Jul 28, 2013

Posted by in Autori

Elena BĂLTUTĂ – Provocarea răului. Despre un fenomen actual

Prin formele sale de manifestare răul este astăzi un fenomen actual. Fie că îl interpretăm printr-o grilă metafizică sau morală, fie că îl resimtim în moartea celuilalt, în foamea si suferinta celui de lîngă noi, răul este o provocare sfidătoare adresată socialului, moralului, filosofiei si teologiei. Cartea despre care voi vorbi în numărul acesta ia în calcul sfidarea adresată celor două domenii din urmă. Răul. O sfidare a filosofiei si teologieieste un op semnat de Paul Ricoeur, care a apărut în 2008 la editura Art din Bucuresti, sub traducerea lui Bogdan Ghiu si însotită de un cuvînt înainte al lui Pierre Gisel.
Despre Paul Ricoeur se pot spune multe, foarte multe chiar. Este una dintre figurile marcante ale filosofiei franceze care a publicat peste douăzeci si cinci de cărti, dintre care, la noi în tară, au fost traduse Conflictul interpretărilorCum să întelegem BibliaDespre interpretareDespre traducereEseuri de hermeneuticăIstorie si adevărDe la text la actiuneLa scoală fenomenologieiMemoria, istoria, uitareaMetafora vie.Domeniile sale de competentă sînt hermeneutica si fenomenologia. A primit peste zece premii dintre care mentionez doar premiul academiei franceze pentru filosofie în anul 1991.
Textul care alcătuieste corpul volumului sus mentionat a fost initial o conferintă sustinută la Facultatea de Teologie din Lausanne care aduce în prim plan problema răului în măsura în care pune în discutie un mod specific de gîndire: al onto-teologiei si al teodiceii. Răul este privit ca o sfidare si tocmai acesta este si punctul în care filosofia si teologia se întîlnesc. Acest fenomen, atît de prezent oriunde, pune sub semnul întrebării un mod de gîndire care îsi asumă o perspectivă logică a non contradictiei si o totalitate sistemică – elemente predominante în orice teodicee. În acelasi timp, acest mod de gîndire încearcă să ofere răspunsuri la trei propozitiiDumnezeu este atotputernicDumnezeu este infinit în bunătate si Răul există, simptomatice pentru onto-teologie. Totusi, ceea ce pare a nu lua în seamă acest mod de gîndire este faptul că a-l gîndi pe Dumnezeu si a gîndi răul nu sînt chestiuni ce pot fi epuizate prin rationamente.
Analiza lui Ricoeur se va desfăsura prin descrierea experientei răului, parcurgerea nivelurilor de discurs care au condus la formarea diferitelor teodicei si circumscrierea sferei actiunii si sentimentului fată în fată cu problema răului.
Primul capitol, intitulat Experienta răului: între blam si lamentatie, se joacă între doi termeni definitorii din punctul de vedere al filosofiei si teologiei pentru întelegerea articulatiilor fenomenul răului: suferinta si păcatul. În ciuda diferentelor dintre ele, prima se îndură si a doua se comite, prima implică o gamă largă de cauze, este contrariul plăcerii si se manifestă prin lamentatiile victimei, cea de-a doua implică acuzatia, blamarea si vinovatul, filosofia si teologia le gîndesc ca stînd la rădăcina răului. Cum anume? Concret si schematic, ca în exemplul următor: o persoană face rău alteia, deci o face să sufere si în acelasi timp comite un păcat.
În cel de-al doilea capitol, si cel mai consistent, autorul francez ia în discutie diferitele etape prin care discursul despre rău le-a parcurs în decursul istoriei. În fapt, ceea ce descrie această parte a volumului este un soi de istorie a rafinării speculatiei cu privire la fenomenul răului. Primul nivel de discurs asupra răului este mitul. Acesta asumă atît „latura întunecată”, cît si cea „luminoasă” a conditiei umane, integrînd astfel experienta răului într-o naratiune de amploare cosmică. Specific acestui discurs despre rău este faptul că ridică filosofilor si teologilor întrebarea „de unde vine răul?”, fără a putea totusi să răspundă satisfăcător unor întrebări adiacente precum „pînă cînd?” si „de ce?”. Treptat, prin avansarea de la un stadiu la altul, prin refinarea speculatiei, vor fi oferite răspunsuri la alte întrebări si, inevitabil,vor fi ridicate altele. Stadiul întelepciunii este cel care povesteste cum este conditia umană si care argumentează de ce anume ea este asa cum este. Se poate observa o emancipare a speculatiei si prin distinctia dintre răul de factură morală si suferintă. Mecanismul justificării existentei răului este bazat pe răsplată sau, în forma ei negativă, pe pedeapsă. Astfel, orice suferintă este meritată deoarece este, nici mai mult, nici mai putin decît un răspuns punitiv la un păcat. La întrebarea „de unde vine răul?” acest stadiu răspunde: de la o transcendentă insondabilă. Cum anume poate fi evitat sau depăsit răul? Prin căintă si iubire de Dumnezeu lipsită de determinare.
