May 29, 2014

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Despărțiri cordiale

Fiecare întoarcere din oraşul nordic al Moldovei regale era, pînă nu de mult, o prelungire, fie şi teribil de înşelătoare, a tinereţii. Dacă Iustin Vălureanu admite că partea cea mai îmbelşugată a omului este memoria, atunci, cu siguranţă, acei ani, foarte puţini de altfel, de statornicire în această veche aşezare, au rămas în misteriosul depozit cerebral între cei mai norocoşi. Păstrează stări memorabile: prima iubire netulburată de capricii şi defulări adolescentine, urmată de unirea civilă în chiar fostul tribunal, unde poetul, în tinereţea sa crudă, fusese amploaiat; prima carte tipărită, ce-i drept nu ceea ce voia să fie, însă, oricum a fost o carte; primele prietenii temeinice cu oameni de caracter tare. Şi a mai fost ceva ce s-a aşezat definitiv în cutele adînci ale minţii: prima aprindere, sinceră şi lucidă, a unui sentiment latent, neîncercat pînă atunci, sentimentul că e capabil să ia o puşcă şi să-i înfrunte, pe frontieră, pe inamicii noştri seculari. Fie ce-o fi. A fost pe malul rîului în ziua de 21 august 1968. Un ofiţer de graniţă din zona Miorcani – Miorcanii Pillăteştilor – Horodiştea i-a dat un binoclu. Sigur, nu se aştepta să întrezărească silueta vreunei rusoaice himerice, precum locotenentul lui Gib. Mihăescu. Dar, lovitură de trăsnet: pe malul opus a văzut tancuri şi care blindate ca în vreme de război. Scurmau ameninţător pămîntul Basarabiei, botezată de Stalin Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, parte a imperiului. Şi auzea limpede mişcările demonstrative ale fiarelor pe şenile, huruitul primejdios al matahalelor de oţel cu turelele îndreptate spre noi. Să luăm aminte că forţa armatei roşii e invincibilă. Invadarea e posibilă oricînd dinspre Răsărit, de unde veniseră de-a lungul secolelor toate hoardele. Şi doar trupele imperiului nu părăsiseră România „prietenă” de multă vreme. Nu trecuseră decît zece ani. Ştia, din istorii ascunse, că experienţa ocupaţiei ruseşti în Ţările Române e vastă. Din toamna anului 1769 şi pînă în anul 1958, au tot tropăit pe aici cizmele celovekului: de cinci ori. Însă, nici o lecţie de istorie, nici o povestire reală din război nu i-au tulburat fiinţa ca această întîmplare din august 1968. Şi-a spus: Sînt ofiţer de rezervă, abia terminase stagiul de pregătire militară de după terminarea facultăţii, ştiu să trag bine cu arme de foc. Cu doi prieteni şi cu alţi bărbaţi necunoscuţi s-a dus la o garnizoană militară din oraş. Toţi au cerut arme. O pornire pe cît de necugetată, pe atît de curată, încărcată chiar, îndrăzneşte să creadă, cu ceva romantism întîrziat, ascuns în cine ştie ce cotlon al sufletului. El dorea, nici mai mult, nici mai puţin, o puşcă mitralieră, armă eficace. Ştia s-o folosească foarte