May 29, 2014

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Singurătatea „scriitorului global”

Gabriel García Márquez, ieşit acum din scena vieţii, întruchipează perfecta concordanţă dintre valoare şi celebritate, dintre biografie şi operă. În secolul trecut, primul secol Nobel, el a oferit prilejul spălării multor pete de pe trofeul ce reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) un fel de răsplată supremă a creativităţii şi valorii. Între atîtea gafe şi nedreptăţi – relevate şi de Laurenţiu Ulici într-o documentată istorie comparată a premiilor Nobel pentru literatură – Academia suedeză, încununîndu-l pe Márquez în 1982, părea să-şi fi adus aminte cel puţin pentru moment de adevărata sa menire, de la care nu o dată pînă atunci, dar şi de atunci încoace, a abdicat.

În dialogurile lui Márquez cu prietenul său Plinio Apuleyo Mendoza reunite în volumul exotic intitulat Parfumul de Guayaba, Márquez mărturiseşte: „Am început să scriu din întîmplare… După aceea am căzut în capcana de a scrie din plăcere, pentru ca apoi să cad în cealaltă cursă, aceea de a nu-mi fi plăcut nimic mai mult pe lume decît să scriu”. Cartea amintită este şi un „fals tratat” de poetică a prozei. Întrebat ce este inspiraţia (o întrebare devenită clişeu), după ce afirmă că e „un cuvînt discreditat de romantici”, autorul Cronicii unei morţi anunţate răspunde că nu o concepe  „ca pe o stare de graţie, nici ca un suflu divin, ci ca pe o reconciliere cu tema… Cînd vrei să scrii ceva, se stabileşte un fel de tensiune reciprocă între tine şi temă, aşa încît inciţi tema şi tema te incită pe tine. Există un moment în care toate obstacolele cad, toate conflictele se separă şi ţi se întîmplă lucruri la care nici nu visai, şi atunci nu există nimic mai minunat pe lume decît să scrii. Asta aş numi eu inspiraţie.” Altădată, după ce face distincţie între imaginaţie şi fantezie, diferenţa dintre acestea fiind, în opinia sa, ca „între o fiinţă omenească şi păpuşa unui ventriloc”, Márquez ajunge, provocat de interlocutorul său, la personaj, ca punct de plecare şi de sosire în orice naraţiune şi mai ales în roman unde dacă personaj nu e, nimic nu e! Tulburătoare este mărturia privind celebrul său personaj Aurelio Buendía: „Primul gînd pe care l-am avut despre colonelul A.B. a fost că era vorba de un veteran al războaielor noastre civile, care va muri în timp ce urinează sub un pom… Eu ştiam că trebuia să-l omor şi n-aveam curajul. Colonelul era deja bătrîn şi făcea peştişorii de aur. Şi într-o după-amiază m-am gîndit: acum gata, s-a terminat cu el. Trebuia să-l omor. Cînd am terminat capitolul, am urcat tremurînd la etajul al doilea al casei, unde se afla Mercedes. A ştiut ce se întîmplase cînd mi-a văzut faţa. „Gata, a murit colonelul”, a spus ea. M-am întins în pat şi am plîns două ore”.

Experienţa lui Márquez privind o nouă „facere a lumii”, care este romanul, genul proteic, ne revelă ceva esenţial: cu cît forţa, talentul sau geniul scriitorului sînt mai mari, cu atît mai insurmontabile se dovedesc a fi dificultăţile construcţiei epice, în ansamblu, dar şi în detaliile ei. Iată un moment greu din şirul celor ce au trebuit depăşite în timpul scrierii romanului Toamna Patriarhului, emblematic privind istoria şi lumea unui continent fabulos, stăpînite dar şi fascinate de mitul dictatorului: „Nu reuşeam – se destăinuie Márquez – să fac să fie cald în carte. Era grav, fiindcă era vorba de un oraş din Caraibe, unde trebuie să fie o căldură înfiorătoare”. E de prisos a mai spune că a reuşit. În Toamna Patriarhului este o căldură înfiorătoare la propriu şi la figurat, iar pe planeta Macondo se rotesc toate anotimpurile umanităţii.

