Jul 28, 2013

Posted by in Autori

Petru URSACHE – Clipa Basarabiei

Moto
 „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti. Numele Basarab si Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.
(Eminescu, Opere X. Publicistică. Editura Academiei, 1989, p. 57).

„Desteaptă-te, pămînt român! Biruie-ti durerea, e vremea să iesi din amortire, semintie a domnitorilor lumei!… Astepti oare, spre a învič, ca strămosii să se scoale din morminte?… Într-adevăr, într-adevăr ei s- au sculat, si tu nu i-ai văzut… Ei au grăit, si tu nu i-ai auzit… Cinge-ti coapsa ta, caută si ascultă… Ziua dreptătii se apropie… toate popoarele s-au miscat… căci furtuna mîntuirei a început!”
(Alecu Russo, Cîntarea României, versetul 62).

„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viata întreagă am visat să trec Prutul.”
Grigore Vieru

De la inversarea, cu intentie, a geografiei istorice, fapt posibil doar pe hartă si în cabinetele diplomatilor, se ajunge la fenomene de aculturatie si de colonizare (sau, într-o retorică mai nouă, pentru întretinerea orgoliilor „celui tare”, a „sălbatecului modern”), la „ciocnirea civilizatiilor”; dar si la bătălia pentru triumful adevărului în temeiul documentului de arhivă, ca să se dea o umbră de sperantă majoritătii păgubite. Basarabia reprezintă un caz tipic în această privintă, destinat să întretină nu doar starea conflictuală, „ciocnirea”, ci vrajba si înrăirea, căderea din starea de umanitate.
S-a început cu o minciună imperială, tratatul de la Lutk. (Se întîmpla, totusi, dincolo de Nistru si de seria de cetăti de strajă, preexistente: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă); s-a continuat, după un secol, printr-un rapt monstruos, pe măsură (la 1812), ca atacurile împotriva insulei de romanitate, „de la Nistru pîn’ la Tisa”, să capete forme dramatice, fiind vizată îndeosebi fibra etnică, situarea spatio-temporală, jurisdictia istorică, deprinderile cutumiare si etice. Dezbinarea si acapararea au fost legile de fier ale năvălitorilor colonializatori. Ei au reformulat datele realitătii milenare, pentru a da fată convenabilă, însă înselătoare, ordinii impuse în folos propriu. Ce înseamnă Moldova versus Basarabia, decît o nemaipomenită contrafacere geo-politică, o sfidătoare siluire a adevărului? Moldova si-a luat numele de la un rîu care-si poartă undele pe o întindere de teren aflată „dincoace”; si de la o legendă intrată în constiinta tuturor românilor. Între Baia si Siret se cuprinde spatiul de întemeiere si de extindere a Moldovei lui Alexandru cel Bun, a lui Stefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir. Miscarea întemeietoare de viată istorică si culturală a pornit dinspre Carpati spre Nistru si mai departe. Nu invers. Pe-atunci, rusii abia se organizau în jurul Novgorodului, ajutati de suedezi; Kievul avea să se înalte în spiritualitate abia o dată cu Petru Movilă, iar curtea taristă se putea făli, ceva mai tîrziu, să aibă în mijlocul ei un reprezentant al Academiei din Berlin, în persoana înteleptului, dar naivului domnitor, Dimitrie Cantemir. Lucrurile trebuie spuse răspicat în litera lor. Si tot asa: ce înseamnă Moldova versus România? Este o nouă si diabolică intentie de spintecare a trunchiului comun si indivizibil, nu numai teritorial, de data aceasta, dar si etnic, lingvistic, spiritual. După ce criterii îsi fabrică manualele istoricii si lingvistii din cabinetul comunistului si românofobului Voronin? Nu ne rămâne decît să ne angajăm, în bătălia pentru adevărul istoric, cu cărtile pe masă, pentru a discuta coerent, cu măsură, temeinic si în firea lucrurilor.
