Jul 28, 2013

Posted by in Autori

Florin CRÎSMĂREANU – Teologie sau stiintă?

„Dieu d’Abraham, Dieu d’Isaac, Dieu de Jacob, non des philosophes et des savants (…). Dieu de Jésus-Christ”
(B. Pascal, Mémorial).

 

De la bun început trebuie să mărturisesc faptul că niciodată nu am înteles foarte clar această apropiere, uneori fortată, între teologie si stiintă. De ce ar avea nevoie teologia revelată de stiintă?
Mai înainte de orice, cred că trebuie să spunem ce întelegem prin teologie si ce se întelege prin stiintă. Destul de multe texte publicate în ultima vreme la diverse edituri vorbesc despre teologie si stiintă fară o delimitare strictă între ele, aspect ce crează anumite confuzii.
Simplu spus, prin teologie eu înteleg acel discurs non-metafizic, non-conceptual. În acceptiunea mea, teologia are un caracter anagogic, inseparabil de îndumnezeire (théosis). Acum însă trebuie tinut cont de o altă distinctie importantă, aceea dintre teologia teologilor (cea descrisă mai sus) si teologia ratională, academică. Este perfect adevărat faptul că teologia legată din ce în ce mai strîns de texte se atrofiază, „o astfel de teologie, din nefericire, mai curînd abate inima si mintea celui ce învată de la viata în Dumnezeu,  devenind o filosofie, o disciplină stiintifică…” .
În mod cert, pentru Părintii Bisericii teologia nu este o ocupatie „academică” , nici una „tehnică” (cum spune J. Maritain ), cum este pentru teologia scolastică. Spre exemplu, pentru un autor ca Toma d’Aquino, problema se punea în termenii următori: dacă teologia este o stiintă, atunci ea este fundamentul tuturor stiintelor; dacă, din contră, teologia nu este fundamentul tuturor stiintelor, atunci ea însăsi nu poate fi o stiintă si deci nu îsi poate justifica locul în Universitate.
Din cele de mai sus trebuie retinut faptul că teologia ca stiintă rămîne total străină Părintilor Bisericii.
De ce este totusi important de subliniat distinctia dintre teologia teologilor si teologia academică? Din punctul meu de vedere, teologia teologilor nu poate avea nici un raport cu stiintele în ceea ce priveste metodologia. Doar teologia academică, din dorinta de a rămîne în cadrul cercetării stiintifice, utilizează metodologia stiintifică.
Pe de altă parte, demersul de tip stiintific se bazează pe instrumentele de investigare proprii mintii umane, pe care le foloseste pentru a cerceta un anumit segment bine delimitat al realitătii. Trebuie precizat că un anumit domeniu stiintific (fizică, chimie, s.a.m.d.) acoperă doar un mic segment al realitătii. Aici a intervenit, si din păcate mai persistă încă, interpretarea ideologică . Pe scurt, demersul stiintific este posibil doar printr-o bună coroborare între propria ratiune si experienta sensibilă (ar spune Kant) sau empirică.
Teoreticieni ai stiintei sustin ca unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se rezuma doar la producerea de reprezentari ale realitatii. Se observa limpede ca acest tip de abordare este net diferit de cel al teologiei revelate. Distinctia între cele doua este clara: pe de o parte, stiinta îsi propune sa cerceteze universul material, iar pe de alta parte, teologia, care simplist spus, se ocupa de cele spirituale. Dar cele doua paradigme sînt atît de diferite încît orice discutie asupra acestor chestiuni este superflua.
Am simtit nevoia să fac aceste delimitări, evidente de altfel, pentru a întelege mai bine „dialogul” dintre teologie si stiintă. Volumul colectiv Repere patristice în dialogul dintre teologie si stiintă (coord. Adrian Lemeni), Bucuresti,  Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, îsi propune că clarifice, uneori cu un ton definitiv, acest „dialog”. În cele de mai jos mă voi opri doar asupra Introducerii: „Despre importanta si necesitatea fundamentării dialogului dintre teologia ortodoxă si stiintă pe o actualizare a reperelor patristice” (pp. 11 – 61).
Un prim lucru deranjant la această Introducere este tocmai neasumarea ei. Este semnată simplu: Autorii. Dacă opiniile din această Introducere nu sînt asumate, atunci nu stim cui apartin cu adevărat. Cui să te adresezi? Anonimatul, atît de rîvnit, în alte circumstante, nu este tocmai potrivit în acestă situatie. Este dificil, dacă nu imposibil, să porti o discutie în acelasi timp cu 11 persoane. Nu ne putem imagina cum este să scrii un astfel de text la 22 de mîini… Legat de acest moment îmi vine în minte un episod din Sfintele Scripturi. Potrivit Evangheliilor, Hristos avea obiceiul să întrebe: „Care-ti este numele?”. La un moment dat a primit un răspuns de felul: „Legiune este numele meu, căci sîntem multi” (Marcu 5, 9). În acele vremuri, legiunea desemna o unitate de armată formată din sase mii de soldati. Se poate lesne observa că personalitatea acelui om întrebat de Iisus era extrem de divizată, în sase mii, nu doar în 11.
