May 29, 2014

Posted by in Istorie literara

Lucian Vasile SZABO – În căutarea lui Slavici jurnalistul (III)

Ioan Slavici a fost un istoric important şi dedicat, devenind şi membru corespondent al Academiei Române. A avut şansa ca, din 1875, în prima sa aventură bucureşteană, să lucreze cu documentele aflate în arhiva lăsată de bucovineanul Eudoxiu Hurmuzachi, fost căpitan ducal şi deputat. De aici a aflat Slavici multe dedesubturi ale politicii secrete a Curţii de la Viena. Sînt în discuţie copiile făcute cu multă trudă de Hurmuzachi după documente ale Imperiului Habsburgic. Unele dintre documente erau ţinute în arhive bine închise. E. Hurmuzachi avusese acces la ele în calitatea sa de supus împărătesc. Le copiase în vremuri mai permisive, căci, în 1874, lucrurile s-au înrăutăţit. Se punea problema jubileului, a sărbătoririi, de către Austria, a o sută de ani de la intrarea Bucovinei sub tutela Curţii de la Viena (în 1775). Se avea în vedere şi înfiinţarea unei universităţi la Cernăuţi, una cu predare în limba germană. Desigur, aceste pregătiri aveau să stîrnească orgoliul (şi replica!) românilor, nu doar bucovineni. Stăpînirea austriacă a devenit precaută în aceste condiţii. Politica acesteia, privind atît anexarea de teritorii, cît şi modul de transformare a lor (prin asimilare etnică), este una cunoscută de cînd lumea, aşa cum o arată şi unul dintre documentele copiate de baron: „Mijloacele ce le propuneţi pentru a ajunge la scopul nostru – adică anexarea Bucovinei – consistă în teroare, corupere şi alte feluri de reduceri”. Astfel că, în primăvara lui 1874, la scurt timp după decesul lui Eudoxiu Hurmuzachi, lăzile cu documente au fost aduse în ţară, la Bucureşti. A fost o acţiune dificilă, în care aveau să se implice personalităţi de seamă din elita politică şi culturală de la Bucureşti, printre care Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu.

Ioan Slavici avea să se dedice total activităţii de editare şi publicare. Era una aridă şi presupunea un efort deosebit. Substratul era politic. Urmau schimbări importante, căci împăratul şi miniştrii erau convinşi că e momentul să marcheze o „pacificare” a provinciei şi să inducă ideea că bucovinenii ar fi devenit supuşi austrieci exemplari. Deşi realitatea din teren era diferită, aşa cum se întîmplă de obicei, Viena a decis nu doar să sărbătorească, ci şi să înfiinţeze la Cernăuţi universitatea amintită. Românii, cei din Bucovina, cei din Regat, dar şi cei din Ardeal, se vor opune. O armă redutabilă a fost publicarea documentelor Hurmuzachi. Copiile acestea, deosebit de valoroase, se găseau acum în mîna lui Ioan Slavici. Era secretar, tînăr secretar, al Comisiei documentelor istorice. Din Comisie făceau parte Alexandru Odobescu, Theodor Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Dimitrie A. Sturdza. Toţi erau mai în vîrstă, aveau şi alte preocupări, mai ales în politică sau demnităţi publice, care le răpeau mult timp. Munca efectivă a fost lăsată în seama lui Slavici.

Meticulozitatea şi eficienţa cu care lucra i-au fost de folos în sortarea celor aproape 3 000 de copii după documente. După trecerea lor în revistă, aveau să fie catalogate, fiecăruia stabilindu-i-se un loc în volumele ce urmau a fi editate. Înscrisurile referitoare la trecerea Bucovinei în stăpînire chesaro-crăiască au fost distribuite, pe criteriul cronologic, în volumul al VII-lea. Cînd s-a pus problema editării şi tipăririi efective, nu s-a început cu… începutul, ci cu acest volum. De fapt, era nevoie să se profite de moment, pentru a contracara încercările Curţii de la Viena de a da o imagine a unei Bucovine idilice, germanizată, profund şi pacificată. În 1876, volumul ieşea de sub tipar. Poartă titlul Documente privitoare la istoria românilor. Înglobează o muncă deosebită, asupra căreia există obligaţia de a insista.

