May 30, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Despre o stea pentru rămășițele de conștiință și despre…

„O stea pentru păsările pămîntului

Cărora le-a distrus cuibul

O rafală de puşcă.

Pentru florile pe care el-au sufocat industriile

Iar pofta metalică le-a degradat culoarea

[……………..]

O stea pentru rămăşiţele de conştiinţă

O stea pentru liniştea apăsătoare de după războiul stelelor

O stea pentru ultima mea vorbă

În ultima mea carte

Pentru viaţa pe care rîvnesc să o continuu

O stea pentru sîngele meu…”

Samih al-Qasim, Stelele tortului de sărbătoare

 

Samih al-Qasim, este considerat de mulţi, alături de Mahmud Darwish, Nizar Qabbani, Adonis etc., printre cele mai cunoscute nume ale poeziei de limbă arabă.

Despre Mahmud Darwish şi cărţile sale am scris de două ori în această rubrică[1], şi pentru că sînt elemente care îi apropie pe cei doi – deşi în politică nu au mers pe căi identice – , care au fost în relaţii de prietenie (în autobiografia sa Samih al-Qasim vorbeşte şi despre Darwish – născut la 13 martie 1941[2], într-o familie sunită din satul palestinian al-Birwa, lîngă Akā/ Acra, în Galileea Superioară). Şi din aceste considerente şi ţinînd cont că provin din aceeaşi zonă şi cam din aceleaşi vremuri, voi reitera cîteva din cele spuse relativ la climatul în care a scris Darwish. Anume că viaţa oamenilor din Israel şi Palestina încă nu este sub semnul liniştii, ci mai suscită controverse, conflicte, animozităţi. Pe acel pămînt frămîntat arabi şi evrei împart locuri sfinţite de răsuflarea lui Dumnezeu, loviţi într-un fel sau altul, poartă în suflet durerea, spaima, frustrarea, speranţa că pacea nu este doar o himeră pe acest pămînt unde poeţii scriu în ebraică, arabă, ladino dar şi română, rusă ş.a.. Poate celor care îşi duc viaţa în alte locuri le este dificil să înţeleagă unde mai este „dreptatea” cînd oamenii mor, uneori şi în numele păcii, în conflicte dar şi ca urmare a unor atentate sinucigaşe, azi, cînd acestea au ajuns să fie considerate, eronat, de unii o soluţie. Trebuie să credem că atît  evreii, cît şi palestinienii merită ţara lor, şi o soluţie acceptabilă pentru ambele părţi, care să aducă pacea, e singura viabilă.

Creaţia poetului palestinian, druz[3], Samih al-Qasim, născut în 1939 în oraşul Zarqa, atunci în teritoriile palestiniene sub mandat britanic, azi în nordul Iordaniei, dintr-o familie de druzi din Galileea – care nu a părăsit Gaza în timpul a ceea ce palestinienii numesc nakba[4] (Yawm an-Nakba, „Ziua Catastrofei”), pe cînd el era, cum mărturiseşte într-o carte, în şcoala primară (a absolvit şcoala secundară în Nazaret), este cunoscută în lumea arabă şi nu numai. Critica de specialitate consideră că opera sa poate fi privită prin prisma unui moment esenţial „Războiul de şase zile”[5], creaţiile dinainte diferenţiindu-se prin diverse elemente de cele de după. Recunoscut de timpuriu ca un mare poet, a fost întemniţat de cîteva ori pentru activitatea sa social-politică (care vizează apărarea drepturilor palestinienilor), opoziţia faţă de unele politici guvernamentale, refuzul de ase înrola. S-a spus că şi pentru opera sa, considerată cu caracter/ influenţă politică. Şi cu aceste „ocazii” a cunoscut mai mulţi lideri politici palestinieni dar şi israelieni. A aderat din 1967 la Partidul HADASH[6] – Frontul Democratic pentru Pace şi Egalitate, de factură socialistă/ comunistă; a fost, ca mulţi alţi lideri palestinieni din acea vreme, la studii la Moscova, perioadă despre care vorbeşte şi în autobiografia sa, Este doar o scrumieră, apărută la o editură din Haifa (în care spune la început – „Nu e o autobiografie, este o încercare de a reface imagini din amintirile mele, imagini vechi, albe şi negre”.

A publicat mai multe volume şi antologii de versuri. Acum a apărut şi în limba română cu o selecţie din mai multe volume ale sale, la editura ieşeană Ars Longa, în colecţia „Alif”, coordonată de George Grigore, la care colaborează mai mulţi autori familiarizaţi cu ceea ce înseamnă cultura, limba şi literatura arabă.