Trecerea de la stadiul intelepciunii la cel al teodiceii este mediat de stadiul gnozei si al gnozei antignostice care aduce în prim plan lupta dintre bine si rău si ridică, la rîndul ei, asemeni celorlalte stadii, întrebarea „de unde vine răul?”. Pentru a nu părea a fi un simplu mit rationalizat, gnoza adaugă un cadru conceptual filosofic neoplatonician. În acest context răul nu mai poate fi privit ca substantă, pentru simplul fapt că „a fi” implică a-l gîndi inteligibil pe Unu si deci, a gîndi bine. Aici este marcată aparitia onto-teologiei, dar nu si desăvîrsirea ei, precum si recunoasterea unui rău fără substantă, deci o viziune morală asupra răului. Întrebarea „de unde răul?” va fi înlocuită cu „de ce să facem răul?” si astfel accentul va cădea pe liberul arbitru si pe vointă, deci pe acte. Dar, reminiscentele stadiului întelepciunii încă sînt simtite prin aceea că nici o suferintă nu este nejustificată. Răspunsul Sfîntului Augustin la această problemă va fi păcatul originar, ceea ce se poate interpreta, la limită, ca o neputintă a omului în fata unei vointe malefice cu intentie deliberată care îl preexistă. Răspunsul lui Pelagius, un alt gînditor pe care Ricoeur îl ia în discutie în cazul acestui stadiu, este diferit, dar se înscrie în aceleasi cadre de gîndire: orice om este liber, asadar nu există plată pentru păcatele părintilor.
Stadiul teodiceii este rodul unei gîndiri onto-teologice care pune în joc termeni din religie si metafizică. Specificul oricărei teodicei este că enuntarea problemei răului are la bază propozitii ce trimit la univocitate, că are în vedere principiul noncontradictiei si că este sistematică. Printre teodiceile  amintite si discutate de filosoful francez se numără cea a lui Leibniz, cazul lui Kant si Hegel. În cazul lui Leibniz, poate cea mai celebră teodicee, pe lîngă principiul logic al noncontradictiei este luat în calcul si principiul ratiunii suficiente, astfel încît gîndirea unei lumi în care maximul de perfectiune se îmbină cu minimul de defecte devine posibilă. Kant va scoate răul din sfera practică si va înlocui întrebarea „de unde vine răul?” cu „de unde vine faptul că facem răul?” si va evidentia fondul demonic al libertătii umane. Hegel reprezintă stadiul dialectic al gîndirii, cel în care negativitatea constrînge, suprimă si conservă întruchiparea spiritului, o perspectivă în care spiritul, indistinct divin si uman este lărgit de dualitate, are ca tel ultim actualizarea deplină a libertătii.
În fine, ultimul stadiu este cel al „dialecticii sparte”, cum o numeste Ricoeur, si este reprezentată de gîndirea lui Karl Barth care oferă o replică lui Hegel prin întelegerea răului ca realitate ireconciliabilă cu Dumnezeu. Această realitate numită neant este ostilă lui Dumnezeu, deficientă, marcată de privatiune, coruptie si distrugere, si tine, în mod paradoxal, de Dumnezeu, fiind un soi de mîna stîngă a Lui.
Ultimul capitol al cărtii este o analiză a răului care trece dincolo de posibilitătile gîndirii speculative, una care înglobează gîndirea, actiunea si transformarea spirituală a sentimentelor. Răul,  prin manifestarea sa ca sfidare, provoacă gîndirea să se miste mai mult si altfel, să-si rafineze răspunsurile. Din perspectiva actiunii răul trebuie diminuat pentru a diminua suferinta, pentru a diminua efectele. Dar, aproape întotdeauna răspunsurile practice au si consecinte în plan speculativ si astfel, un simplu răspuns practic nu va fi satisfăcător. Cît priveste problema transformării spirituale a sentimentelor, Ricoeur face o paralelă cu doliul lui Freud – dezlegarea de cele ce ne amintesc de cel pierdut are rolul de a ne elibera pentru a putea reinvesti emotional.
În urma analizelor tuturor stadiilor de gîndire si a tuturor solutiilor oferite problemei răului, simple sau conjugate, singurul răspuns care rămîne în final functional pare a fi unul foarte vechi, mai exact cel al lui Iov care afirmă că îl iubeste pe Dumnezeu pentru nimic.
Ceea ce oferă Paul Ricoeur în această carte este o perspectivă asupra felului în care problematica răului a fost gîndită. Fără îndoială pot exista si alte abordări, dar aceasta iese în evidentă   prin analiza fină si prin gîndirea clară si sistematică pusă la lucru. Cu toate că poate fi pe alocuri o lectură nu tocmai facilă, cartea este o provocare adresată gîndului despre fenomenul răului.

Revista indexata EBSCO