bine. La tragerile finale, înainte de a i se pune steluţele de sublocotenent pe umeri, luase punctaj maxim. Toate gloanţele se înfipseseră în inima cercurilor. Are şi o fotografie de familie emblematică: un unchi, frate al mamei sale, ţine în braţe ca pe o ibovnică o puşcă mitralieră. Făcuse acte de bravură ostăşească în vara şi toamna anului 1941, pe frontul de Răsărit. Îi zac mădularele într-o groapă comună şi anonimă, dincolo de Nistru, peste care s-au aşternut ierburi aspre, de stepă. Comandantul garnizoanei i-a primit cu prietenie, le-a apreciat gestul patriotic şi i-a îndemnat să fie calmi, să plece la treburile lor şi, dacă va fi cazul, să fie siguri că va conta pe ei. În sala teatrului a asistat la o întrunire. Lume, puzderie. N-aveai unde arunca un ac. Şi în piaţa din faţa teatrului, mulţime de oameni. Un trimis al şefului statului a vorbit despre invazia trupelor Tratatului de la Varşovia, minus România, în Praga. Seculara aversiune faţă de invadatori s-a mărturisit într-un entuziasm copleşitor. Aplauze spontane, feţe transfigurate, voci în care se desluşeau mînia şi determinarea. Dezamăgirea a fost mare după numai cîteva zile. Comandantul suprem a intrat, cum papagalicesc unii gazetari sportivi, în silenzio stampa. Peste puţin timp, a şi fost la Soci, pe malul Mării Negre, chemat – la ordine! – de către Brejnev, unde liderul sovietic se afla la odihnă. De altfel, acolo, în staţiunea balneară dragă urmaşului Tătucului popoarelor, fuseseră convocaţi „prieteneşte”, toţi şefii partidelor „frăţeşti”. Să-i dea socoteală, iar el, boss-ul kremlinez, să le prezinte „doctrina” sa. Care, în esenţă, decreta că suveranitatea statelor din Tratat e limitată şi că, în consecinţă, „datoria internaţionalistă” este să se intervină energic atunci cînd „forţele antisocialiste” pun în pericol sistemul. În toată această vreme, Dubcek, capul „Primăverii de la Praga”, se afla sechestrat la Moscova. Multe amănunte despre această încercare nereuşită de a reforma comunismul în Cehoslovacia, să-i dea, cum s-a spus mai tîrziu, o faţă mai umană, despre conţinutul celor „2.000 de cuvinte” ale lui Ludvik Vakulik, celebrul manifest publicat în capitala fostului regat al Boemiei, în iunie 1968, despre teroarea instaurată de trupele roşii în ţara ocupată, Vălureanu le afla de la posturi de radio străine. Tristeţea era că, treptat-treptat, nu prea mai avea cu cine comenta aceste informaţii. Teama se înstăpînea din nou, perfid, încet, dar indubitabil, precum se strecoară şarpele înainte de a-şi înghiţi prada. Acum, însă, pricepe, limpede, anii de atunci. Cînd înţelegea prea puţin şi tînguirea din glasul unui rapsod, Dumitru Hron, un tezaur viu de frumuseţi intrate în uitare, care rostea duios– melancolic un refren dintr-o doină: „Tinereţea-i numai una,/ Viaţa trece ca furtuna”.

