Jul 28, 2013

Posted by in Autori

Marius CHELARU – Funeralii nesfîrsite

„… mergeam. Ne trăgea după el un cosciug. În profunzimea orizontului care se clătina si el. Cu lirismul răsăriturilor si apusurilor de soare primăvăratic. Îti venea să cînti acel cîntec martial închinat lumii moarte.”
Visar Zhiti, Funeralii nesfîrsite, IV

În 1997 apărea în limba română, în traducerea semnată de Luan si Renata Topciu, un volum de versuri al unuia dintre cei mai interesanti autori de limbă albaneză, Visar Zhiti , născut la Durrës.
Fiul actorului si poetului Hekuran Zhiti, 1911-1989, Visar Zhiti, o voce aparte în peisajul poetic al tării sale, a suferit mult în perioada comunistă (persecutii, temnită) – după ce si-a încheiat studiile de limbă si literatură albaneză la Universitatea din Skhodra a lucrat 5 ani în învătămînt, în sate din vecinătatea orasului Kukës; înainte de a-si publica primul volum (Rapsodia e jetës së trëndafilave/ Rapsodia vietii trandafirilor), învinuit că ar fi „poet decadent”, „dusman al poporului”, a fost condamnat la opt ani de lagăr . Eliberat, a trebuit să lucreze ceva timp, ca muncitor, la o fabrică de cărămidă din Lusnie. După 1990 a lucrat la primul ziar de opozitie –Renasterea Democratică/ Rilindja Demokratike , specializîndu-se ulterior în jurnalistică, colaborînd la marile cotidiene italiene Corriere della sera, Avvenire sau Il sole 24 ore, primind si o serie de premii italiene pentru lirică si proză (în toamna lui 1991 a plecat la Milano, unde a lucrat pînă în 1992; azi este ministru consilier la Ambasada Albaniei din Roma ).
A debutat cu volumul de poezie Kujtesa e ajrit/ Memoria aerului, pentru care a primit Premiul Republicii Albania , în 1994, pentru ca  în acelasi an (1994) să îi apară volumul Hedh një kafkë te këmbët tuajaAsez la picioarele voastre un craniu (poezii din închisoare). În acelasi an, în Macedonia, i se editează volumul Mbjellja e vetëtimave/ Semănatul de fulgere. Au urmat si alte volume de poezii, proză, eseistică etc., a fost tradus în engleză, franceză, italiană, polonă, macedoneană, sîrbă, română.
În acest an, tot în traducerea lui Luan Topciu, a apărut în România volumul Funeralii nesfîrsite.
Scriam, relativ la volumul Pslam, că semnificative mi s-au părut poemele sale mai ales din punctul de vedere al fortei cu care reuseste să (re)creeze o atmosferă aparte, fără exces de figuri de stil, într-un limbaj mai curînd descriptiv/ imagistic, nesofisticat. Versurile lui Zhiti sînt mai putin marcate de război, cît de nenorocirile pe care si le provoacă oamenii, în general, de fantasmele/ chinurile sufletesti din închisoare, de lipsa libertătii, de însingurare si acea ambivalentă renuntare-revoltă/ sete de libertate pe care o înteleg altfel oamenii sechestrati. O închisoare care în poemele lui Visar Jiti trece din afară, înăuntru, în cranii, care sînt: „gropile/ în care-au murit bătăliile”, „o neagră genune”. Înăuntru, „în craniu/ e timpul nostru” – spune poetul.
La fel, în Funeralii nesfîrsite (o carte dificil de „catalogat”, mai curînd un poem în proză decît un roman), parcă „exteriorul”, „ceilalti”, „lumea” (zugrăvită de autor cu marginile cuvîntului muiate parcă în oarecum acelasi amestec de culori – dar dătătoare de altfel de viziuni – în care si-a muiat odinioară penelul un Jeroen Anthoniszoon van Aken, cunoscut nouă ca Hieronymus Bosch) sînt mai degrabă „decorul” pentru „neagra genune” dinlăuntru, „drapată” în stranii si alambicate haine cusute cu fir suprarealist.
Cartea („prefatată” de următoarele cuvinte: „sublimul/ unei metafore/ căreia îi lipseste bronzul”) începe cu Filă ruptă de la sfîrsit pentru a fi citită la început), urmată de Partea a I-a – Neagra pribegie („capitolele” de la I la XXXIV), Partea a II-a, Elipsa, (de la XXXV la LXIV) si un EpilogAntifuneraliile (LXV si LXVI, ultimul fiind  de fapt o pagină goală; pe parcursul cărtii „capitolele” – unele începînd de undeva, de la mijlocul unei propozitii/ idei/ fraze – sînt variabile ca lungime, unele avînd cîteva pagini, altele cîtva rînduri sau chiar nici unul, ori „continutul” lor însemnînd doar puncte de suspensie).
