Jun 30, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Vasile Diacon, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc şi vremea sa, Editura PIM, Iaşi, 2013, 512 p.

În noiembrie 2013 semnalam în rubrica noastră cartea lui Vasile Diacon, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc şi faptele sale, Editura PIM, Iaşi, 2012. Atunci, la final, autorul nota că are în plan o ediţie mai amplă, editată, iată, la sfîrşitul lui 2013 (an în care, amintim, a apărut la aceeaşi editură volumul Nectarie Cotlarciuc, arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei, autor Vasile Marius Ţibulcă).

Notăm structura cărţii, subliniind că parte din capitole au titlul aidoma celor din ediţia precedentă, dar majoritatea sunt mai ample: Avertisment, Originile, Anii de şcoală, Activitatea profesională, Opera ştiinţifică, Preot şi arhiereu, Mitropolitul Nectarie, Pastorale – capitol nou, Probleme legate de Fondul Bisericesc, Activitatea politică, Adversităţi cu tentă politică, Boala moartea şi înhumarea – capitol nou, Literatul şi publicistul Nectarie Cotlarciuc, şi, în final, Bibliografie, Anexe, şi un bogat album cu reproduceri fotografii epocă.

Este dificil de „povestit” activitatea lui Nectarie Cotlarciuc în mai multe domenii, în cîteva rînduri. Amintim că din anii studenţiei s-a implicat în activitatea social-culturală a Bucovinei, intrînd şi în societatea studenţească „Academia ortodoxă”. A publicat versuri, proză scurtă, istorie literară – în 1906 sinteza Istoricul literaturii românilor din Bucovina (1775-1906), pe marginea căreia a polemizat destul de mult. A semnat şi studii de teologie, drept, biblioteconomie (a introdus în literatura de specialitate termenul de bibliologie) etc.

Sunt sintetizate în cartea lui Vasile Diacon informaţii despre viaţa de atunci din Bucovina, dar nu numai, despre activitatea lui Nectarie Cotlarciuc, inclusiv în domeniul literaturii, cu detalii interesante. Amintim doar că el a „încercat […] mai mult sau mai puţin fericit” prima oară un studiu, care, notează V. Diacon, „ar putea fi considerat prima lucrare de acest gen în cultura bucovineană”, anume o periodizare a istoriei literaturii (şi a spaţiului publicistic în general), pe care o „împarte” în trei mari „epoci”: 1. între 1775-1848 (cu două perioade, a. 1775-1820, b. 1820-1848, fiecare cu propriile linii definitorii, în viziunea sa), 2. 1848-1875 (perioade: a. 1848-1862, b. 1862-1875), 3. 1875 – pînă la data publicării studiului, 906. Interesant de urmărit şi de ce anume a stabilit aceste date de periodizare, dar şi datele în sine pe care le aminteşte.

Reamintim cîteva date despre mitropolitul Nectarie Cotlarciuc – Nicolae, unicul copil al lui Teodor şi al Ioanei Cotlarciuc, s-a născut la 7 februarie 1875, în Stulpicani, judeţul Suceava, şi a murit la 4 iulie 1935, în Cernăuţi. După ce a absolvit liceul la Suceava, a făcut facultatea la Cernăuţi (1895-1899), obţinînd doctoratul în Teologie şi Filozofie. Au urmat specializări la universităţile din Bonn, Viena, München, Würzburg. A fost profesor suplinitor de liceu la Cernăuţi (1901), a ajuns în cler ca diacon al Catedralei din Cernăuţi, funcţionar, bibliotecar şi director al Bibliotecii Universităţii, profesor titular la Catedra de Teologie practică a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, apoi decan (1920-1921).

După moartea soţiei, în 1918, se călugăreşte la Mănăstirea Putna, primind numele Nectarie. În martie 1923 (fusese hirotonisit, la Iaşi, ca episcop) a fost ales episcop al unei episcopii basarabene nou înfiinţate, Cetatea Albă – Ismail. În  1924 a fost ales arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei, unde a rămas pînă la moarte, la 4 iulie 1935, în urma unei boli la stomac.

Erau ani grei, Bucovina se lupta cu urmele ocupaţiei austro-ungare, ale primului război mondial, se organiza biserica ş.a. Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc a fost nu doar înalt ierarh, om de cultură, ci şi autor al multor pagini despre reforma bisericii, sau, cum subliniază Romulus Cîndea, citat de V. Diacon, este unul dintre cei dintîi specialişti care au stăruit asupra necesităţii şi importanţei studiului psihologiei în legătură cu predica.