…Pînă de curînd, cînd a decis că trebuie să se scurgă cel puţin patru-cinci ani ca să revină în oraşul acestor amintiri. În ultima vreme, găsea de fiecare dată o altă aşezare, tot mai cenuşie, tot mai tristă şi necăjită, dar mai cu seamă descoperea alţi oameni. Posomorîţi, grăbiţi, absenţi, închişi, cu privirile în pămînt, acriţi, cătrăniţi, puşi iute pe harţă, chiar înrăiţi. Nici o deosebire faţă de fiinţele vorbitoare din tîrgul pierzaniei, etalon, în opinia sa, al dezagregării umane, al disoluţiei. Nu voia să-şi mai încarce inima şi aşa viscolită. La această hotărîre a ajuns după o întîlnire amară. Parcă a fost picătura care umpluse paharul.

Plecă spre gară. Dorea să părăsească acea lume necăjită cît mai repede. Nu mai văzuse pe nimeni dintre cunoştinţe, amici, prieteni. Cumpăni că nu e cazul să mai încaseze cine ştie ce alte dezamăgiri, foarte posibile de altminteri. Era convins că n-ar fi auzit decît lamentaţii, bîrfe veninoase, defulări acre ce privesc, aproape exclusiv, „capra vecinului”. Pînă la gară e ceva de mers. N-a găsit nici un taxi. Ce straşnice erau birjele de odinioară, disponibile pe orice vreme, gîndi nostalgic. Frigul pătrunzător, de la început de februarie, puiul de crivăţ din cîmpiile siberiene l-au silit să nu stea pe loc, în aşteptarea vreunui autobuz. Acele de gheaţă îi biciuiau faţa exact dinspre răsărit. După aproximativ un kilometru, căută cu privirea înceţoşată un birt, o crîşmă, fie şi ordinară, în care să intre pentru cîteva minute, să-şi încălzească puţin trupul, visînd şi la o cană cu vin fiert. La un ceai, nici o speranţă. Ocheşte o bodegă ca vai de lume. Dincolo de uşă, un interior mizer, cu destui bărbaţi, învăluiţi în ceaţa fumului de ţigări puturoase, cu ţoiuri de tării în faţă. E, totuşi, mai cald ca afară. Se duce la bar şi întreabă de un vin fiert. N-avem, i se răspunde. Dar o tescovină, se poate, fierbe uşor pe reşoul electric, îi zice barmanul, curios, destul de amabil. Cînd aştepta, relativ, calm, ceşcuţa cu rachiu fiert, aude o voce cunoscută. Deşi n-o mai auzise de cîţiva ani.

– Iustine, vino, domnule, la masă! Ce propteşti tejgheaua aia?

E Cristache, poetul. Nu ardea de nerăbdare să-l vadă. Dimpotrivă. N-are încotro, se duce la masa lui. E singur. Îşi bea porţia de rachiu, cine ştie cîte pahare încăpeau în acea porţie.

– Eu stau prin zonă şi la ora asta vin aici să mai văd lumea. Lumea adevărată, Iustine. Tu, cu ce treburi pe la noi?

Îi spune cu ce treburi a fost prin oraşul lui şi că peste o oră şi jumătate are tren spre casă.

– Păi, pînă la gară mai faci douăzeci de minute. Te încălzeşti cu rachiul ăsta, văd că tu îl preferi fiert, eu, nu, şi mai avem timp să tăifăsuim puţin. Nu ne-am văzut de ceva vreme. Sper că îţi face plăcere… Spune-mi ce se mai întîmplă prin lumea scriitoricească, ce se mai publică în reviste, ce mai scrii tu?

Nu i-a dat răgaz să-i răspundă la întrebările în cascadă, pe care le azvîrlise ca să nu pară indiferent la această neaşteptată înfăţişare. Poetului Cristache îi place să se audă. Important e ce spune el. S-a aşternut pe istorisire. Spre mîngîierea lui Vălureanu, care n-are bucuria confesiunilor, chiar şi a sporovăielilor uşoare, decît în compania unor prieteni. Şi nici atunci, întotdeauna. Aşa că îl ascultă pe Cristache, pre numele său poeticesc, Naum Simonescu. De unde o fi scos acest pseudonim?

– Iustine, dragă, ştii de cîte ori mi-a fost restituit cel mai recent volum de poeme? N-ai de unde să ştii şi nici nu-ţi poţi imagina. De zece ori. Dar editorii ăştia nu cunosc cu cine au de-a face. Sînt de-o cerbicie rară. Nu mă cunoşti în sensul ăsta. Modelul meu este, desigur, Eminescu. Vorbesc de şlefuirea versului. Manuscrisul l-am refăcut de douăzeci de ori. Am răbdare. Norocul meu a fost la primul volum. L-am scos relativ uşor. În primul rînd, pentru că, în cuprinsul său, cele mai multe poeme erau de factură patriotică şi, cum ştii, am picat pe un moment favorabil. Momentul post-şaizeci şi opt. Acum, însă, dincolo de mofturile editorilor, vreau să-mi afirm net timbrul personal. Să fiu o voce lirică distinctă. Şi mai am un fix, sincer ţi-o spun: vreau să scot volumul la cea mai bună editură din România. Dacă tot aştept de atîta vreme, nu public decît la această editură. Dacă nu, nu mai public nici odată, nicăieri. Scriu pentru sertar.

Iustin Vălureanu se uită la ceas şi îl întreabă dacă n-a încercat la singura editură din Moldova. Amicul îi observă gestul şi îl linişteşte.

– Ţi-am spus, într-un sfert de ceas eşti în gară. Şi, dacă pierzi trenul, ai autobuz, Autogara e la doi paşi de gară. La editura asta, unde-i cunoscutul ciocoi directorial, nici o şansă. La individul ăsta trebuie să te duci neapărat cu sarsanaua. Or, eu, de unde? Cred că ai auzit cum scoate cărţile molusca asta roşie.