Am în faţă o fotografie din 1942 a lui Gabriel García Márquez: un băiat de nici 14 ani din Barranquila, cînd i se spunea Gabito. Privirea lui pare să spună: „eu sînt cel pe care îl aşteptaţi”. Poartă un sacou negru, cravată de culoare închisă, cămaşă şi pantaloni albi, foarte largi, se sprijină ţanţoş cu mîna dreaptă de spătarul unui scaun. Atitudinea gravă contrastează cu vîrsta-i puberă. „Prima imagine pe care am avut-o despre Cien ańos de soledad a fost aceea a unui bătrîn care duce de mînă un copil pentru a cunoaşte gheaţa. Bătrînul era bunicul meu.” îşi aminteşte Márquez episodul fundamental pentru destinul copilului din fotografia veche de aproape 75 de ani. Descoperirea gheţii, datorită bunicului, sub soarele tropical al Caraibilor, lectura „celui mai bun roman care s-a scris vreodată – Război şi pace”, vizionarea filmului El general de la Rovere, al marelui Rossellini „care mi-a plăcut cel mai mult”, sînt cîteva dintre reperele definitorii

Scriind Toamna patriarhului, un roman ce are ca temă puterea ori, mai bine zis, singurătatea, misterul şi mizeria puterii, Márquez asculta multă muzică („Niciodată nu am ascultat atîta muzică, cîtă atunci cînd îl scriam”). De ce tocmai în perioada cînd lucra la Toamna patriarhului? Greu de răspuns. Există şi un mister al puterii scriitorului, nu numai al celei politice sau economice, ca şi o alienantă singurătate a celor ce acced la ele şi le deţin! „Da, este profesiunea cea mai solitară. Nimeni nu te poate ajuta să scrii ceea ce ai de scris” –  constată marele romancier.

Dar cînd este vorba de Márquez, ne întoarcem mereu, împreună cu numeroşii comentatori, dar şi cu infinit mai numeroşii săi cititori, la Un veac de singurătate. Copilăria, întreaga mitologie caraibiană privind „paradisul pierdut” din această epopee fără egal în literatura secolului XX, şi nu numai, realismul magic chiar, un concept şi o realitate estetică, care au schimbat faţa şi istoria literaturii. Critica a întors, cum era şi firesc, pe toate feţele acest roman. Unii au văzut în el o alegorie a istoriei umanităţii. Mai modest, cel puţin aparent, scriitorul le-a replicat: „Nu am dorit să las doar o mărturie despre lumea copilăriei mele care s-a petrecut într-o casă mare, foarte tristă, cu o soră care mînca pămînt şi cu o bunică ce ghicea viitorul, şi cu rude nenumărate, cu nume identice, care n-au făcut niciodată prea mare deosebire între fericire şi demenţă”. Practic, a început să scrie povestea lumii acestei copilării înainte de a împlini 20 de ani. Dar n-a reuşit – se destăinuie prietenului său Mendoza – „să compună o structură continuă, ci doar bucăţi separate”, pe care le-a publicat în ziarele la care a lucrat, sub titlul „Casa”. Şi asta, fiindcă, explică el – „nu aveam nici experienţa, nici suflul, nici mijloacele tehnice care să-mi permită să scriu o asemenea operă”. Tema l-a frămîntat 15 ani. Nu găsea mai ales tonul. Pînă într-o zi, cînd se îndrepta spre Acapulco, împreună cu Mercedes şi copiii, şi cînd „am avut revelaţia: trebuie să povestesc întîmplările aşa cum mi le povestea bunica pe ale ei, pornind de la acea după-amiază în care copilul este dus ca să cunoască gheaţa”. S-au întors imediat din drum. Pe atunci, erau foarte strîmtoraţi material, dar de toate s-a îngrijit providenţiala Mercedes. Au amanetat maşina, iar Mercedes l-a convins pe proprietarul apartamentului în care locuiau să amîne cu aproape un an plata chiriei. Cînd, după un an şi jumătate, manuscrisul a fost gata, tot Mercedes a fost cea care l-a dus la poştă pe adresa Editurii Sudamericana. Un devotament şi o putere de înţelegere a destinului cu totul excepţional al celui de care şi-a legat viaţa, ce ne duc cu gîndul la Anna Grigorievna Dostoievskaia. Chestionat de Plinio Apuleyo Mendoza: care a fost momentul cel mai dificil în scrierea romanului Un veac de singurătate?, Márquez răspunde pe nerăsuflate: „Să încep. Îmi amintesc foarte bine ziua în care am terminat cu multă greutate prima frază şi m-am întrebat înspăimîntat ce naiba o să urmeze”. Apoi, „nu am crezut cu adevărat că acea carte duce undeva”. Dar, de la un punct încolo „totul a fost ca un fel de frenezie, de altfel foarte amuzantă”.