Semnalăm, aşadar, această nouă carte a lui Vasile Diacon (născut tot la Stulpicani) despre Nectarie Cotlarciuc, şi, nu în ultimul rînd, despre trecutul unei părţi din trupul ţării.

 

Ilie Dan, Drumeţul înzăpezit, Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2013, 180 p.

 

Cu ceva timp în urmă scriam despre un alt volum de distihuri, Stejarul fulgerat, apărut la aceeaşi editură, în anul 2012. Cu puţine zile după trecerea la cele veşnice a lui Ilie Dan am intrat în posesia unei alte cărţi de acest tip, de data asta o „antologie alcătuită de autor la 75 de ani”, pe care ne-am propus să o semnalăm, doar, în cîteva cuvinte.

Reiterăm, distihul, practicat şi în Occident, de latini ori greci, apreciate din vechime în Orient (dacă ar fi să amintim, dintre poeţii traduşi în română, doar pe Jalaluddin Rumi, cu Meditaţii şi parabole, carte apreciată de mulţi drept chintesenţă a gîndirii sufite de pînă atunci, avînd cca. 25.000 de distihuri, ori Hafez, cel supranumit şi „Limba tainei” sau, mai lîngă noi,  din spaţiul de limbă turcă, „Gură slobodă/ Fuzûlî”) nu a fost prea adesea „căutat” de autori în literatura noastră, dar nu putem spune nici că a fost cu totul ocolit. Aminteam atunci, dintre volumele citate sau semnalate în această rubrică, pe Teofil Lianu, cu Carte de zugrav, 1940 sau volumul postum Cîntece si distihuri, Bucureşti, 1981, şi poate mai ales pe Adrian Voica – Distihuri, 2000, Distihuri noi, 2007, Distihuri respirînd catrene, 2008,  Dicţionarul cu distihuri (I – 2009, II – 2010), Migraţii despre cuvînt ş.a..

Ilie Dan, lingvist, filolog şi toponimist, a fost şi un poet dăruit cu sensibilitate, semnînd în afara antologiei despre care facem vorbire alte douăzeci de volume de versuri. S-a apropiat de distih şi înainte vreme, în alte volume – reamintim: Crucea de gheaţă, 2009, În pridvorul cerului, 2010).

Încheiem cu trei distihuri, cum sunt majoritatea covîrşitoare a poemelor din această ultimă antologie a sa: Boală: „Cînd m-a prefăcut în dor mîhnit, / Nemoartea clipei m-a îmbolnăvit”; Lin: „Am fost fulger, zăpadă şi ploaie,/ Dar simt cum, nemilos, vremea mă-ndoaie!…”; Roua iubirii: „Cînd roua Iubirii cu soare m-a plouat,/ Am ştiut că rămîn doar un drumeţ ciudat!…”.

 

Eusebiu Camilar, Cordun, Turmele, Avizuha, colecţia „Opera Omnia”, TipoMoldova, Iaşi, 2013, 396 p.

 

Semnalăm apariţia unui volum al unui autor amintit mai rar în ultima vreme, despre care Alexandru Philippide (vorbind de nuvela „Seceta”) scria că are „autentic suflu epic”, iar Alexandru Piru că e „scriitor în toată puterea cuvîntului”.

Născut la 7 octombrie 1910, în satul Udeşti, judeţul Suceava, Eusebiu Camilar scria: „M-am născut în valea cea mai frumoasă de pe pămînt. E cuprinsă între Vorona şi Suceava, între Bosanci şi dealul cel mare al Sarafineştilor” („Inimi fierbinţi”). De altfel, această carte (apărută sub îndrumarea Elisabetei Isanos – fiica autorului şi a Magdei Isanos – cu care am avut în ultima vreme ocazia să colaborez la diverse proiecte) e deschisă de poemul „Închinare către Udeşteni”.

Volumul reuneşte trei dintre cărţile lui Camilar – Cordun (scris la îndemnul Magdei Isanos, apărut în 1942; George Călinescu asemuia cartea Amintirilor lui Creangă, doar că „d-l Eusebiu Camilar priveşte viaţa cu un ochiu mai cult, mai critic, şi dă grupului de amintiri o structură de ficţiune…”), Turmele (roman despre viaţa ciobanilor, apărut în 1946; reamintim, Natalia Motrici, mama scriitorului, venea dintr-o familie cu origini în Maramureş, străbunii ei plecînd spre Bucovina de la poalele muntelui Toroiaga) şi ciclul de povestiri Avizuha, apărut în 1945. În încheiere sunt cîteva texte sub semnătura Elisabetei Isanos, menite să re-aducă în atenţia cititorilor mai tineri sau mai puţin tineri cine a fost autorul – Despre Eusebiu Camilar – schiţă biografică, Eusebiu Camilar – bibliografie selectivă, Peripeţiile „Cordun”-ului, Secvenţe critice, şi Notă asupra ediţiei.

