May 28, 2014

Posted by in Istorie literara

Angela FURTUNĂ – 150 de ani de la fondarea Societății Junimea

În 1970, anul primei ediţii a Contradicţiei lui Maiorescu, curentul de relativ dezgheţ în literele române făcuse deja cu putinţă aducerea în discuţie a numelui lui Titu Maiorescu, cel atît de blamat sau, în cel mai fericit caz, ignorat în epoca anterioară, proletcultistă. În teza sa de doctorat, Nicolae Manolescu urmează îndemnul lui E. Lovinescu, „înapoi la Maiorescu!“, pentru a defini personalitatea transistorica a întemeietorului culturii române moderne, într-un moment în care revizuirea valorilor nu însemna doar un gest estetic de conjunctură, ci şi revenirea la normalitate. Contradicţia lui Maiorescu e contradicţia unei culturi la temelia căreia sta actul critic: afirmaţia inerentă începutului, pe de-o parte, iar pe de alta, negaţia polemică a criticii. Actualitatea eseului lui Nicolae Manolescu tine de urgenţa nevoii de spirit critic în orice nou început al culturii romane.

Monica Lovinescu rămîne fidelă pe tot parcursul activităţii sale ideilor lui E. Lovinescu, îmbrăţişate ieri, ca şi azi[1], şi de Nicolae Manolescu:

Fiecare generaţie are nevoie, în România, de un „înapoi la Maiorescu!”, şi, din acest punct de vedere, cartea lui N. Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, este pe deplin justificată. Meşterul Manole, ne reaminteşte N. Manolescu, care pleacă de la un comentariu al lui Marin Sorescu, Meşterul Manole, căutînd „loc de mănăstire şi de pomenire”, întreabă pe un cioban dacă n-a văzut „un zid părăsit şi neisprăvit”. O imagine cheie a istoriei noastre şi bineînţeles nu numai a celei literare. Tot ce a fost clădit, sîntem obligaţi de ceea ce s-ar putea numi „teroarea istoriei” să reclădim din nou, piatră cu piatră, fără inocenţa începutului absolute, dar în acelaşi timp şi fără certitudinea că un alt viscol nu va dărîma la loc întemeierea.

Altfel cum s-ar face că ceea ce a fost odată clădit de Maiorescu a trebuit să fie reluat de la capăt de generaţia critică antebelică, şi acum, din nou, de generaţia actuală? Sau, cum spune atît de lucid şi cutremurat N. Manolescu: „Sîntem obligaţi să trăim mereu în prezent, abstragerea se cheamă la noi laşitate. Fiecare descoperire este, în fond, o redescoperire, şi ne luptăm  cu patimă nouă pentru cauze vechi şi pe care alţii înaintea noastră le-au cîştigat sau le-au pierdut. Avem conştiinţa că începem mereu (chiar dacă pe o treaptă superioară a spiralei) şi cu skepticism faţă de toate începuturile. Trăim din cultul provizoratului şi al relativului. Sub orice construcţie pe care o începem bănuim „un zid părăsit şi neisprăvit” …Cartea lui N. Manolescu este nu numai interesantă dar şi necesară tocmai atunci cînd revine spre „zidul părăsit” reamintind vechile lupte maioresciene împotriva fanatismelor ideologice, pentru „poezie ca formă supremă de libertate a omului”, împotriva celebrelor forme fără fond (ceea ce îi îngăduie lui N. Manolescu dureroase şi inevitabile întrebări asupra istoriei noastre), împotriva majorităţii inoperante în artă ca şi în critică etc. etc. Oricum, nu credem că acest „nou început” se situează pe o treaptă superioară a spiralei evoluţiei noastre, ci, dimpotrivă, mult mai jos, poziţiile maioresciene dobîndesc o actualitate infinit mai dramatică decît în clipa chiar în care le exprimă el. În acest sens eroul principal al cărţii lui N. Manolescu nu este atît Maiorescu cît destinul însuşi al culturii noastre. Şi nu ne rămîne decît un regret: că o nouă carte nu a început exact cu rîndurile cu care se încheia această.