Din perspectiva învătăturii patristice, metodologia transdisciplinară este dur criticată în Introducerea acestei cărti. Această metodologie „întemeiată pe spiritul stiintific se propune drept cale privilegiată pentru întîlnirea dintre stiinte si teologia ortodoxă” (p. 23). Este invocat în acest sens un text al lui Basarab Nicolescu, Stiinta, sensul si evolutia – eseu asupra lui Jakob Böhme, Bucuresti, Editura Vitruviu, 2000, care la p. 82 afirmă: „Părerea noastră este că cercetarea legăturilor dintre stiinta modernă si Traditie este o  problemă prin excelentă transdisciplinară ( …)”.
În primul rînd, trebuie precizat faptul că termenul de transdisciplinaritate a apărut mult înaintea popularizării întreprinse de către Basarab Nicolescu, în textele unor cercetători precum Jean Piaget, Edgar Morin sau Eric Jantsch. Potrivit lui Basarab Nicolescu, transdisciplinaritatea este caracterizată ca referindu-se la ceea ce se află în acelasi timp si între discipline, si înlăuntrul diverselor discipline, si dincolo de orice disciplină .
În al doilea rînd, în textul lui Basarab Nicolescu nu este vorba de un raport între stiintă si teologie, cu atît mai putin între teologia ortodoxă si stiintă, ci între stiinta modernă si Traditie. Mai mult decît atît, chiar dacă se identifică Traditia cu Biserica, este doar o simplă părere a autorului, pe care o putem accepta sau nu.
Din perspectiva „Traditiei patristice si eclesiale, se evidentiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai curînd inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă si stiintă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analitico-descriptiv între stiintă si teologie” (p. 23; vezi si p. 46: „Teologia scolastică si-a asumat conditia de disciplină academică si, în felul acesta, ea poate, în principiu, intra în dialogul transdisciplinar cu stiinta”).
Mi se pare pertinentă această distinctie. Teologia se poate încadra în această perspectivă transdisciplinară numai în calitatea sa de disciplină stiintifică (academică). Or, este foarte adevărat că această întelegere a teologiei de factură scolastică configurează o falsă teologie si un fals partener de dialog.
Pe de altă parte, se pare că autorii acestei Introduceri confundă „spiritul stiintific” (p. 23) cu gîndirea de tip rational. Atacul lor este evident la adresa metodologiei transdisciplinare, si implicit la persoanele care au sustinut o astfel de metodologie. Se uită însă prea usor că transdisciplinaritatea propune un tip nou de rationalitate.
Potrivit lui Basarab Nicolescu, doctrina lui Jakob Böhme constituie pămîntul fertil care a permis nasterea stiintei moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, trinitatea lui J. Böhme este compatibilă cu starea T propusă de Stefan Lupascu. Autorii Introducerii identifică doctrina lui J. Böhme cu metodologia transdisciplinară (pentru a pătrunde mai adînc spiritul transdisciplinaritătii, autorii folosesc sintagme de-a dreptul nepotrivite, uneori chiar ridicole, de tipul : „transreligiozitate transdisciplinară” – p. 55).
Conform opiniei comune, J. Böhme este un eretic al gîndirii crestine, un gnostic. Fără îndoială, „dialogul dintre teologia ortodoxă si stiintă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (p. 26). O primă întrebare firească se poate pune în acest moment: care este contributia teologiei ortodoxe la formarea stiintei moderne? Orice text de istorie a stiintei arată clar implicarea paradigmei catolice si mai apoi a celei protestante în geneza spiritului stiintific. Monumentala operă în 10 volume a lui Pierre Duhem, Le Systčme du monde. Histoire des doctrines cosmologiques, de Platon ŕ Copernic (1913 – 1917), este lămuritoare în acest sens. Pe de altă parte, nu cunosc mari miscări stiintifice care să fi avut loc în spatiul nostru cultural răsăritean si care să fi contribuit decisiv la formarea stiintei moderne.
