Jun 30, 2014

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Ana Ionesei – Maldororiana

             Ana Ionese îşi începe prima carte de poeme – Maldororiana, Editura Adenium, 2013 – cu un  poem dedicat tinerilor poeţi. Chiar aşa intitulat Tinerii poeţi. Puţini dintre tinerii poeţi (ba chiar cred că nici dintre colegii ei de generaţie, nu prea mulţi!) mai ştiu că în 1978 poeta Ileana Zubaşcu îşi începea prima şi ultima ei carte – Întru totul, Ed. Albatros – cu poemul Generaţia noastră. În paranteză fie spus, pînă la acea oră debutaseră din generaţia ’80 doar Emil Hurezeanu, Petru Romoşan şi Traian T. Coşovei. Apoi au venit lunediştii şi celelalte nume disipate peste tot prin ţară. Comparaţia pe care doresc să o fac aici între cele două poete nu este întîmplătoare, pentru că asemănările sunt evidente, începînd chiar de la subţirimea (fizică!) a cărţilor – cartea Ilenei Zubaşcu nu are nici mai mult nici mai puţin de 30 de pagini, iar cea a Anei Ionesei este puţin mai groasă, adică dublă, cu un număr de pagini puţin peste 60 –, dar şi la modul cum ambele şi-au început cărţile, cu poeme care au în vizor generaţiile din care fac parte. Ba chiar şi tonalitatea, şi discursul sunt asemănătoare. Restul este pe cont propriu. Pentru că nu ştiu dacă Ana Ionesei a cunoscut cartea Ilenei Zubaşcu. Reţetarul propus de poeta optzecistă, retrasă într-un anonimat absolut – nimeni nu ştie pe unde trăieşte, ce face, dacă mai scrie (ca celebra poetă americană Emily Dickinson, care şi-a ales discreţia totală, pînă ce trecerea timpului a scos-o la iveală) –, n-a însemnat, aşa cum ea a sperat, un vademecum pentru colegii ei de generaţie – poate cea mai numeroasă şi solidară generaţie din literatura română! Generaţia Ilenei Zubaşcu „nu trecea prin lume/ ca umbra prin apă”, iar „sufletul ei înveşmîntat în lavă/ smulge/ penele îngerilor căzuţi”. Acea generaţie „aştepta viitorul cu încredere/ ca laptele proaspăt la uşile caselor”. Şi viitorul a venit, nu cu lapte proaspăt, ci cu „hornuri/ specializate pentru diverse specii de fum”. Dar şi cu poete ca Ana Ionesei, care îşi portretizează fără iertare, obiectivă, colegii: „Tinerii poeţi în comă alcoolică au vizitat mormântul lui Baudelaire/ şi au scuipat de ciudă pe el”. Dar ce nu fac „tinerii poeţi” în viziunea poetei noastre: „i-au cerşit pâine lui Rimbaud/ au şters podeaua cu sonetele lui Shakespeare,/ au schimbat la talcioc opera completă a lui Eminescu pe un telefon mobil”. Deja osteniţi, ei „intră în infern/ numai la gândul de-a se apuca de Divina Comedia”. Ba, pe deasupra, mai sunt şi urechişti: „au ciulit niţel urechile la cursurile de filozofie”). Dar ceea ce e mai grav este că s-au lăsat „păcăliţi că au talent”, păcăleală venită de la „nişte contrabandişti/ care aveau mai multă imaginaţie decât ei”. Şi portretul se împlineşte de la vers la vers, cu imagini ce ţin de un concret ce duce spre un decadentism redivivus: se botează cu sînge şi sudoare, le prieşte circul gratis din cafenele, unde, cică „se înghesuie asemenea porcilor spinoşi”, unde au „încercat toate narcoticele, şi, ce este mai de amendat, „nu sunt în stare să compună un sonet”. Imaginile sunt de-a dreptul sentenţioase, par a fi desprinse din tablourile lui Bosh: „te binecuvântează pentru o doză de V32”/ şi nu ţin minte ce gust avea apa din fântâna bunicilor”, „dorm la filmele lui Tarkovski”… Poetei Ana Ionesei i s-a urît de ei şi-şi vede, mai curînd, „de caligrafie”. Alte şi alte secvenţe care îţi fac pielea de găină, ca în final să puncteze: „…vă amăgiţi că aţi călca pe urmele lui Ovidiu,/ vai de metamorfozele voastre!”. Şi, avînd în vedere asemănările, dar, bineînţeles, mai ales deosebirile, generaţia Ilenei Zubaşcu, şi ea revolută – mulţi veneau din beatnicii americani, din expresioniştii -existenţialişti, din poezia în mişcare a lumii –, se definea altfel, avînd în preajma ei critici ca Nicolae Manolescu, pentru Cenaclu de luni, ca Mircea Martin, pentru Universitas, ca Laurenţiu Ulici, pentru restul ţării, de la cei desprinşi din echinoxiştii clujeni şi cei din jurul „Dialog”-ului ieşean, dar şi cei ce gravitau pe la Colocviile de poezie de la Târgu Neamţ. Şi spunea Ileana Zubaşcu, portretizînd poetic şi ea: „Corăbiile cu care vrem să-nconjurăm universul/ nu au alte pînze în care bubuie vîntul/ decît propriile noastre flăcări uriaşe./ Fiecare poem al nostru este o anchetă/ interogînd realul dintre atomi şi stele,/ o permanentă solicitare a mîinilor întinse după pîine,/ propunere fără de moarte realizîndu-se mereu/ unificînd pe dinăuntru lumea/ ca ţărmurile mării pe sub munte”. Iar idealul acelei generaţii se definea astfel: „Trebuie să inventăm împreună/ un plus nemărginit de fericire”. Nimic din acel „plus nemărginit de fericire” visat de Ileana Zubaşcu nu se întrevede în portretul schiţat colegilor ei de generaţie de poeta Ana Ionesei.