 

Anonimatul care protejează

La publicare se va recurge la un procedeu la limita corectitudini şi onoarei, dar validat de comportamentul geopolitic. Nu doar că se ia decizia ca publicarea documentelor Hurmuzachi să înceapă cu volumul al VII-lea, cel ce dezvăluia condiţiile alipirii Bucovinei la Imperiul Habsburgic, dar se editează şi o broşură pentru difuzare rapidă. Titlul ei este Răpirea Bucovinei după documente autentice. Este publicată în mare grabă, căci era nevoie de ea în contextul (geo)politic al vremii. Se decide să fie dată… anonimă. Nu-şi asumă nimeni răspunderea făţiş, deci Slavici îi cere lui Iacob Negruzzi să fie discret: „Broşura va apărea în aprilie, dar nu oficios, ci anonim. Te rog dar – este zis între noi”[1]. Apare şi o variantă în franceză, limba cu cea mai largă circulaţie (diplomatică) în epocă. Efectul este puternic, cu ecouri atît în Austro-Ungaria sau în alte state, cît şi la faţa locului, în Bucovina.

Broşura este publicată fără pomenirea editorului sau a instituţiei care o girase ori a persoanelor care se ocupaseră de realizarea şi tipărirea ei. Ca organizaţie editoare ar fi trebuit trecut însuşi statul român. Acesta făcea însă o dramatică echilibristică… geopolitică. Sîntem cu relatarea cu doi ani înainte de declararea independenţei de stat, iar negocierile diplomatice erau acerbe. Existau politicieni români care sperau atunci că acest deziderat va fi realizat prin recunoaştere şi că nu va fi nevoie de război. Or, de va fi război cu Imperiul Otoman era bine să nu se stea rău cu Austro-Ungaria! Aşa se explică decizia publicării Răpirii Bucovinei după documente autentice în condiţiile anonimatului. Acest procedeu a fost încuviinţat, ba chiar pus în practică de personalităţi de talia lui Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Odobescu.

Broşura cu copii ale unor documente autentice despre marele rapt al Bucovinei are 75 de pagini. Există şi o prefaţă. Aceasta îi este atribuită lui Mihail Kogălniceanu. Dimitrie Vatamaniuc apreciază că aici se vede contribuţia lui Slavici: „Studiul introductiv, care ar putea fi de M. Kogălniceanu, destul de restrîns (19 pagini), cuprinde pe alocuri întorsături de frază, care trădează deprinderea cu topica germană. Cînd se retipăreşte broşura, în 1910, cu specificarea «după cea din 1875» se înlătură totuşi întorsăturile de frază, expresiile şi cuvintele regionale. S-ar putea susţine, în aceste împrejurări, că şi studiul introductiv aparţine tot lui Slavici. M. Kogălniceanu îi va fi adus, în graba impusă de tipărire, o seamă de modificări şi decise, probabil, care dintre documente să intre în broşură. Aşa sau altfel, Răpirea Bucovinei după documente autentice aparţine mai puţin lui M. Kogălniceanu şi mai mult lui Slavici”[2].

Dacă această broşură este, într-o măsură mai mare sau mai mică, opera tînărului scriitor ardelean, ea este şi o dovadă a modului său temeinic de lucru. Este şi o mărturie despre ceea ce credea, promova şi susţinea. Întîlnim aici o atitudine ce-i va fi reproşată ulterior, acuzat fiind (ba chiar închis!) pentru că ar fi acţionat ca un supus austriac. Slavici chiar era un (bun) cetăţean al Imperiului Chesaro-Crăiesc. Cu puţine variaţiuni, istoricii şi cercetătorii (atît cei ai istoriei propriu-zise, cît şi cei literari) par să fi căzut de acord cu teza că Slavici era adeptul unităţii culturale a românilor de pretutindeni, precum şi al recunoaşterii dreptului la autoadministrare într-un stat federativ, sub tutela Vienei şi nu a Budapestei, pentru toţi românii din provinciile imperiului (Ardeal, Banat şi Bucovina).

 