Frenezia avea să dureze 18 luni, Márquez scriind zilnic, fără excepţie, de la ora 9 la 15. Ultima zi, cînd „cartea a ajuns la sfîrşitul său firesc într-un mod neaşteptat, cam pe la 11 dimineaţa”, a fost una de insuportabilă angoasă. Pînă la ora 15, mai erau nu mai puţin de patru ceasuri: „Mercedes nu era acasă, şi n-am găsit pe nimeni căruia să-i spun. Îmi amintesc tulburarea ca şi cînd ar fi fost ieri: nu ştiam ce să fac cu timpul care îmi prisosea şi am încercat să inventez ceva ca să pot trăi pînă la trei după-amiază”.

Plinio Mendoza, cunoscîndu-şi bine interlocutorul, nu scapă prilejul să-l întrebe: care crede că a fost cel mai bun cititor al romanului? Ceea ce povesteşte cu farmecul său unic Márquez echivalează, dincolo de anecdotă, cu cea mai originală definiţie a succesului: „O prietenă rusoaică a întîlnit o doamnă foarte bătrînă care copia întreaga carte de mînă, lucru pe care, desigur, l-a dus la bun sfîrşit. Prietena mea a întrebat-o de ce făcea asta, iar doamna i-a răspuns: Pentru că vreau să ştiu care este în realitate nebunul: autorul sau eu, şi mi se pare că singura formă, singura cale de a şti este aceea de a rescrie cartea. Îmi este greu să-mi imaginez un cititor mai bun decît această doamnă”. Odată terminat romanul: „Eram sigur că o să aibă o critică bună. Dar nu eram sigur de succesul la public. Am calculat că s-ar putea vinde vreo cinci mii de exemplare (din cărţile mele anterioare se vînduseră, pînă atunci, cam o mie de fiecare)” – povesteşte Márquez.

Prima ediţie a Veacului de singurătate s-a vîndut însă în 8000 de exemplare, în 15 zile şi numai într-un singur oraş: Buenos Aires. A fost doar începutul. Au urmat tiraje de milioane şi milioane, apărute în întreaga lume. A urmat Premiul Nobel. Au urmat alte cărţi ale celebrului scriitor. Dar Veacul de singurătate a rămas, în conştiinţa tuturor, ca fiind capodopera sa absolută: „Nu ştiu unde am fost întrebat care este diferenţa între înainte şi după Un veac de singurătate. Am răspuns că… înainte aveam doar prieteni, acum există în plus o mulţime enormă de lume care vrea să mă vadă, să vorbească cu mine: ziarişti, studenţi, cititori… Şi… un lucru foarte curios: mulţi cititori nu sînt interesaţi să-mi pună întrebări, doresc doar să vorbesc despre carte”. Cartea unui veac al lipsei de iubire. Un veac cît un mileniu!

Revista indexata EBSCO