Azi Samih al-Qasim, adept al pan-arabismului, lucrează ca jurnalist, şi este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi poeţi palestinieni dar şi ai lumii arabe. A lansat şi diverse inovaţii în poetica arabă, între care mai ales „sarbiyya” (nu avem exemple în această selecţie) – versuri libere sînt întreţesute cu fragmente de proză, diverse trimiteri relativ la diverse culturi ş.a.

Poezia lui Samih al-Qasim, după unii un mare poet dar, poate, un nume nu atît de mare/ „proeminent” ca, de pildă, Mahmud Darwish (alţii consideră că ţine pur şi simplu de calitatea operei, alţii cred că şi de o oarecare necunoaştere a operei lui, probabil şi pentru că a rămas, ca şi alţi druzi, în Israel, alţii că ar fi vorba despre separarea arabilor ca loc de reşedinţă/ a generaţiilor etc.), dar foarte cunoscut şi care a ajuns să fie identificată (după diverşi specialişti/ autori unii într-un siaj mai larg, cu referire la poezia arabă contemporană din zonele lovite de conflicte, cu amprentă specială în ce priveşte Palestina), drept una cvasi-sinonimă cu rezistenţa politică şi, în anume situaţii, cu naţionalismul (pan-arabismul). Sînt poeme ale sale cunoscute şi recitate pe de rost de mulţi arabi, palestinieni mai ales. Un exemplu ar fi poemul Kafr Qasim (după numele unui sat din Palestina de atunci[7]), despre care un alt scriitor palestinian şi activist politic, Ghassan Kanafani[8], spunea că este ştiut de toţi locuitorii Galileei. Şi la el, aidoma altor poeţi arabi, între temele şi motivele frecvente un loc vizibil îl ocupă reamintirea a ceva ce a fost luat naţiunii arabe, fie că este vorba despre libertate, teritorii sau viaţa unora, sărăcia (în Stelele tortului de sărbătoare, de pildă, vorbeşte despre „femeile gravide care-şi vînd/ Copiii înainte de naştere/ Familiilor bogate”) ş.a. Un altul (mai rar, dar întîlnit şi în poezia lui Samih al-Qasim) este părăsirea locurilor natale, exilul, cu toate apăsările, schimbările, multe mai puţin plăcute, pe care le produce – „O beduine!/ Nu te mai uita în urmă/ Căci nu există nici palmier, nici nechezat nici corzi/ Qays şi Layla[9] sînt goi pe malurile Senei/ Cu LSD-ul drept tovarăş” – Poem capcană), cum şi felul distorsionat în care scriu (şi cred) mulţi arabi că este prezentată viaţa, felul lor de a fi şi loviturile pe care le suportă în mass-media vestică, cum consideră că sînt percepuţi de unii occidentali: „Ştim jocul celor din mass-media/ Pricepem ce vrea «lumea liberă»/ Legată fedeleş cu legende mizerabile/ Îi înţelegem pe duşmani de la A la Z” – Poem capcană.

Iar un altul, mai pregnant la autorul despre care discutăm, este „tortura constrîngerii”, alături, în anii de început mai ales, dar nu numai, de restricţiile/ privaţiunile/ nedreptăţile pe care scrie că le-au suportat părinţii palestinieni, arabi, după formarea statului Israel sau cel puţin dezacordul politic între arabi şi evrei.

Spectrul războiului, al confruntărilor/ al conflictului continuu marchează viaţa cotidiană, aşteptările, felul în care îţi poţi (dacă ai şansa asta) planifica viitorul ş.a. Dragostea este şi ea sub semnul războiului („Tu eşti cel care mi-a sprijinit spatele/ În faţa soldaţilor/ M-a scăpat de gazele lor/ Batista ta parfumată/ mi-a oblojit cu crini rana/ Şi mi-ai stins de pe frunte incendiile” – Cîntec de dragoste palestinian).

Sînt, de asemenea, şi elemente de livresc, nu foarte multe, dar şi pomenirea unor nume de personaje care ţin de religia islamică ori folclorul arab – Juha[10], Qays şi Layla, Sayfullah Al-Maslul[11] ş.a., de locuri, de autori, de locuri mai îndepărtate (Chile, Pablo Neruda, de exemplu – poemul Carnavalul însîngerat).

Multe dintre poemele lui sînt scurte (are unele de cîteva versuri, e drept, mai puţin în această selecţie).