Vălureanu gîndeşte: Exclusivist, Cristache. Nu mă aşteptam la o asemenea atitudine inflexibilă şi orgolioasă de la un tip, pe care îl ştiam destul de… lasă-mă să te las.

– Hai să-ţi povestesc ceva mai vesel, zice. Şi-a completat porţia de tărie cu alt pahar de tescovină.

El se încălzise puţin cu ceşcuţa aia de rachiu fierbinte. Mai avea cîteva înghiţituri pe fund. Gîndul că trebuie să suporte iar crivăţul de-afară – prin ferestrele mari, se vedea că viscolul se înteţise, oamenii care intrau în crîşmă erau acoperiţi de zăpadă, îşi băteau palmele, tropăiau, fornăiau precum caii după un galop – l-a îndemnat să-l asculte pe Cristache măcar încă o jumătate de oră.

– Îl ştii pe Eugen Antoniu. Cum să nu-l ştii? Îl cunoaşte tot Iaşiul literar-artistic. Omul e un personaj, trebuie să recunoşti. Boem, dar nu mizer, ţine la veşminte ca un dandy, burlac convins, puţin mitoman, ca orice povestaş, puţin nebun, cît să fie interesant, generos din calcul. Mi-e prieten din studenţie. S-a dus Eugen la editura bucureşteană în discuţie. I-a depus redactorului pe masă un volum de proze, în opinia mea, bine scrise, cu subiecte nebătătorite, cu atmosferă şi personaje stranii. Timp de o oră i-a vorbit redactorului continuu, încît ăsta era năucit. Mi-a relatat Eugen. Dar cartea lui n-a apărut niciodată. Au trecut de-atunci vreo zece-unsprezece ani. Cu verbiajul ăsta copleşitor, Eugen crede că subjugă pe oricine. Aşa a sedus-o, nu ştiu dacă pînă la a face amor cu ea, el mi-a zis că da, dar nu-l cred, aşa a fermecat-o pe celebra dresoare de lei şi tigri Lidia Jiga. Ei bine, îmi povestea Eugen cu aplomb de crai imbatabil, femeia care avea sînge rece în faţa fiarelor – s-a văzut, nu o dată, înşelător îmblînzite, dresate – a fost descumpănită după ce boemul povestitor a ţinut-o în istorisiri timp de jumătate de ceas. Şi a cucerit-o. La un moment dat, ca să facă voia părinţilor, exasperaţi de prelungita burlăcie şi stearpă boemie a dragului lor fecior, acceptă să fie bibliotecar la Mitropolie. Trebuie să-ţi spun că avea o pilă tare: un unchi de-al său, important prelat la Episcopia Iaşilor, a pus cuvînt hotărîtor la Înalt Prea Sfinţitul. Nu trece multă vreme, şi nepotul îi cere permisiunea înaltului ierarh să aducă în incinta bibliotecii mitropolitane doamne şi domnişoare, care va să zică, distinse enoriaşe dornice de lecturi teologale. Unchiul în sutană îl dojeneşte pe sturlubaticul nepot şi-i spune că aşa ceva e de neconceput şi să-şi bage minţile în cap etc. Prietenul meu nu se lasă şi o invită la povestiri şi lecturi speciale pe una dintre frumoasele curtezane de la teatru sau operă, nu ştiu exact. Tărăboiul e gata şi nepotul e dat afară, unchiul luîndu-şi mîna – fireşte, şi patrafirul spovedaniei – de pe capul păcătosului nemîntuit.

– Şi din ce trăieşte amicul tău Antoniu? Pentru că, înţeleg de la tine, stă cu chirie într-o garsonieră confortabilă în buricul tîrgului, cumpără şi cîte un tablou autentic, se îmbracă precum elegantul domn Iovanaki, pe care, intuiesc, îl are ca model, scriitorul care nu publică, dar care va veni, fie şi postum, cu o capodoperă, plăsmuind în jurul lui, vorba lui Călinescu, un aer misterios, mai întreţine şi dame pretenţioase, chiar şi temporar… Bănuiesc, bărbatul ăsta bine copt, mai şi mănîncă. Toate astea costă parale, nu glumă. De unde, amice Cristache?