Cauza naţională şi societatea

Există la Slavici, în finalul volumului Închisorile mele, un fragment de sinteză în privinţa traseului său publicistic. Spune aici tot ce simte după o viaţă în care a suferit enorm pentru ceea ce a scris. Dar nu punerea după gratii, luarea pîinii de la gura lui şi a familiei, invocă jurnalistul în primul rînd, ci faptul că nu a fost înţeles. A suferit, sintetizează el în capătul geografiei sale publicistice, pentru că au fost destui contemporani obtuzi incapabili să treacă de litere şi să descopere sensul. Va fi un reproş formulat şi altă dată. Acum însă, la capătul vieţii, ziaristul este ferm în ceea ce priveşte faptul că dacă nu ar fi scris, dacă nu ar fi fost gazetar, nu ar fi avut atîta de suferit. Iar corecţiile nu i-au fost aplicate atît omului şi publicistului Slavici, cît ideilor sale. Să închizi, umileşti şi prigoneşti un om pentru ceea ce a gîndit, iată ceva ce autorul nu poate concepe: „Oamenii intraţi în puhoiul învrăjbirilor obşteşti m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuţat pe cei lipsiţi de judecată asupra mea, m-au făcut tuturora urgisit pentru că mi-am păstrat neatîrnarea, am stăruit în convingerile mele şi n-am fost în stare să iau parte la urile lor, iar alţii, oameni îmbuibaţi din averi muncite de cei horopsiţi, mi-au luat pîinea de la gură purtîndu-mă din temniţă în temniţă, unde nu mai puteam să dau lecţiunile particulare prin care îmi agoniseam pînea de toate zilele; luatu-mi-au cei fără de credinţă manuscriptele, roadele muncii mele îndelungate şi grele, şi nici pînă azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mîna pe ele; mult şi-n fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr atît mai nainte de a fi fost închis, cît şi-n timpul petrecut prin închisori şi dupa-ceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mînie, neîmblînzită ură mi-ar fi ţinut sufletul în zbuciumări necurmate şi mi-ar fi săcat puterile la zile de bătrîneţe dacă nu mi-ar fi fost pavăză sfînta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea şi cu dispreţul se împacă”[3].

Cauza naţională nu e uşor de apărat. Pentru aceasta este nevoie de locuitori mulţi (sau destui), trăiţi în condiţii bune, muncitori şi preocupaţi de binele lor şi al celorlalţi. E încercat aici sentimentul apartenenţei la comunitate. Războaiele, bolile şi proasta guvernare au făcut mereu victime. Pacifist şi umanist, om cu o înţelegere profundă a întîmplărilor timpului său, capabil să tragă învăţăminte din faptele inamicului, Slavici poate contura şi cîteva elemente ale viitorului. Care poate fi rău, întunecat. Aduce exemple de mărire şi decădere din Franţa şi Germania sau le găseşte repede şi în prezentul său, în spaţiul carpatic. Sîntem în 1913, în timpul celui de al Doilea Război Balcanic: „Sîntem cuprinşi de o viuă repulsiune cînd ne dăm seama cîţi oameni au pierit în războiul de peste Dunăre, unii pe cîmpul de luptă, alţii răpuşi de boale nemiloase şi iar alţii pe urma numeroaselor «orori». Dacă ne gîndim bine, nu putem să-i socotim ca fiind în toată firea pe cei ce săvîrşesc ori pun la cale asemenea «hecatombe»”[4].

Nu doar războiul şi boala, „hecatombele” amintite de jurnalist, pot cauza decăderea unui popor, nu doar guvernarea catastrofală, lenea şi huzurul. Viaţa la voia întîmplării şi nepăsarea sînt înfierate de publicist în acest articol. Vorbeşte însă şi de copiii, mulţi nelegitimi, cărora nu li se asigură condiţii normale de trai. Mai există micuţii nenăscuţi, vieţi curmate prin avort, deci grave probleme de mentalitate. Situaţia nu e generalizată, căci, constată autorul, românii sporesc ca număr. Ne dă şi o hartă a naşterilor, una ce se conturează prin legături peste graniţele ce despart comunităţile de români: „Ne-a fost viuă bucuria cînd am constatat că poporaţiunea ţării noastre sporeşte şi viuă ne este şi cînd aflăm că şi în statele învecinate se sporesc românii, căci de la sporul acesta atîrnă viitorul neamului românesc”[5].

 

Dezvăluiri din închisoare şi afaceri

Slavici a cunoscut rolul presei şi a avut încredere în puterea ei. A şi folosit-o atunci cînd a avut nevoie. Semnificativ este un episod din anii de bătrîneţe. Gazetarul era închis la Văcăreşti în condiţii de mizerie. L-a impresionat şi mai mult viaţa groaznică a deţinuţilor de drept comun, căci arestaţii pe motive politice, cum era şi el sau Arghezi, aveau condiţii o idee mai bune decît ceilalţi. Este vizitat de fiica sa, care astfel a avut ocazia să vadă ceea ce se întîmpla în puşcărie. Aici erau încarceraţi nu doar ziariştii şi socialiştii, după cum precizează gazetarul, ci şi personalităţi marcante ale lumii politice. Acestea asiguraseră administrarea ţării în timpul ocupaţiei germane, în perioada 1916-1918. Plecată de la Văcăreşti, fiica lui Slavici a vorbit cu relaţiile familiei din sfera administraţiei şi din lumea presei. Gazetarul avea să consemneze mai tîrziu: „A început deci să vuie capitala fericitului regat român, şi prin coloanele gazetelor, prin cafenele, prin saloane, pe la sindrofii se vorbea mult de starea nu tocmai înfloritoare în care se afla marele aşezămînt de corecţiune (s. a.) de la Văcăreşti”[6]. Efectul va fi unul uluitor. Se vor lua măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor din închisoare, adică au început să curgă camioanele încărcate cu haine şi cu albituri, cu lignit şi cu lemne, cu provizii şi cu medicamente, aşa cum notează satisfăcut autorul.