O altă întrebare: ce legătură este între teologia ortodoxă si J. Böhme, eretic, mistic, teosof, „leninist”, „nazist”, ce o fi el? Cred că la mijloc este o altă neîntelegere. Basarab Nicolescu spune clar: „Nu-i de mirare nici faptul că stiinta modernă a fost nevoită să se definească, printr-o ruptură de gîndirea traditională, închisă într-un cadru institutional devenit sufocant si secătuitor” . Autorii Introducerii pe care o avem în vedere se simt lezati si ripostează. Ecumenismul functionează din plin la acest nivel. Doar că, academicianul de origine română are în vedere în textul cu pricina doar paradigma institutională catolică, iar nu pe cea ortodoxă. Gînditorii care au făcut posibilă aparitia stiintei moderne nu au dorit să se rupă de Biserica ortodoxă, ci de acea institutie a Occidentului care devenise „sufocantă si secătuitoare”.  În acest caz, critica întreprinsă de autorii Introducerii pare fără obiect. Iar dacă un astfel de obiect nu există el trebuie inventat.
Autorii Introducerii afirmă că „nu pot respinge răspicat afirmatia potrivit căreia gîndirea lui Böhme este una de tip pre-stiintific (ca si conceptia lui Giordano Bruno, de altfel, cu binecunoscuta expresie Deus in rebus) în raport cu viitoarea stiintă modernă, consideră necesar să precizeze că principala caracteristică a teosofiei böhmiene este tendinta de a crea mari hibrizi teoretici între religie si stiintă, ignorînd însă diferenta specifică a fiecărui domeniu” (p. 32). În această situatie, cred că trebuie revenit la un principiu mai vechi, utilizat de medievali, astăzi pe nedrept uitat: „În cadrul traditiei aristotelice si scolastice, era interzis transplantul de metode si modele dintr-un domeniu de cunoastere într-altul, întrucît ducea la eroare de categorie. Acest ordin era de bun acord cu realitatea socială a universitătilor medievale, depărtînd teologia de filosofie spre beneficiul ambelor; dar s-a erodat considerabil începînd cu secolul al XIV-lea, cînd consideratiile de ordin matematic au început să fie introduse masiv în fizică si chiar în etică si teologie. Ceea ce pentru Aristotel fusese un păcat metodologic a devenit, în secolul al XVII-lea, o virtute recomandată” .
Trebuie precizat faptul că o dată cu episodul J. Böhme abordarea autorilor în această Introducere devine deplasată de la problematica initială si chiar agresivă. Plecînd de la un text al lui Alain Besançon, J. Böhme este considerat, printre altele, ca un reprezentant de marcă al „noi gnoze manifestată în Germania secolului al XVI-lea si al XVII-lea a deschis calea viitoarelor secularizări” . Ca si în cazul altor autori condamnati pe nedrept, nici în textele lui J. Böhme nu se găsesc afirmatii politice sau ideologice. Nu pot fi de acord cu astfel de etichetări. J. Bohme poate fi acuzat de multe, dar cred că a-l considera un precursor al leninismului si a-l instaurării Reich-ului este prea mult. Interpretarea autorilor este evident una răuvoitoare.
Dincolo de aceste chestiuni, autorii Introducerii se încăpătînează să sustină „convingerea că dialogul dintre teologia ortodoxă si stiintă este nu numai posibil, dar si necesar” (p. 22). Părintii Bisericii nu au avut probleme în ceea ce priveste relatia teologiei cu stiinta. Nici nu-si puneau o astfel de problemă, pentru că altul era întelesul stiintei de atunci.
În opinia mea, si cum reiese clar din acestă Introducere, nu cred că este vorba de un dialog între teologie si stiintă, ci mai degrabă de o separatie netă între cele două paradigme, de felul celei propuse de Tertulian: „cele care nu sînt ale lui Dumnezeu nu pot fi ale altuia decît ale diavolului” (De idolatria, XVIII, 12); „si apoi ce asemănare poate fi între un filosof si un crestin; unul, discipol al Greciei, celălalt al cerului, unul care umblă după glorie, celălalt după mîntuire… „ (Apologeticum, XLVI, 17); „Quid ergo Athenis et Hierosolymis? Quid Academiae et Ecclesiae? Quid haereticis et christianis?” (De praescriptione haereticorum, VII, 9).
Adeptii transdisciplinaritătii amintiti în această Introducere (Basarab Nicolescu, Jean-Yves Leloup et alii) sînt citati doar pentru a fi blamati. Este o interpretarea răuvoitoare, care miră cu atît mai mult cu cît vine si de la oamenii ai Bisericii (strecurati între cei 11 autori).
Într-un spatiu cultural normal, academicianul Basarab Nicolescu nu ar mai avea nevoie de nici o prezentare. Acolo unde comunitatea internatională recunoaste valoarea, unii compatrioti de-ai nostri încearcă cu un discurs nu foarte „stiintific”  si onesc să conteste acest fapt. Este problema domniilor lor, dar nu este nici corect si nici crestineste ceea ce fac.
Este perfect adevărat că „stiinta ajută mult, dar si tulbură mult” (Paisie Aghioritul), dar trebuie să fim atenti si la spusa lui Tertulian: „lăudati într-una pe cei vechi si totusi trăiti după vremuri noi” (Apologeticum, VI, 9). În definitiv, „Toate să le încercati ! Tineti ce este bine !” (1 Tesalonicieni 5, 21).