Contradicţia lui Maiorescu era de mult aşteptată. Mai précis, din clipa cînd Liviu Rusu scria în Viaţa Românească din 1963 acel articol despre Maiorescu ce avea să dezlănţuie un val delirant de proteste. Dar era primul semn ce ne avertiza că, după cum stă scris deasupra uşii bibliotecii lui Maiorescu, şi după un cronicar, „birui-vă gîndul”. Pentru această biruinţă a gîndului maiorescian, cartea lui N. Manolescu poate însemna o dată”.[2]

O dată majoră va continua să însemne această carte, după cum se va vedea, şi în zilele noastre, aşadar la peste 40 de ani distanţă de la apariţie. Nicolae Manolescu menţine cu justificare, şi în vremurile anticanonice, ba poate că tocmai de aceea, accentul pe teza lovinesciană. Cultura română a cunoscut două evenimente majore legate de lupta dintre generaţii. i. Primul e legat de Junimea. îi. Al doilea e legat de bătălia din zilele noastre, una din cauze fiind revoluţia de la 1989, alta fiind mediile electronic şi internautic ce au modificat suportul de editare şi consumul de carte.

La Junimea, tinerii şi Maiorescu, Carp şi ceilalţi, avînd în jur de 20-25 de ani, aflaţi deja în funcţii importante, s-au opus din toate puterile generaţiei romantice a paşoptiştilor, a lui Alecsandri şi a celorlalţi „bătrîni” ai vremii, care aveau, ei, în jur de 45 de ani. Maiorescu i-a scos din cărţi pe poeţi, Caragiale şi-a bătut joc de felul cum scriau prozatorii. Doar Eminescu şi Epigonii i-a evocat ca nobili reprezentanţi ai „zilelor de aur a Scripturelor române” punîndu-l în încurcătură pe Iacob Negruzzi cînd a primit poemul spre publicare la „Convorbiri”. Junimiştii şi-au atins în cele din urmă scopul: au schimbat canonul literar. Ceea ce n-au mai reuşit scriitorii generaţiei 1927, care s-au răfuit şi ei cu „bătrînii”. Las la o parte în ce termeni. Deşi diferenţa de vîrstă între Mircea Eliade şi G. Călinescu nu mai era de 20-30 de ani ca aceea dintre junimişti şi paşoptişti, ci de nici zece. Nereuşita se explică prin faptul că Lovinescu schimbase canonul, ajutat de brusca evoluţie a întregii societăţi româneşti ca urmare a Războiului Mondial şi a întregii ţări, cu prea puţini ani în urmă [3].

Monica Lovinescu asumase constant aceleaşi idei, pe îndelete, argumentat şi cu acribie. În volumul La apa Vavilonului (Humanitas, 1999), – în fond, este vorba despre Jurnalul ce durează din iunie 1941 pînă în septembrie 1947 –, aflat sub semnul nostalgiei după trecut (O mes sombres trésors, mes enferes, mă mémoire, Valéry, Faust), Monica Lovinescu evocă, între altele, p. 20-23, şi după-amiezele muzicale culturale petrecute mai întîi cu tata, apoi în compania altor tineri, la Cella Delavrancea. Una dintre aceste serate, în 25 februarie 1946, devine prilej de meditaţie asupra lucrurilor importante din viaţa sa…” Pe Cella o ştiam de copil: instalată sub pianul ei şi jucîndu-mă cu pisicii, adevăraţii stăpîni ai casei, descoperisem muzica”. Recitalul din seara de februarie 1946 are loc în prezenţa unor amici pictori, muzicieni, profesori. În timpul recitalului, reverie: „Tot timpul recitalului, nu pot rezista amintirilor – care sînt şi ale mamei, din tinereţea comună cu tata şi cu prietenii de faţă. Şi nu evoc în filele Jurnalului doar pe Cella căreia Fauré îi dedica o compoziţie, mă duce gîndul şi spre Caragiale la Berlin (la el stătea Cella cînd mergea în Germania), apoi, fără legătură directă, spre Maiorescu şi Junimea, neuitîndu-l, evident, pe Eminescu, pentru ca ancorarea mea în trecut să fie mai deplină”.[4]

