May 29, 2014

Posted by in Panoramic editorial

Nicolae BUSUIOC – Între vis și realitate

De ce ar fi iubirea şi tristeţea, luate împreună, ca un liant de tip oximoronic? Se vede că poezia reflectă sentimentele nu într-o logică firească, nici nu ar fi posibil acest fapt pentru că regulile care se supun necondiţionat logicii nu conţin în spiritul lor armonii lirice contrastante. Poezia poate fi şi o coabitare a trăirilor opuse, ea e mai presus de orice ordine prestabilită. Tristeţea şi iubirea? Suferinţele „ajustate” de erosul-amor iau mai curînd calea apolinică şi nu dionisiacă, visul e mai frumos decît beţia extatică, fantezia inocentă e preferabilă dezlănţuirii instinctului. Ne amintim aici de ideea panteismului, după care divinitatea se identifică cu natura, iubirea cu suferinţa, altfel spus panteismul este egal cu modul de a exista al omului într-o viziune a destinului, a revelaţiei celor două feţe, una sublimă, alta înfiorătoare, una paradisiacă, alta infernală, dar pentru a nu da glas termenilor duşi la paroxism, ne întoarcem la cei mai apropiaţi şi adecvaţi nouă, adică la antitezele bine-rău, bucurie-tristeţe, încredere-pesimism, dragoste-resemnare etc., în fond exprimări ale punctelor extreme sau opoziţii stilistice ale unor trăiri omeneşti, ecouri tragice şi optimiste într-o imprevizibilă şi şocantă simbioză.

Am pornit de la cele două simţăminte, iubire şi tristeţe, pentru că ele sînt predominante şi în lirica celui de-al şaselea volum al lui Florentin Dumitrache – Vise în lumină (Timpul, Iaşi, 2014). Trăirea emoţională a poetului, înscrisă într-o continuă stare de nelinişte, a cărei cauză o descifrăm în presiunea timpului, capătă profunzimi metaforice într-o creştere vizibilă faţă de cărţile anterioare. Vom observa lesne că Florentin Dumitrache a trecut de experimentul liric, discursul de acum este impregnat de nuanţe şi subtilităţi remarcabile, el aflîndu-şi puncte de rezistenţă în „contradicţiile reconciliante” ale unei tensiuni între realul trăit şi visul de lumină, între sensul existenţei şi idealul la care greu se ajunge. Imaginarul liric al acestui volum nu poate face abstracţie de criza lăuntricului, deşi în aparenţă iubirea luminoasă acoperă erotica umbrită a fiinţei care suferă în tăcere: „Acum clipa de-ntristare/ E vis pierdut în depărtări/ Sînt fericit că văd în zare/ Lumina deselor chemări./ Din umbra visului plîngînd/ S-a cuibărit şi liniştea-n gînd”.

Dar cele două sentimente, asupra cărora ne-am oprit îndeosebi, nu pot fi scoase dintr-un context mult mai larg, dintr-un complex al timpului trăit, cel care marchează limitele vieţii, cu începutul şi sfîrşitul ei. „Discursul poetic are accente de interactivitate, de vădită invitaţie la taifas despre viaţă în general sau despre viaţa poetului pusă în faţa celor interesaţi să o răsfoiască, astfel, versul clasic este diluat într-o vorbire liberă, curată, în care ritmul rămîne stăpînul poemului, cel care îl fereşte să cadă în prozodie”, cum afirmă Adi Cristi în prefaţa consistentă a volumului. Reverberaţiile suferinţei însă nu întunecă iremediabil atmosfera marcată de frumuseţea aducerilor aminte despre satul natal, casa părintească, dorul, clipa, singurătatea, tot atîtea stări sufleteşti într-o derulare frapantă între vis şi realitate: „Se-ntorc în mine amintiri/ Plecate-n cîmpul tainei-acum,/ Vor să-mi aducă primele iubiri/ Din gîndul înflorit la început de drum” sau „Se-ascund în amintiri/ Plecate-n cîmpul toamnei-acum,/ Vor să-mi aducă primele iubiri/ Din gîndul înflorit la început de drum” sau „Se-ascund printre falii visele mele/ Pitite-n unghere de neştiut,/ Par triste, nostalgice, uneori rebele,/ E platoşa lor, acestea li-e scut/ În spatele lor trăirea exultă/ În dor, fericire şi crez,/ Privesc înspre spaţii astrale şi-ascultă/ Cîntecul de viaţă, cînt de-amorez”.