O astfel de carte doveditoare, de replică este, fără îndoială, Basarabia necunoscută, elaborată în mai multe volume, începînd cu anul 1993 („Universitas”, Chisinău si continuînd: 1997, „Museum”; „Museum”, 2002; „Museum”, 2006) de energicul publicist si om de cultură basarabean Iurie Colesnic. Ni se înfătisează, pe mai multe sute, chiar mii de pagini, „o clipă” din viata Basarabiei, cea mai semnificativă si impunătoare dintre toate. Ea corespunde momentului de iluminare si de vointă, cînd fortele autohtone si patriotice au ascultat chemarea pămîntului, au înfiintat Sfatul Tării, în traditia vechilor domnitori si au decis, „într-un glas” cu fratii ardeleni, Unirea cu Tara. Această „clipă” aurorală nu însemna numai redesteptarea Basarabiei. Era si „clipa României” reîntregite. Basarabia a dat prima tonul, cum se stie, în mod decis si în perfectă cunostintă de cauză, ca partea cea mai îndurerată si cea mai încercată din fiinta etnică. Atunci s-a cîntat pentru toti românii Limba noastră, în chip de imn, de doină si de rugăciune. Să se retină: o poezie alcătuită de un preot, fiu de plugar. Si să nu uităm: tot un basarabean a fost primul care a pus în frază si în ton melodios imaginea de glorie si de îndurerare a României. L-am numit pe Alecu Russo. El este unul dintre aceia care au lucrat cu mestesug si întelepciune ca numele Tării să intre în gînd si în inimă. Si tot el a salvat si dăruit pentru memorie Miorita, „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”(cuvintele îi apartin). Asadar, „clipa Basarabiei” este însăsi „clipa României” din totdeauna.
Basarabia necunoscută cuprinde succinte schite de biografie culturală privind personalităti ale locului, care s-au afirmat în anume planuri ale vietii politico-administrative si spirituale, reusind, prin lucrare grea si la unison, să mentină suportul moral, continuitatea si coerenta etnică a elementului românesc dintre Prut si Nistru, împotriva tendintelor vrăjmase, din afară, de dispersare si de nimicire. Unii au roit, după împrejurări, spre alte centre de cultură, în interiorul tării sau în afara granitelor. Reveneau, însă, de fiecare dată cînd situatia celor rămasi locului devenea critică, reangajîndu-se, cu putere, întru ajutorare. Se asigura ochiul de veghe, necesar si vital.
Autorul, Iurie Colesnic, a trecut dincolo de nume de primă mărime, ca Alecu Russo, Hasdeu, Stere, care apartin, în fond, tezaurului general românesc. S-a procedat asa, după cîte se pare, din două motive. În primul rînd, personalitătile citate îsi fac simtită peste tot prezenta, îndeosebi Alecu Russo si Constantin Stere. Cel dintîi si-a consacrat definitiv numele prin cultivarea neostenită a românismului si a unitătii, în spiritul avîntat si sacrificial, specific epocii lui Nicolae Bălcescu si Vasile Alecsandri, cei doi mari prieteni ai autorului poemei Cîntarea României. Patruzecioptistii au fost unionisti înainte de toate. De altfel, ei au si realizat acest ideal national, într-o primă etapă, decisivă. După înfăptuirea lui, orice încercare de dezbinare a fost totdeauna înteleasă drept antiromânism, asasinat etnic, pînă la etnocid.
În ce-l priveste pe Constantin Stere, el a preluat ideea unitătii neamului la scară lărgită, pînă la cuprinderea organismului în totalitatea lui naturală si istorică si a cultivat-o cu aceeasi înflăcărare pe care o întîlnim la Goga si la Iorga. Profesor la Iasi, înfiinta revista „Viata Românească”, în amintirea „Daciei literare”, publicatii de cultură în general. Cu gîndul la basarabenii săi, însă, si la partea din trupul românismului aflată în pericolul înstrăinării fortate, înfiinta reviste unioniste în folosul direct al locuitorilor dintre Prut si Nistru; si tot el a fost cel mai activ si influent în actiunea de întemeiere a Sfatului Tării, nucleul politic al dezvoltării Basarabiei viitoare, revenită în componenta naturală a Tării. Lui Constantin Stere i se datorează înfiintarea ziarului „Basarabia” (ajutat de Zamfir Arbore, Ion Pelivan, Emanuil Gavrilită), la 1906, primul în limba autohtonilor, adică româna. În acea vreme,română însemna unire. Au urmat „Viata Basarabiei” (1907) si „Cuvînt moldovenesc” (1914). Ca amănunt: toti cei trei mari basarabeni, Alecu Russo, B. P. Hasdeu si Constantin Stere au fost adversari de neîmpăcat ai rusificării si ai colonizării.