– Babacii finanţează copilul, îl lămureşte poetul. Cînd rămîne de tot în pană de bani, mai ciupeşte de la unchiul ierarh, cu toată ruşinea pe care o simte. Mi-a mărturisit şi compromisul ăsta. Rar de tot, mai are cîte o colaborare de pe la ziar, unde a fost corector un timp, însă n-a rezistat la program, mai de pe la cele două reviste, pentru o recenzie, pentru o însemnare de suflet candriu. Oricum, se descurcă onorabil. Ca să-ţi spun drept, mai bine decît mine.

– Dacă zici tu că aşa trăieşte onorabil, mă rog, te cred. Şi după ce ai lui părinţi or să plece pe lumea ailaltă?…

– Cred că va vinde moştenirile de la părinţi, de la unchiul şi de pe unde mai are, că are şi o mătuşă prin Banat, fără moştenitori, bafta lui, şi se va descurca de minune. Pe urmă, pe la vreo cincizeci de ani va pune mîna şi pe o doamnă cu cheag, şi va trăi ca un conte.

­– Atins de snobism, amator de senzaţii rare, după cîte pricep din ceea ce-mi spui, îmi imaginez că prietenul tău îl are ca model nu pe vreunul din craii lui Mateiu, nici pe domnul Iovanaki ori pe vreun conte dunărean, ci pe acel straniu personaj Des Esseintes. S-ar putea să greşesc, tu să-mi zici.

Cristache face o mutră uimită. Nu ştie de unde să pescuiască personajul. El e cititor asiduu de poezie şi numai de poezie. Acolo, în lirică, găseşte întreaga gîndire omenească, stimulii esenţiali ai creaţiei sale irepetabile. Celelalte arte sînt doar anexe palide ale poeziei. Un credit subţire îi mai acordă muzicii. Ce să mai judece banala, vulgara, terestra proză. N-o citeşte, pur şi simplu. Chiar şi Dostoievski, i-a spus într-o conversaţie de demult, nu-i decît un povestitor destul de prolix, ale cărui proze, romaneşti, nuvelistice, nu contează, au o oarecare adîncime pentru că rusul, bîntuit de epilepsie, a turnat în cuvinte propriile obsesii maladive şi frămîntări mistice. Cît despre Tolstoi, mai bine scria tratate de istorie şi, pentru relaxare, compunea povestiri pentru domnişoare cu frustrări sentimentale. Ştiindu-i „păsărelele”, Vălureanu îi zice unde îl poate descoperi pe acel straniu personaj, iar romanul cu pricina, breviar al decadenţei, ar putea să-l intereseze şi ca preţuitor exclusiv al poeziei.

– Spune, Cristache, cu toată sinceritatea de care eşti în stare, nu-i aşa că îl invidiezi pe Eugen Antoniu? Pentru norocul lui, pentru viaţa de boem, bine stipendiată, pentru eleganţa lui, pentru succesul la dame, pentru nonşalanţa cu care tratează lumea, inclusiv, pe cei cu blazoane sociale…