 

 

Cf. Arhimandritul Sofronie, Nasterea întru Împărătia cea neclătită, traducere de Ieromonahul Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 41.

Teologia academică din universitătile noastre este tributară concetiei tomiste despre teologie înteleasă ca stiintă.

Cf. J. Maritain, Distinguer pour unir ou Les degrés du savoir, Paris, DDB, 1963 (septičme édition), p. 583.

“Relatia dintre teologie si stiintă a fost deturnată, de-a lungul timpului, de diferite ideologii. Aspecte ale iluminismului, pozitivismului, materialismului, scientismului, gnosticismului, sincretismului au distorsionat relatia dintre teologie si stiintă” (Prefată de Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Repere patristice în dialogul dintre teologie si stiintă (coord. Adrian Lemeni), Bucuresti,  Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009).

Cf. Basarab Nicolescu, Noi, particula si lumea, Iasi, Polirom, 2002, p. 232.

Cf. Basarab Nicolescu, Stiinta, sensul si evolutia – eseu asupra lui Jakob Böhme, Bucuresti, Vitruviu, 2000, p. 124.

Cf. Amos Funkenstein, Teologie si imaginatia stiintifică din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, trad. Walter Fotescu, Bucuresti, Humanitas, 1998, p. 13.

Cf. Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Bucuresti, Humanitas, 2003, p. 24.

Revista indexata EBSCO