Eusebiu Camilar, tradus şi publicat şi peste hotare, a fost şi un cunoscut tălmăcitor şi traducător al unor nume importante ale literaturii universale – Firdousi, Saadi, Khayyam (a publicat cîteva catrene în revistele „Tribuna” nr. 22, 31 mai 1958, şi “Ateneu”, nr. 6, iunie 1965), Gogol, Puşkin, Ovidius, Eschil, Tolstoi, Li Tai Pe, Du-Fu, Su Tung-Po, Kalidassa etc. A publicat şi „1001 de nopţi. Basme arabe povestite de Eusebiu Camilar” – vol. I. Bucureşti, Editura Tineretului, 1956; vol. II, 1959; vol. III, 1961.

Încheiem cu cîteva fraze de început din „Cordun”, considerat cea mai bună scriere a lui Camilar: „În sat la noi s-au petrecut atîtea! Acele întîmplări s-au dus de mult. Închid ochii. Dacă aş întinde mîna, aş putea pipăi întîmplările de-atunci. Văd pe prispa casei noastre cu streşini joase soldaţi bînd ceai şi vudcă. S-au perindat aşa de mulţi soldaţi pe prispa casei noastre… Veneau, poposeau şi plecau iar, cine ştie unde…Văd între prunii grădinii şi în jurul mărului celui mare cai şi tunuri. Şi atîtea chipuri mi s-au şters din amintiri… Ce s-or fi făcut, oare, acele chipuri? Eu am crescut mare. Prunii i-a scos din rădăcini tata după ce s-a întors din America. Mărul cel mare a îmbătrînit. Cîinii i-am înmormîntat pe rînd, în luncuţa din fundul grădinii, peste care apele primăverii au trecut de douăzeci de ori de atunci. Pe mine m-au sărutat mîngîindu-mă pe creştet oameni străini cu mustăţi aspre, îmbrăcaţi în straie cenuşii. Poate eu le aminteam de vreun copil de-al lor, lăsat undeva peste hotare…”.

 

Andrei Velea, Plaja de la Vadu, Editura Brumar, Timişoara, 2013, 128 p.

În timp, mi-au ajuns la redacţie cărţi de poeme ale lui Andrei Velea. Din varii motive nu am reuşit să le semnalez în rubrica noastră. Semnalăm însă volumul de proze scurte Plaja de la Vadu.

Prozele sunt grupate în patru părţi (în decrescendo, ca număr de pagini/ de texte): „Luna pe scripeţi”, „Cum ai trăit teoria conspiraţiei” „Alte broderii”, care conţine două texte, şi, în final, „Păpuşa din podul bunicii”, o mini-piesă menită, probabil, şi să fie jucată pe scenă, după modul în care este scrisă.

Textele din „Luna pe scripeţi” au, probabil, sursă de inspiraţie realitatea (uneori şi reflectată în mass media) – cu o plajă a nudiştilor şi a celor care fac dragoste sub cerul liber (de notat că deşi citim despre o plajă cu nudişti, care se plimbă goi, fac dragoste pe nisip, la adăpost sau nu, chiar personajul auctorial îşi iubeşte în aceleaşi condiţii soţia, nu citim cuvinte „tari”, triviale), ori călugăriţa însărcinată – din „Ecografia unei întîmplări” ş.a.

„Cum ai trăit teoria conspiraţiei” e un fel de călătorie imaginară (oare/ numai?) prin lumea celor care explică multe din cele care se petrec în jur prin teorii ale unor conspiraţii de o anvergură mai mică sau mai mare ori prin „mistere”

Primul text din „Alte broderii” îşi are izvorul tot în realitate (nuanţată în mass media) – „Noiembrie cu voce pe fundal” e, ca să folosim expresia autorului, o „broderie” pornită de la o ştire legată de „swingeri”, acele cupluri care se întîlnesc ca să facă schimb de parteneri. În al doilea text, cu iz satiric-umoristic-parodic, autorul „brodează” în jurul ideii că în oraşul Galaţi s-ar pregăti nici mai mult, nici mai puţin decît cel mai mare recital de poezie din lume (şi, cum orice record îşi are locul lui ştiut, şi acesta urma să figureze în „Guiness Book”, care şi-au trimis „delegaţii”). E de citit cum Gicu, muncitor din urbea amintită (unul dintre cei zece mii care trebuiau să fie „parte” la maratonul poetic), înainte de a o „tăia” pe undeva, spune neveste-si „Auzi, fă, că era să uit, la naiba. Trebe să învăţăm nuş’ ce chestie, o poezie parcă”… şi ajungem la o „poveste”  abracadabrantă cu Gicu şi …„Gelu n-am” (adică Gellu Naum)…