Într-un alt volum memorialistic, Unde scurte (Jurnalul indirect) (apărut prima dată în exil, editura Limite la Madrid, 1978, apoi apărut prima dată în România la Humanitas, 1990, fiind reeditat ulterior), dedicat mamei şi lui Virgil, continuă enunţarea unei credinţe; 1. în acest volum este acoperită perioada 1962-1971 (2. va fi urmat de un al doilea volum, ce acoperă anii de asalt sistematic asupra culturii, care au durat pînă la revoluţia din decembrie 1989). Ei bine, se vede constant cum evocarea spiritului junimist, recursul la Maiorescu şi la alte voci din această paradigmă, devine constantă la Monica Lovinescu. Deconstruind mecanismele care agresau cultura română şi analizînd cu obiectivitate păcatele.

Un alt exemplu de discurs, cules din literatura memorialistică: „În mai toate comemorările, prin care Republica Populară Română îşi caută strămoşi iluştri tocmai printre marii scriitori, a căror operă stă de-a curmezişul ideologiei actuale, impostura se dezvăluie, iritantă, stăpînitoare. Comuniştii nu ard în atudafee publice cărţile ce li se par primejdioase; ei se vor mai abili: punctele de suspensie înlocuiesc rugul şi îl ascund….Mai întîi, fac să dispară textele integrale. Mulţi dintre noi au avut în mîini volumul Publicaţiilor interzise pînă la 1 Mai 1948… Comuniştii au îndepărtat multe ediţii din clasici (Eminescu, îndeosebi) urmat de suprimarea Doinei şi a tuturor articolelor politice eminesciene îndreptate împotriva Rusiei, printre care faimosul ciclu consacrat drepturilor româneşti asupra Basarabiei, din 1878, în Timpul.

Cei ce nu suferă această tortură a denaturării prin omisiunesînt pur şi simplu izgoniţi din actualitate. Mereu atacaţi, scrierile lor nu mai circulă, şi nu pot fi consultate decît prin privilegiaţii cu buletine speciale la Academies au prin biblioteci. Un exemplu: Maiorescu. În felul aceasta, toată literatura română dinainte de 1945 se împarte în două categorii: irecuperabilii şi anexaţii. Şi nu ştim, în definitiv, care e soarta cea mai jalnică. A scriitorilor cu operele îngropate sau a celor care sînt puşi să spună, cele mai deseori, contrariul a ceea ce au spus cu adevărat? …

Doctor al limbajului, Caragiale a fost, desigur, alături de Maiorescu cu „beţia de cuvinte”.[5]

Tot din literatura memorialistică a Monicăi Lovinescu: „În România, literatura se află din ce în ce mai mult pradă unei obsesii şi nefastă şi logică şi aberantă şi îndreptăţită, şi  destructivă şi motivată: aceea de a se face cunoscută peste hotare. Problema aceasta – deloc simplă în care nimeni n-are cu totul dreptate, şi nimeni nu greşeşte cu totul – este gravă pentru că face să apară la suprafaţă un complex de care cultura noastră se dezbărase între cele două războaie. E complexul provincial ce ne-a făcut uneori să pendulăm între un sentiment de inferioritate nejustificat şi altul de superioritate neîntemeiat (de care vorbea, acum zece ani, şi Eugeniu Coşeriu, n.m.) faţă de culturile cu circulaţie universală. Reapariţia lui e perfect explicabilă prin istoria care, încă o dată, şi acum mai grav ca oricînd, a distrus din nou ceea ce fusese clădit cu atîta sîrguinţă, cu atît talent, şi cu atîta responsabilitate de la Maiorescu încoace. Încercuită în zona pestiferată a lipsei de valoare, zăbrelită în ţarcul unei ideologii rudimentare, ţinută în afara evoluţiei generale, cultura românească, atunci cînd începe să se redescopere pe ea însăşi, (o cunoaştere încă parţială, dar ferventă), se vrea, inevitabil, recunoscută şi de alţii, ca şi cum o astfel de recunoaştere ar reprezenta o garanţie împotriva unei repetiţii a dramei”[6].