S-au scris multe despre comunism, despre regimurile totalitariste în general, despre ororile, măcelurile, grozăviile făptuite de oameni aidoma nouă, despre cum lumea uneori le-a „acceptat”, mînată de motive care peste ani au fost greu de înteles, în numele unor „idealuri”, le-a „înghitit”, de spaimă, din lasitate, dintr-un anume fel de presupusă „ignorantă”. Astăzi multi preferă să le treacă sub tăcere, să „uite” aceste „episoade” din istoria lumii, lunecînd cu privirea, de la înăltimea secolului al XXI-lea, peste tipetele celor torturati, smulsi din viată si aruncati (fizic sau la figurat) în groapa unor chinuri inimaginabile, ca un „preambul” al mortii. În cartea lui Visar Zhiti mortii-vii îsi caută, îsi adîncesc singuri gropile, si din spaima că moartea i-ar putea pune alături de cei care le-au batjocorit si viata si sfîrsitul. Poate si pentru a se smulge din multimea care le dă sentimentul de putere („Cînd te afli împreună cu mai multi oameni se naste în tine simtămîntul de putere, stimulat si de mers”; si: „scopul va fi atins cu orice pret. Sîntem la înmormîntare, durerea trebuie transformată în putere, puterea în bucurie”) dar îi si anomizează („…să pleci departe. Cu cît mai multe picioare în mers, cu atît mai putină oboseală”). Oamenii din fata, din jurul tău devin anonimi (o sumă trunchiată de detalii anatomice), arareori schimbînd un gînd, o întrebare între ei: „în fata mea se vedeau numai capete – partea dinapoi – si cefe… Capete cu plete, cu păr scurt sau fără păr scurt sau fără păr” Însă, la urma urmei, „luati unul cîte unul oamenii sînt insuportabili, dar uniti într-o masă tălăzuitoare, într-o atmosferă de tăcere adîncă, plăcută, această masă, desi fără chip, te fascinează prin masivitatea ei compactă”. O multime fără chip, în care oamenii nu au nume, ci numai loc, cele mai rîvnite părînd a fi cele din preajma cosciugului. Pentru că toti mergeau. Mersul („Să mergi! Numai să mergi” Te simti mai sigur cînd gîndurile dispar. Acesta este idealul. Să nu gîndesti!”) pare un „element de bază” al lumii din această carte (în care „nimeni nu este localnic” si „oriunde sînt cimitire”), alături de moarte. Si de incertitudine („ceea ce stiam cu multă precizie era că ne aflam într-un cortegiu mortuar, la o înmormîntare mai importantă decît viata”) si anxietate, toate difuze, greu de încadrat/ definit. Tot restul, anotimpuri, culori, apus, răsărit, „aroma livezilor… amestecată cu duhoarea mortii si cu o groază superbă”, par doar elemente oarecum fără noimă, în cel mai bun caz menite a puncta pasii, mersul. Asta într-o „lume” care devine un imens cortegiu funerar („pietonii ocazionali, pe nesimtite, se pomenesc printre rîndurile noastre”; „nu puteau iesi din rînd. Ciudat! Nimeni nu-i împiedica să iasă din convoi, nu se auzea nici un ordin si, totusi, nu se puteau desprinde, pentru că valul îi împingea înainte”; desigur, mai erau si „gardienii” cu biciurile lor…; si: „prin megafoane se dau comenzi diferite […] se suprimă libertatea cuvîntului si alte boli molipsitoare”.
Fiecare „capitol” poate fi privit întrucîtva si ca un segment al acestei lumi halucinante („am visat că eram în vis. Tot acest mers este halucinatie, nălucire consolatoare”), în care, de pildă, picturile sînt interzise. În „capitolul” al XIX-lea, de exemplu, citim despre o stranie expozitie de picturi pe care autorul (fără nume si el) voia să le agate”de crengile pomilor, pe usile masinilor, pe piepturile oamenilor”; pentru că pictura era interzisă, folosise ca vopsele „sudoarea, sîngele, vlaga frunzelor, orgasmul, pămîntul, culoarea ploii, a focului, a suferintei, dar mai mult si mai mult culoarea visurilor”. Nu le pictase, ci le „făcuse în minte”. Totul în acest „capitol” se petrece într-o „după amiază obisnuită” în care „culorile zilei se jupuiau si cădeau pe pămînt ca măcinate de lepră”.
E un fel de a „vedea” parte din întelesurile celor scrise aici. Mai fiecare „capitol” poate însemna si un fragment din întreg, dar si un tablou cu întelesuri proprii. Cartea poate fi privită si ca o parabolă oarecum ambivalentă, în care chiar regimul crunt poate fi în acel cosciug, purtat pe umeri si urmat de oamenii ale căror vieti le mestecă si care, toti împreună si fiecare în parte, are propria moarte, propriul mormînt: „Îmi închipuiam că pe om îl urmăreste mormîntul său, ca un cîine. Acum noi sîntem cîinii care căutăm un mormînt […] Căutăm un mormînt pentru noi toti.” Pînă si planeta poate să pară un mormînt, pînă si cerul poate să pară „înlemnit, ca un sicriu mîncat de stelele-viermi”.
Un roman-poem în care speranta si spaima/ curajul, raiul si iadul, viata si moartea, dragostea – floarea care înfloreste în suflete alungînd pînă si teroarea, fie si temporar – si ura/ însingurarea, profetii si căutări/ întelesuri dezlegate tes o „lume” halucinanta, alcătuită parcă din oameni fără chip si fără nume, păzită de frică, de anxietate si de paznici nebuni. O carte în care întelesurile se amestecă si se bifurcă, în care realul se îmbracă în ireal, care la rîndul lui se îmbracă în vis/ cosmar, în halucinatie si spaimă/ vis/ sperantă. Prefer să îl văd si cred că este un volum nu închinat mortii, ci vietii omului, trecerii prin lume, o „poveste” în culori dificil de „analizat” despre sufletele celor ale căror vieti au fost torturate fără milă dar si fără noimă, scrisă de un om care a cunoscut o experientă terifiantă în închisorile comuniste, în care încă mai sălăsluiesc, pare-se, o parte din amintirile, din trăirile acelor timpuri.