Din derularea destinelor acestor cărturari de seamă rezultă că ideea Unirii venea din timpuri îndepărtate, pentru basarabeni, ca un vis încă neîmplinit, cum spunea poetul, sprijinind speranta încă înaintea înfăptuirii ei. De altfel, scriitorul de la Chisinău si autorul Basarabiei necunoscute, care s-a afirmat, am putea spune ireprosabil, deopotrivă, în domeniul istoriei si teoriei literare (a se vedea Literatura română, „Museum”, Chisinău, 2000, 520 p.), i-a consacrat lui Constantin Stere o cercetare temeinică, de arhivă (Constantin Stere, Documentări politice. Museum – Fundatia Culturală Română. Bucuresti-Chisinău, 2002, 638 p.), corectînd necesar si pertinent sablonul narodnicist cu care ne-au obisnuit manualele comuniste, ca si prea mult lăudata si amalgamata monografie a lui Z. Ornea. Pe scurt, aceeasi menire de corectare si cuprindere largă a imaginarului politico-cultural are si cartea, în completare, Basarabia necunoscută.
Autohtoniei i se adaugă educatia civică aleasă (dobîndită-mostenită), în măsură să întărească statura morală a combatantilor. Ca să facem o statistică lămuritoare, din cele 46 de chipuri evocate în primul volum, o treime sunt preoti, cu 4 mitropoliti printre ei, iar majoritatea celor rămasi (de regulă, cadre didactice, juristi, scriitori, ziaristi, actori, pictori) si-au început cariera trecînd prin seminarii si academii teologice. Alexandru Cristea si Alexandru David sunt preoti, muzicieni si publicisti; Ion Buzdugan, jurist, economist, poet si jurnalist; Alexei Mateevici, preot-poet si erou. Biserica, scoala, traditia istorică îi mentineau în permanentă vibratie. Li se adaugă profesori de mare profil stiintific si profesional, asemenea lui Stefan Ciobanu ori Al. Boldur. Găsim în paginile cărtii lui Iurie Colesnic informatia, nestiută de multă lume, că unul dintre cei patru generali ai României, anume Alexandru Averescu, a fost basarabean. Cum vedem, sunt prezentate în carte caractere puternice, încercate. Este si cazul preotului si mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu care se deschide volumul întîi. Era „fiu de răzes si ostas de frontieră”, unul dintre marii misionari ai românismului în prigoană, în legătură cu care s-a păstrat dusmănoasă tăcere. Si-a început scoala în Transilvania, unde avea un unchi preot si a continuat-o la Budapesta, ca să urmeze Academia teologică din Kiev. După un stagiu la Iasi, călătoreste în Orient si în sudul Dunării, la Constantinopole, Smirna, Patmos, Afon; se întoarce iarăsi o vreme în tările române (Cozia, Iasi) si ajunge din nou la Kiev, Poltava, Odessa. Peste tot tine cursuri la institute teologice si predici de suflet în biserici si mănăstiri. Ajunge episcop al Cetătii Albe si al Benderului si e numit mitropolit al Moldovei si Munteniei, „fiind sfintit la Iasi”. În cele din urmă, „se retrage la Chisinău si este nevoit s-o înceapă cu organizarea unei noi eparhii a Basarabiei”. Remarcabilă este si figura lui Vasile Gafencu, de asemenea fiu de plugar la origine. I se potriveste perfect strofa lui Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfîntă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng si care-o cîntă/ Pe la vatra lor tăranii”. Pentru că a făcut parte din Sfatul Tării, Vasile Gafencu a fost deportat si s-a pierdut, prin 1940, într-un gulag din pădurile îndepărtatului Arhanghelsc. Fiul său, Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum i se spunea printre detinutii de la Pitesti, avea să sfîrsească si el dramatic; iar unchiul lui Valeriu si fratele lui Vasile Gafencu, anume Grigore Gafencu, fost ministru în Guvernul României interbelice, s-a văzut nevoit să fugă din tară sub amenintarea tancurilor cu stea rosie. O familie zdrobită de comunisti, ca multe altele din spatiul eminescian „de la Nistru pîn’ la Tisa”.