– Nu-i vorba de invidie, Iustine. Aş fi dorit, recunosc, să am parte de o cîtime din bafta lui Eugen. Doamne, ce timp aş fi putut acorda poeziei…Eu ţin la el ca la un prieten incomparabil. Fiecare întîlnire cu el e, pentru mine, o raţie consistentă de optimism. Stai să-ţi povestesc cum a decurs examenul lui cu profesorul de literatură Constantiniu. L-ai avut şi tu. Apropo de nonşalanţa obraznică a lui Eugen. Nu cred că ştii episodul. A făcut istorie în universitatea ieşeană. Îi cade pe bilet studentului Antoniu un subiect despre proza lui Camil Petrescu. Începe să vorbească mai mult despre influenţele asupra romanului camilpetrescian, îndeosebi, a lui Proust, şi dă-i, şi dă-i cu universul prozastic proustian, dominat de fluxul fascinant al memoriei etc., încît profesorul, „bursucul cu tenacitate de oţel”, cum l-a poreclit Eugen, excedat de abaterile de la subiect ale studentului, îi zice, uşor înţepat şi rece-sloi, că trebuie să revină la chestiune, altfel… Întrerupt în acest mod abrupt şi, totodată, jignitor, studentul nonconformist îi replică magistrului că el l-a citit pe Proust în original, başca, şi cîteva studii în franceză despre autor. Pe care dumneavoastră, domnule profesor, sînt sigur nu le-aţi parcurs, din simplul motiv că n-aţi avut cum ajunge la ele, a marşat cu tupeu prietenul Eugen. Ştia sigur că profesorul Constantiniu e un foarte bun cunoscător de literatură franceză, a şi predat această literatură, a şi tradus din cîţiva poeţi francezi, trecuse şi pe Sorbona vreo doi ani, dar o spusese tocmai ca să-l scoată din pepeni. Profesorul, cum se cunoaşte, de un calm proverbial, i-a spus că e destul şi i-a cerut carnetul. Şi i-a pus un cinci mare şi apăsat. M-a umilit bursucul, cum nu m-a umilit nimeni în universitatea asta de rahat, mi-a mărturisit Eugen. Cică, pe acest universitar l-a turnat în romanul lui. Dacă are carnea istorisirii sale orale, atunci, poate, a ieşit un personaj memorabil. Dacă va fi existînd şi romanul.

Pierduse trenul. L-a lăsat pe Cristache să-şi bea ciocanul de tescovină, al cîtelea, nu ştie, şi să cugete la personalitatea prietenului său. Afară, crivăţul fluieră şi mai parşiv. În autogară, e un frig de congelator. Peste o jumătate de oră, are autobuz. După ce ia biletul, femeia de după geamlîc îl invită în aşa-zisul ei birou. „Să staţi oleacă la căldurică, altfel, pe hol îngheţaţi de-a binelea”, îi zice, blînd, casieriţa. În interior, pe un scaun, e o altă femeie. Casieriţa îşi continuă povestea ei: „Sînt foarte obosită, dragă doamnă. Şi nu atît din pricina slujbei sau că mă scol la cinci dimineaţa, ca să îi pun bărbatului ceva de mîncare în geantă, să le încălzesc ceva copiilor, să ajung la şase la serviciu. Cînd vin acasă, găsesc totul întors pe dos de către cei doi copii. Care stau singuri toată ziua. Numai Dumnezeu îi ocroteşte de vreo nenorocire. Soţul vine şi mai tîrziu. Umblă năuc după mîncare. Sincer vă spun, aş vrea să mă internez într-un spital de psihiatrie, să mă odihnesc măcar o lună de zile. Dar cine să-mi dea mie, o amărîtă de casieriţă de la autogară, trimitere la spitalul Socola? Dacă m-aş duce în piaţa primăriei şi aş ţipa nişte adevăruri ştiute de toată omenirea românească, dar înghiţite, s-ar putea. Deşi, nu se ştie… Şi, pe urmă, am acasă copiii. Cine să aibă grijă de ei?”

Scurta confesiune a acestei tinere femei, cu chip inteligent şi privire deschisă, dar cu trăsături prea aspre, l-a deprimat adînc. I-a mulţumit pentru găzduirea în micul ei birou şi a ieşit pe peron, în aşteptarea autobuzului. Aerul geros, vîntul tăios dinspre nord-est, cu zăpadă spulberată nu i-au scos din minte o întrebare: În ce stare trebuie să ajungi ca să-ţi doreşti să fii internat la un spital de nebuni? Aceste două întretăieri umane cu totul întîmplătoare, cu poetul Naum Simonescu şi cu trista casieriţă, două destine radical diferite, l-au convins, parcă, şi mai mult, că prin acest oraş nu mai trebuie să treacă cel puţin doi lustri. Vrea să păstreze într-un cotlon tainic al memoriei amintirile de altădată. Dacă mai e posibil. Altfel, riscă să viseze şi el la un spital de psihiatrie.

Revista indexata EBSCO