Visar Zhiti, Funeralii nesfîrsite, traducerea în limba română: Luan Topciu, Editura Leda, Bucuresti, 2009, 190 p.

Visar Jiti, Psalm, editie bilingvă română-albaneză, îngrijită de Dumitru M. Ion, selectie, bibliografie si tălmăciri de Dumitru M. Ion si Carolina Ilica, traduceri: Renata si Luan Topciu, Editura Orient-Occident, Bucuresti, 1997.

L-am semnalat în textul intitulat „Asezînd la picioarele lumii un craniu”, publicat în revista Cronica, Iasi, februarie 2005.

Rol însemnat în declansarea persecutiilor abătute asupra poetului si a familiei lui a avut-o poemul Îmbrătisarea dusmanilor.

Arestat la 8.11.1979, la Kukës,  a stat izolat în închisoarea din Tirana pînă la 8.04.1980 – timp în care a compus si memorat poate o sută de poeme –, cînd a fost „judecat”a fost condamnat la 13 ani de închisoare, fiind dus în munti, în lagărele de muncă, la minele de cupru din Spaç si în închisoare, la Qafë-Bari; la 28.01.1979 a fost eliberat. Într-un text publicat de Marius Dobrescu în revista Prietenul albanezului, care apare la Bucuresti – Visar Zhiti: Mărul condamnat, acesta a inserat si cîteva fraze ale poetului despre poemele sale din închisoare; spicuim: „La început nu le-am scris, ci le-am compus în minte, între zidurile ciclopice ale celulei, în singurătate si chin. Îmi tot spuneam ca astfel voi sfida absurdul si teama, că voi alunga vidul si teroarea. Cu coada lingurii sărmane am zgîriat pe dusumeaua putredă a mortii initialele titlurilor. […] Cădeam în genunchi, mă rugam în singurătate, în groaznic abandon. Si pentru ca nu stiam nici o rugăciune, murmuram poeziile altora. Aerul încins a început să fiarbă. Apoi am început să creez eu însumi.”

Ulterior a fost director al editurii „Naim Frashëri”, din Tirana.

A fost pentru scurtă vreme parlamentar; ales în 1996, s-a retras din viata politică la scurt timp.

Alte premii: în Italia, pentru poezie Leopardi d’oro -1991,  Ada Negri – 1997, Mario Luzi – 2007) s.a.

Dyert e gjalla/ Porti vii, Tirana, 1995, Kohë e vrarë në syTimpul ucis în ochi, Prishtina, 1997, Comorile fricii, 2006, romanele: Rrugët e ferrit/ Drumurile Iadului, 2001, Ferri i çarë/ Iadul spart, 2003, Funerali i pafundëm/ Funeralii nesfîrsite, Tirana, 2004, Perëndia mbrapsht dhe e dashura/ Dumnezeul îndărătnic si iubita, 2006, Alt veac s.a.

Revista indexata EBSCO