Cum spuneam, Iurie Colesnic a dat prioritate elitei culturale, locale deocamdată, dorind să se afle că lumea intelectuală a basarabenilor nu se reducea la cîteva nume cunoscute doar din surse publicate sub cenzură. Exista la fata locului o categorie întreagă, bine constituită, de oameni activi si curajosi, pregătită să întîmpine tendintele potrivnice, dirijate de aproape sau de departe. De aceea, în special volumul întîi pune în fata cititorului schite de portret ale unor cărturari, participanti direct la momentele conflictuale de la începutul secolului trecut. Se lămureste, indirect, cealaltă problemă de fond din istoria mai nouă a Basarabiei, ca un adaos la ce s-a spus deja: dorinta generală de unire cu Tara nu s-a produs spontan, sub impulsul împrejurărilor de moment. Ea s-a născut din interiorul organic, cu răspundere si cu asumare si a fost sprijinită de fortele locale care au pus în practică o comandă transmisă imperios din generatie în generatie. Dovadă că în „clipa” dată s-au ivit oamenii necesari si vrednici care au fost recunoscuti ca mesageri ai adevărului, intrînd glorios în istoria politică si culturală a României: Pantelimon Halippa, Ion Inculet, Ioan Pelivan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Liviu Marian, etc.; ca să nu mai vorbesc de profesori de înaltă valoare, de savanti, îndeosebi filologi, de artisti si de actori celebri.
De retinut modul tenace al basarabenilor de angajare pe toate planurile împotriva tarismului, îndeosebi pentru libertate etnică si democratie. Doar un singur caz citez, figura de legendă a lui Zamfir Arbore, după însemnările unui martor de epocă: „În casa lui Arbore, veneau toti acei care erau împotriva tarismului, pentru eliberarea Basarabiei si a Poloniei. Întîlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite tări, de diferite dogme politice, dar legati toti printr-un profund sentiment contra tarismului si pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Si toti găseau la el un cuvînt de îmbărbătare, de îndrumare si ajutor” (Cf. Iurie Colesnic,Basarabia necunoscută, editia, 2002, p. 8).
După pilda lui Zamfir Arbore (din vita celebrului hatman de la Hotin?), actionează si basarabenii de astăzi, cu aceeasi sete de libertate, organizati în societăti culturale, institutii publice, case de editură, fundatii politice internationale. Dificultatea, ca o sporire a răului, constă în faptul că oamenii lui Voronin sunt mai pătimasi decît slugile tarului. Dacă asta e posibil! Probabil că se doreste o încheiere rusinoasă, fără margini, a domniei comunismului. Partea neplăcută este că a căzut năpasta pe biata noastră Basarabie, adică „cealaltă” Românie, să fie scena pentru ultimul act al sinistrei istorii. Îndemnul lui Alecu Russo încă este de actualitate: ”Cinge-ti coapsa, tară română… si-ti întăreste inima… miazănoapte si miazăzi, apusul si răsăritul, lumina si întunerecul, cugetul dizbrăcător si dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijălia de pe urmă… Duhul Domnului trece pre pămînt!…” Ca si oastea de preoti basarabeni, si scriitorul de pe malul Bâcului dădea un înteles înalt psalmic scrierilor sale. De aceea a si compus Cîntarea României; de aceea se dovedeste a fi mai mult decît utilă cartea lui Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută. 

Revista indexata EBSCO