Încercăm să pătrundem şi mai mult în miezul discursului poetic, reţinînd existenţa unei confesiuni care scoate la lumină o apăsătoare stare melancolică, o mărturisire a impulsului lăuntric, o interioritate care îşi deconspiră nu atît slăbiciunile cît dorinţa de a le ameliora printr-o armonie a izbăvirii odată cu reflectarea lor fie şi într-o realitate puţin suportabilă. Rostirea curată a cuvîntului are capacitatea sugerării unui parcurs existenţial, încît predilecţia pentru confesiunea naturală, caldă, plină de sensibilitate, înlesneşte şi acceptă consolatoarea asociere că „la gîndul său, vîntu-şi alătură struna/ cu sunetul grav, tulburător,/ Pădurea tresare şi plînge întruna/ După clipa din vară de care-i e dor”. Citindu-i versurile cu o oarecare detaşare, surprindem aceeaşi prezenţă şi în Vise în lumină a ideii de comunicare a eului cu lumina care nu poate fi decît de natură divină, o cale mai uşoară de a anula efectele unui timp a cărei ireversibilitate suscită angoasa sfîrşitului. Poetul visează şi încearcă diluarea consecinţelor timpului distrugător, al celui care fără milă dictează şi impune destinul inevitabil, doar prin intermediul poeziei existînd şansa, fie cît de slabă, a apropierii lui afective pentru a-l percepe măcar sub formula sentimentului interior al duratei: „Timpul meu este astăzi cu mine,/ Peste trup, în voce şi-n gînd,/ Se uită spre viaţă, vede ce vine,/ Unde mă-ndrept eu curînd./ Timpul meu e timpul trecut ,/ Cel prezent şi timpul din lut”.

Florentin Dumitrache îşi continuă mărturisirile lirice pe aceeaşi undă a versului clasic, care îi favorizează uşurinţa „ritmului ce îi imprimă dansul tăcerilor dintre silabe”, sonetul şi rondelul fiindu-i la îndemînă deopotrivă ca forme poematice colocviale, melancolice, romantice, într-o tehnică a decupajului de sentimente trăite intens, obsesiv, dramatic. În lumina elogiului reveriei şi contemplaţiei, poetul descoperă în natura blîndă ambianţa propice aducerilor nostalgice ale amintirilor: „Pe drumul amintirilor/ doar dorul călătoreşte printre gînduri,/ pasăre zburînd/ spre înalt!”. Adesea, năpădit de glasurile naturii, el pătrunde în efluviile opozante cu cele pline de nestatornicia lumii, doar sentimentul existenţei pure mai poate învinge tristeţea, doar zarea, pîrîul, cocorul, frunza verde, floarea, iarba, copacul, ecoul, umbra şi soarele fac loc zîmbetului şi prin ferestrele deschise ale sufletului se înalţă „rondelul primăverii”, încă timp îngăduitor pînă la „rondelul toamnei”, o simfonie a clipei liniştite cu zboruri spre „vise în lumină”. Cel de-al şaselea volum de poeme îl consacră pe Florentin Dumitrache ca o voce înzestrată cu sensibile unduiri ale filonului poetic, ca un liric sedus indubitabil de miracolul cuvîntului. Retras într-un fel de singurătate prielnică, de unde iese arar şi timid în cercul literaţilor cu morgă, gîndeşte şi scrie despre timpul ce nu vrea să se dilate, despre fiinţa umană care nu renunţă la bucuria iubirii, mereu plutitoare între tristeţi şi raze de lumină, univers suav cu adieri de alinare dar şi cu rugi îndreptate spre cerul în asfinţit.

 

Revista indexata EBSCO