În schimb poeta ieşeană, stabilită la Cluj pentru un master, aşa cum spune în schiţa de portret pe care şi-o face pe una din paginile de gardă ale cărţii, îşi auto-impune o detaşare faţă de colegii ei de generaţie printr-o abordare ostentativ livrescă a poeziei pe care ne-o propune. Pleacă de la Contele de Lautreamont, de unde speculează titlul cărţii, nu şi intenţia de a ne arunca într-un poem fluviu, aşa cum sunt Cîntecele lui Maldoror, scrise de poetul francez, discret, trăitor la mijloc de secol XIX, pentru a se lipi, în mai multe poeme, de Kafka, din care preia cîteva motouri, apoi de Pessoa, de Dostoievski, trecînd prin Biblie, creînd unul din cele mai frumoase portrete ale lui Iisus, desprins din imaginile din imediata apropiere”. Mamă omul acesta care ne vorbeşte într-o limbă necunoscută este Iisus./ Mamă omul acesta nu cere bani pentru clădirea unei biserici// Mamă omul acesta care-şi întinde mâinile pătate de tutun înspre noi este Iisus./ Mamă omul acesta va salva sute de sinucigaşi din sală.// Mamă omul acesta care ne povesteşte despre stele/ uriaşe este Iisus./ Mamă omul acesta nu se laudă că ne cunoaşte sufletul pe faţă şi pe dos./ Mamă omul acesta este Iisus/ iar ochii lui adună spaimele noastre de care ne vom lepăda în noaptea aceasta”. (Cine nu crede în mîntuire n-a văzut mîinile lui Pilinszky). Şi totuşi acest livresc, abuziv în unele poeme, nu deranjează, ci provoacă. Poate fi o evadare a poetei din realul care, oricum, topeşte totul, modifică totul, iar ea încearcă, prin reacţii estetice, să salveze ce se poate salva. Se pare că „tinerii poeţi” nu au cum să fie salvaţi, însă „urmele lor poetice” pot fi vizibile numai dacă eşti foarte atent.

Ana Ionesei, în construcţia cărţii ei, care are două secţiuni, ambele definitorii în economia plachetei – I. Maldoror o mustră pe Maldororiana că din rănile sale curg cuvinte în loc de sînge şi II. Maldoror adoptă un copil care râde şi plînge în acelaşi timp, iar Maldororiana poartă doliu colorat –, mizează pe ignoranţa cititorului, care nu se va duce la cartea lui Lautreamont să vadă dacă există vreo motivaţie în accepţia poetei sau pur şi simplu este o speculaţie epatantă, cu tentă livrescă. Dacă Lautreamont a şocat la vremea lui prin poemele sale în proză, puse sub genericul Cîntecele lui Maldoror, personaj devenit insolit şi incitant, care, prin transformarea a ceea ce este profund respingător în ceva frumos şi încîntător, creează un efect tulburător, o provocare la adresa moralităţii convenţionale, totul într-un limbaj absolut nou pentru acea perioadă, poeta noastră, care speculează în cunoştinţă de cauză, frizează o stare de fapt căreia şi-ar dori pe viitor să-i dea contur. Personajele ei, aşa cum le anunţă în titlul secţiunilor, nu se fac prezente decît prin limbaj, atitudine, secvenţialitate şi mai puţin prin identităţi, aşa cum Maldoror a fost creat de Lautreamont. Dar nu cred că asta a fost intenţia poetei noastre, ci aceea de a aduce în atenţie o tuşă a unei lumi ce pare a fi desprinsă şi prelungită pînă la noi din acea nebuloasă a poetului francez de secol nouăsprezece. Imaginile create de Ana Ionesei sunt relevante, definitorii. Nu sunt deloc poetizate sau poetizante, aşa cum se întîmpla la Ileana Zubaşcu, unde poezia avea prioritate şi mai puţin amenda adusă unei lumi în care trăia şi pe care o dorea schimbată.

Atunci cînd Ana Ionesei abandonează livrescul, nu că ar fi saturat cartea cu el (se vede că practică o nutriţie a lecturii frecvente), ci pentru a ieşi din monotonie, din manieră, scrie poeme scurte, de efect, ca acest Blestem, în care definiţia, din păcate, diminuează din calitate: „Sunt o rană care vă soarbe comisurile când râdeţi/ Sunt o pată ce se întinde pe gulerul vostru scrobit/ atunci când răstălmăciţi scripturile/ Sunt parfumul de carne care vă asfixiază spiritul/ Sunt a opta voastră beţie, alcoolici de ziua a şaptea”. Şi aici modelul este Nichita Stănescu: „Sunt o pată de sînge care vorbeşte”.

Cu prima ei carte, Ana Ionesei, negreşit, este o revelaţie printre „tinerii poeţi”, care, din fericire, nu seamănă cu cei portretizaţi de ea în poemul care deschide cartea.

Revista indexata EBSCO