Am citit poemele lui Samih al Qasim, ca, de pildă, şi pe ale lui Darwish, nu doar ca pe ale unui „angajat”/ „activist”, „protestatar”, „anti-cineva”, ale unei voci a palestinienilor – deşi e evidentă şi această latură –, ci mai curînd ca pe rîndurile unui poet care aduce lumea poeziei arabe (cu temele/ motivele contemporane, uneori tonul profetic, modul de a construi tropii – unele metafore/ imagini poetice deosebite, un vocabular poetic ş.a.) alături de unele nuanţe/ elemente/ tehnici inovative pe care le-a creat.

Înainte de a-l privi mai ales ca pe o voce în a cărei versuri se oglindeşte apăsat şi politica din Orientul Mijlociu, cu bune şi mai puţin bune, am căutat să văd poetul. Şi am avut, astfel, o lectură interesantă (poate a primului poet druz căruia îi apar un volum în română), legată de ce se petrece undeva, nu foarte departe de noi, citindu-i poemele şi ca un om care încearcă să înţeleagă şi să caute mai binele în lumea în care vieţuieşte.

 

Samih al-Qasim, Poeme, traducere din limba arabă, prefaţă şi note: George Grigore şi Gabriel Biţună, Editura Ars Longa, Iaşi, 2013, 126 p.



[1] În februarie 2006 am semnalat: Mahmoed Darwish, Minder rosen en andere gedichten/ Mai puţini trandafiri şi alte poeme, ediţia bilingvă arabă-olandeză, selecţia/ traducerea Germain Droogenbdroodt, Mieke Claus, Benaissa Bouhmala, studiu critic (Niemand bertreut de vrijhied/ Nimănui nu-i pasă de/ nu strigă după libertate) de B. Bouhmala, Ed. Point International, Altea (Alicante) Spania, 2005, iar în martie 2009 – Mahmoud Darwsih, Sînt arab, poeme, traducere din limba arabă şi cuvînt înainte: George Grigore, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2009, 100 p.

[2] După B. Bouhmala: 1942.

[3] Druzii (arabă: durzī‎, pl.: durūz; ebraică: druzim) – sînt de origine arabă, dintr-o sectă/ grupare (după unii grup etno-religios) şiită monoteistă, ai religiei cu acelaşi nume (după unii specialişti cu elemente din diverse credinţe, din gnosticism, neoplatonism, dar care nu uită de cei „şapte stîlpi” ai islamului), care a apărut prin sec. al XI-lea. Ei autointitulează „unitarieni” (muwahhidun/ al-Muwa??idūn) sau Ahl al-Tawhid – „Poporul monoteismului”. Am întîlnit documente în care erau numiţi „Sons of Grace” (Bani Ma’rouf). După unii, numele lor vine de la un predicator de demult, poate persan, Muhammad bin Ismail Nashtakin ad-Darazī.

[4] În 1948, anul formării statului Israel, s-au petrecut multe lucruri deloc plăcute; peste 700.000 de oameni şi-au părăsit forţat meleagurile natale, casele.

[5] Războiul de şase zile (în arabă harb al-ayyām as-sitta, Milhemet Sheshet Ha‑Yamim) – conflict între Israel şi o alianţă arabă (Egipt, Iordania, Siria), între 5-10 iunie 1967. Israelul a ocupat atunci Fîşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania.

[6] Acronim de la HaHazit HaDemokratit LeShalom VeLeShivion; arabii îi spun al-Jabhah ad-Dimuqrātiyyah lis-Salām wa’l-Musāwah

[7] O analiză pe larg despre tot ce s-a petrecut în 1956 în satul cu acelaşi nume din Palestina, cu citate din poemul lui Samih al-Qasim am citit şi în Modernism and the Middle East: architecture and politics in the twentieth century, edited by Sandy Isenstadt and Kishwar Rizvi, Seattle, University of Washington Press,  SUA, 2008.

[8] Membru şi purtător de cuvînt al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei A participat sau a fost implicat în acte ilegale, considerate de terorism; asasinat la Beirut, în 1972.

[9] Personaje ale unei poveşti de dragoste celebre în tot Orientul, care a ajuns pînă la noi, în afară de versiunea lui Nizami Ganjavi, şi în altele, cum ar fi a lui Fuzuli, cel supranumit „Gură slobodă”.

[10] Un soi de Păcală al arabilor. O parte din Peripeţiile lui Juha năzdrăvanul  au apărut la noi în selecţia, traducere din limba arabă şi note de Gabriel Biţună, postfaţă de George Grigore, ilustraţii de Radu Răileanu, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 200 p., carte pe care am semnalat-o în „rubrica aceasta în noiembrie 2012.

[11] Un însoţitor al lui profetului Muhammad.

Revista indexata EBSCO