 

Alte trei amintiri: „Ieri am ieşit la cină cu Cassian Maria Spiridon, care ne-a adus nu doar numărul 3 din Convorbiri literare cu un articol al lui Cristian Livescu despre „Fascinantele agende ale lui E. Lovinescu”, dar şi numărul 1 de acum 130 de ani cu editorialul lui Negruzzi şi textul lui Maiorescu asupra poeziei noi. Sînt de-a dreptul emoţionată. În copilărie, „Junimea” făcea parte pentru mine dintr-un orizont fabulos de îndepărtat. Secole mă despărţeau de Iaşiul lui Eminescu. De fapt, îmi dau seama acum, doar unul: o viaţă şi ceva de om…Între ortografia lor de atunci şi cea de azi parc-ar fi aceeaşi distanţă că de la Rabelais la… Revel. Ce indecent de tineri sîntem în cultură![7]

 

„Scrisoare de la Alina Mungiu, un fel de compte-rendu al lunilor de studiu petrecute în UŞA….Visează la vremuri trecute, cînd Maiorescu trimitea la studii tineri cărora pe urmă le dădea locuri de răspundere în stat, pe cînd azi nimic şi nimeni nu poate opri un tînăr mai dotat să se expatrieze.”[8]

 

„Un număr din România literară, dedicat comemorării tatei. Cu un articol neaşteptat şi excesiv al lui Patapievici care face din noi (V. şi cu mine) singurii continuatori ai lui Maiorescu şi ai lui E. Lovinescu, arătînd mai departe, cu degetul lui Maiorescu: „pe-aici e drumul!”

În ciuda exagerării, mare plăcere „afectivă”, şi eu, şi mai ales V. am mizat pe el. Şi ne-a fost drag de cînd l-am cunoscut.”[9]

 

Cum în societatea actuală mijesc din nou paradigme iraţionale, naţionalisme de sorginte neostalinistă şi protocronisme perfide, e necesară din nou invocarea pedagogiei naţionale creată de părintele spiritului critic românesc, acum 150 de ani, ca leac contra moravurilor politice şi literare… Înapoi la Maiorescu, aşadar!

 

 

 

 

 

 



[1]  Nicolae Manolescu, “Pedagogii neamului”, în România literară, nr.20 din 9 mai 2014, p. 3.

[2]  Monica Lovinescu, 5 noiembrie 1970, Unde scurte, Jurnal indirect, Humanitas, 1990, p. 445-446.

[3]  Reaminteşte  N. Manolescu, în editorialul din România literară, nr.12 din 4 aprilie 2014.

[4]  Monica Lovinescu,  La apa Vavilonului, Humanitas, 1999, p. 20-23.

[5]  Monica Lovinescu, 28 august 1962, Unde scurte, Jurnal indirect, Humanitas, 1990, p.46-51.

[6]  Monica Lovinescu, 31 decembrie 1970,  Unde scurte, Jurnal indirect, Humanitas, 1990, p.452.

 

[7]  Monica Lovinescu, miercuri 16 aprilie 1997, Jurnalul 1996-1997, Humanitas, 2005, p.329.

[8]  Monica Lovinescu, vineri 26 mai, 1995, Jurnalul 1994-1995, Humanitas, 2002, p. 215.

[9]   Monica Lovinescu, marţi 27 iulie 1993, Jurnalul 1990-1993, Humanitas, 2002, p. 358-359.

 

Revista indexata EBSCO