzia că natura relatiilor este mai importantă decît materia în care acestea se exprimă. Teologii au depăsit si ei viziunile unui univers static, ale unei naturi statice, acceptînd ideea unui univers dinamic, creat continuu de Dumnezeu, care îl si transcende. Sîntul Duh este, potrivit Bibliei, forta divină activă atît în natură cît si în viata omului.
Studiile stiintifice au arătat că si mostenirea genetică influentează o parte semnificativă a comportamentului nostru, ca si anumite facultăti mentale, deducîndu-se de aici faptul că libertatea umană este o iluzie. Dar nu totul depinde totusi doar de gene si neuroni. Asa cum arată autorul, „Dependenta vietii mentale si spirituale de procesele biologice repune în discutie problema dualismelor traditionale corp-suflet si materie-minte. Atît oamenii de stiintă, cît si teologii sunt preocupati să elaboreze teorii ale eului întrupat social, care să fie compatibile cu descoperirile neurostiintelor si ale antropologiei si, de asemenea, cu viziunea biblică privind persoana ca sinteză a gîndirii, simtirii, vointei si actiunii” (p. 11).
Lumea pare guvernată de legi stiintifice. E oare posibil ca Dumnezeu, care a creat lumea, să o lase să evolueze independent? Greu de crezut. Traditia sustine că Dumnezeu a făcut si legile naturii si intervine în lume în conformitate cu acestea. Dar atunci mai există libertate? Apoi, cum se explică prezenta răului si a suferintei? Unii teologi invocă o autolimitare a lui Dumnezeu. Altii au recurs la concepte apartinînd stiintei moderne, explicînd faptul că Dumnezeu comunică informatie si determină de fapt toate nedeterminările. Au rezultat astfel lucrări născute din colaborarea între teologi si oameni de stiintă, care se bazează atît pe experienta religioasă cît si pe descoperirile stiintei, cum e si cea de fată.
Autorul este convins că dialogul si integrarea sunt căi promitătoare pentru viitorul reflexiei religioase si a celei stiintifice, venind să înlocuiască separarea si conflictul. Toate modelele filosofice sunt limitate si partiale. Lumea e diversă, iar căutarea coerentei nu tebuie să ducă la eludarea diferentelor. Folosirea mai multor modele ne poate tine departe de idolatrie, dar tot nu oferă întreaga cunoastere. Dumnezeu este o cauză a cauzelor, dar o cauză descendentă. Pînă la urmă taina sa si taina căilor sale nu pot fi deslusite decît în rugăciune.

Tiberiu Brailean

Revista indexata EBSCO