„Păpuşa din podul bunicii” are la bază un alt „caz”, mediatizat la vremea lui, al unei „studente criminale”.

În puţine cuvinte spus, autorul are ce trebuie unui prozator, ştie să conducă firul epic. Dar, poate cel mai de remarcat aspect e cel al modului în care „scotoceşte” natura umană, felul în care „fotografiază” un fapt anume (şi felul în care imaginează că se comportă „actanţii”), pentru mai toţi ceilalţi un „fapt divers” (a se citi „banal”, dacă banală poate fi o crimă, de pildă) ori încă ne„folosite” cine ştie ce la noi, ca să nu spun tabu (în „Nenorocitul”, de pildă, un ins însurat, cu copii, este măcinat între viaţa de familie şi înclinaţia către homosexualitate) şi-l foloseşte în proza sa.

Încheiem cu un fragment din lunga frază intitulată „Plaja de la Vadu”: „Te trezeşti ca ars în acea dimineaţă de sîmbătă, cînd primele raze ale soarelui ocolesc cu grijă frunzele copacului din dreptul apartamentului, îţi dau pleoapele la o parte, apoi îţi înfig adînc degete luminoase în ochi, priveşti lung pe fereastră către un peisaj monoton, de garaje şi maşini în timp ce îţi spui uite ce vreme frumoasa, face a plajă, încerci s-o trezeşti pe Adina, care nu dă nici cele mai mici semne că ar vrea să părăsească imperiul viselor, însă te gîndeşti că, dacă o vei ademeni cu aburii unei cafele, poate că se va trezi, zis şi făcut, aterizezi în şlapii albaştri şi lipa-lipa spre bucătărie, unde arunci în cafetieră patru linguriţe de substanţă, două ceşti de apă, apeşi butonul de start, după care, lipa-lipa, te îndrepţi spre baie, unde îţi dai cu apă pe ochi, îţi speli dinţii şi revii în cameră, unde Adina tot moţăie […] porneşti către bacul de la Brăila […] loc în care ajungi exact cînd unul dintre bacurile tocmai începe îmbarcarea şi nu sunt prea multe maşini la rînd, am ajuns la ţanc, gîndiţi amîndoi, apoi vă lăsaţi ghidaţi de burta unui căpitan ce aşează minuţios maşinile…”.

 

Emil Ariton, Spre zări neştiute, spre stranii tărîmuri, postfaţă (Din ludic se naşte Lumea Secundă) de Cristian Livescu, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2014, 132 p.

 

„…mi-am propus să folosesc intertextualitatea ca modalitate de a concepe un alt text şi a-l converti din prozaic în liric”, scrie Emil Ariton, băcăuan la origine, actualmente trăitor pe meleaguri nemţene. Altfel spus, în acest volum a transpus în versuri trilogia lui J.R.R. Tolkien, Stăpînul inelelor. Sunt unele consideraţii nu lipsite de interes în cuvîntul înainte al autorului şi despre demersul său, despre limbajul poetic/ poezia de azi, despre ce înseamnă Tolkien etc.

Aşadar, pornind de la primul volum de 570 de pagini al trilogiei lui Tolkien rezultat acest volum, de 130 de pagini, această transfigurare în „poeme îndelung dăltuite, cu torsiuni de limbaj sau notaţii fulgurante” (Cristian Livescu), în viziunea lui Emil Ariton (în treacăt fie spus, matematician de profesie), pe care cititorii îl vor lectura după propria grilă/ înţelegere. Încheiem, şi cu titlu de exemplificare, cu o strofă din „capitolul” Două pumnale în beznă: „Pregătiţi de drum cu grijă şi la grajduri ei mergînd/ peste alt necaz dădură, uşa era descuiată/ şi doar urme de ponei, ceea ce îngrijorîndu-i,/ îi sili să se gîndească, de unde-ar putea îndată/ să găsească, să procure alte animale care/ să-i slujească mai departe şi bagajul lor să-l care”.

Revista indexata EBSCO