Uneori, gazetarul ardelean îşi pierde încrederea în presă şi, mai ales, într-o parte a publicului. Există realităţi care îl impresionează pe ziarist, aşa cum există şi teama că nu le poate transmite cititorilor. Iar dacă o face, apare frustrarea că nu este înţeles în profunzime, că lectorul este superficial, dezinteresat: „În marea mulţime a celor care caută o mai multă ori o mai puţină distracţiune citind cele publicate-n coloanele ziarelor sînt, fără îndoială, şi oameni care nu-şi dau seama despre durerea de care sînt cuprinşi scriitorii (aici în înţelesul de jurnalişti, n.n.) cînd se gîndesc că multe din cele spuse de dînşii răsună în deşert. Lucru de mirat ar fi fost dacă n-ar fi fost cuprins de durerea aceasta şi d. Zamfir Arbore, cînd a făcut pentru Minerva constatarea că , în timp de zece ani, mor în ţara noastră peste jumătate de milion de copii, care n-au împlinit încă vîrsta de un an, ceea ce face a patra parte din cei născuţi”[7]. Slavici propune aici şi un exerciţiu de imaginaţie, încercînd să desluşească ce s-ar fi întîmplat dacă aceşti copii nu ar fi decedat prematur. E o „socoteală neguţătorească”, cum spune singur. Ar fi fost mai multe braţe de muncă şi mai mulţi oşteni! Însă publicul nu rezonează la aceste adevăruri triste…

Împuşcarea unui ziarist francez îi dă lui Slavici prilejul de a vorbi dacă nu despre sacrificiul omului de presă, măcar despre crimă, corupţie şi apucăturile unor oameni politici şi/sau demnitari. Episodul a făcut carieră: soţia unui influent ministru francez, Joseph Callaux, l-a ucis cu cinci focuri de armă pe jurnalistul Gaston Calmette, în 1914. Publicistul român considera asasinatul un prilej pentru investigaţii mai adînci, dar şi de dezbatere. Era un ceva ascuns, care o făcuse pe distinsa doamnă să pună mîna pe pistol şi să încerce să împiedice dezvăluirile: „Cele cinci gloanţe descărcate de soţia unuia din miniştrii Franţei asupra ziaristului ce intrase prea adînc în critica vieţii soţului ei actual (s.a.) scot la iveală din ce în ce mai multe fapte, care dovedesc că este foarte primejdios gîndul fundamentalei deosebiri dintre morala publică şi cea particulară”[8]. Apare astfel o delimitare importantă. Viaţa privată nu poate fi delimitată de funcţia publică, avea să considere gazetarul român. Cinstea nu poate fi partajată. Nu poate fi suspendată în afacerile personale. Corupţii nu au viaţă personală, pare a spune Slavici cu această ocazie. Nici hoţii sau persoanele compromise. Un om trebuie să fie „cum se cade chiar şi în cele mai intime amănunte ale vieţii”, consideră scriitorul în acelaşi loc. Cele cinci focuri de armă au ucis un ziarist care făcea dezvăluiri despre acte de corupţie. Efectul lor este însă contrar: nu doar că suspiciunile nu sînt îngropate cu omul de presă, ci generează un şi mai mare efort pentru aflarea adevărului. Autorul concluzionează: „Cele cinci focuri de armă sînt puţină treabă. Lumea se aşteaptă ca, cu ocaziunea aceasta, să iasă la iveală lucruri pînă acum mai mult ori mai puţin ascunse, care vor arunca o mai viuă lumină asupra stărilor din Franţa”[9]. Dar nu numai de aici, putem adăuga fără teama de a greşi.

 



[1] Scrisoare către Iacob Negruzzi, Bucureşti, 5 august 1877, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, p. 275.

[2] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p.187.

[3] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, pp. 209-210.

[4] Scrisori către Ioan Bianu, IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 311.

[5] Aberaţiuni omeneşti, Minerva, V, nr 1667, 6 (19) august 1913.

[6] Ioan Slavici, op. cit., p. 101.

[7] Minerva, V, nr 1789, 16 (29) noiembrie 1913.

[8] Idem, VI, nr 1882, 13 (26) martie 1914.

[9]  Ibidem.

Revista indexata EBSCO