Jun 6, 2014

Posted by in Ex libris

Livia IACOB – Tînăra poemă virilă

            Ar putea începe, aşa cum se şi întîmplă, de fapt, în volumul semnat de Paul Gorban, Caii din Perugia (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012) cu o descindere în forţă din ascensionalul prin care poetul este purtat de o păsare uriaşă, cu aripi foarte mari, în chiar inima problematizării de tip eros/ thanatos, cultivată pînă la epuizare de majoritatea poeţilor moderni şi postmoderni. Ce şi mai ales cum s-ar mai putea, aşadar, scrie pornind de la o asemenea temă care pare să fi înghiţit, cu voluptate, o sumedenie de volume, fie că ele aparţin propriu-zis debutului sau nu, o mulţime de creatori seduşi de ideea de a se ipostazia în chipul unor histrionici avatari, sub auspicii mimetic romantice ori ale unui exotism de împrumut cultural? Cu atît mai greu de realizat un asemenea demers într-o literatură ca a noastră, unde, în ciuda eforturilor de resemantizare a lexemelor iubire şi moarte făcute, rînd pe rînd, de onirici, de cerchişti, de generaţia’ 80 şi de douămiişti, influenţa unui op precum Leoaică tînără, iubirea tinde să rămînă la fel de puternică şi seducătoare şi astăzi.

Astăzi, cînd tinerii autori se apropie mai degrabă autoritar, forţînd, violentînd limitele imaginarului şi ale limbajului poetic (uneori pînă la graniţa pornograficului, gratuit, căci lipsit de o reală miză estetică/ axiologică), există totuşi îmbucurătoare şi frumoase excepţii. Deşi putem bănui că s-ar revendica, întrucîtva, tocmai de la amintitul volum stănescian, un poet precum Paul Gorban, despre care Liviu Antonesei nota că, o dată cu apariţia volumului de faţă, „a atins maturitatea lirică deplină”, atenţionîndu-l că „de acum, nu mai este cale de întoarcere”, se „munceşte” să depăşească tocmai acest complex al inspiraţiei livreşti pe care îl resimt acut generaţiile pătrunse recent în lumea literară, pe care, fără teamă de a greşi, l-am putea numi complexul Nichita. El se înscrie, îndrăznesc să spun, într-o nouă direcţie pe care celălalt Iaşi, cel cultural, ar putea-o impune în lirica actuală: cea a reinventării iubirii, suprema noastră inerţie, a recompunerii intimităţii, a interesului sporit pentru cuplu (deşi postmodern, cîteodată adamic), pentru pereche, chiar cu riscul asumat al căderii în desuetudine, pentru recuperarea mult uitatelor, de o lume grăbit corporatistă, sentimente.

Pe Paul Gorban l-am auzit, pentru prima oară, citindu-şi versurile din volumul de faţă la un cenaclu unde a rezistat cu brio criticilor, făcîndu-şi din polemica stîrnită un aliat. La fel s-a întîmplat şi cu ceilalţi autori pe care i-aş înseria în această nouă direcţie. Magnetic seduşi de tradiţia literară ieşeană şi dovedind, în plus, curajul rostirii publice, aceştia vor avea, sper, un cuvînt important de spus în anii următori în peisajul complicat, căci lipsit de o axiologie certă, al poeziei contemporane. Mă refer aici la o serie întreagă de nume care se afirmă în prezent, de la Bogdan Federeac, al cărui volum de debut (şi primul premiu prestigios) trucînd cuminţenia, Dragoste cu acordul părinţilor, trebuie salutat pentru suflul unei poezii proaspete, neîncarcerate în formule poetice ostenite şi istovitoare, şi pînă la Vasile Iftime care aduce, o dată cu vestea armonizării unui lirism importat din geografii cvasi-extenuante, cum e cea blagiană, cu îndrăzneala de a fi personal, tot atîţia Fluturi în cutia poştală.

Calea pe care Paul Gorban alege să meargă pentru a-şi duce demersul la bun sfîrşit ni se pare extrem de ofertantă, chiar dacă, la rîndul ei, nichita stănesciană: reinvestirea cu o semnificaţie unitară, deşi oximoronic plurivalentă, a unui simbol în esenţă mitologic, astăzi metamorfozat în chip de semn cultural integrator. Calul sau caii din Perugia pe care poetul voaior îi contemplă în excursurile lui/ lor erotice, funcţionînd ca tot atîtea arte poetice, graţie conexiunii dintre pulsiunea erotică, dătătoare de viaţă, şi cea creatoare, născătoare de colorate, provocatoare lumi lingvistice, nu fac parte din regnul lui Pegas, ci mai degrabă, ironic, ar putea fi definiţi sub spectrul lui Xantos, roib pe care Hera îl înzestrase cu darul profeţiei şi al deconspirării celor văzute/ imaginate: „caii din Perugia au femeile lor care îi spală de pămînt/ de aceea sînt puternici, siguri pe ei ca nişte zei/ care înfulecă fluturii./ caii din Perguia sînt nişte umbre/ pe care bărbaţi curajoşi le călăresc./ seara/ caii năvălesc în copilăria mea şi mă forţează să le cînt/ poeme pe care femeile a doua zi le spală pe coamă (…) caii din Perugia nu suferă şi nu îmbătrînesc pentru că/ în copitele lor călăreţii solemn îşi ascund respiraţia./ probabil aşa se odihnesc caii…/ ascultă cum aerul traversează ca un şarpe un corp în care bate o inimă”.

E destul, aşadar, să cităm cîteva versuri din poemul cu care se deschide volumul pentru ca să ne trezim brusc transportaţi într-o altfel de lume, cu legi şi aşteptări proprii, al cărei real nu mai concordă cu realitatea socială, ci intră în armonie cu o bizară, dar frumoasă, ispititoare lume cameleonică. O lume apropiată, dacă vreţi, de a centaurilor eleni de-odinioară, fapt care nu e cu totul întîmplător, ci urmează chiar logica semantică a călătoriei întreprinse de poet în spaţiul atît de propice umanismului şi umanioarelor, Italia, de astă dată înţeleasă ca tărîm avînd mereu o privire întoarsă înapoi, către îndelung răbdătoarea epocă de aur spiritualităţii greco-latine. Aici se ajunge simplu, cu mijloace specifice modernităţii, care totuşi nu mai invadează propriu-zis textul literar (aşa cum o făcea cu mai bine de jumătate de secol în urmă, uzînd de trîmbiţatele simboluri ale societăţii industrializate, azi demonetizate), ci funcţionează ca banale artificii de construcţie, ca un exerciţiu de admiraţie, o dovadă de vanitate sau, de ce nu, de invitaţie adresată cititorului, căruia i se întinde, cu pricepere, o aurită capcană a lecturii: „ca să ajung la Roma  am luat avionul/ nu ştiam cum e să mergi prin aer în stomacul/ unei păsări de metal. dar ce mai pasăre/ totul all inclusive. (…) de fapt eram în cer/  şi în cer ai acces la orice. o grămadă de lucruri poate aduce stuardeza lui Dumnezeu” (ca să ajung la Roma).

Lucruri sau furnici („uneori stau întins pe pămînt/ şi las furnicile să urce peste mine/ să circule pe venele mele frumoasele/ ca pe bulevardele Perugiei (…) le aştept cu nerăbdare/ să pătrundă şi în gîndurile mele/ apoi să coboare ca într-un templu/ în sufletul meu de tip matrioşka/ să le văd cum îmi desfac fanteziile morţii”, în templu pentru furnici), suveniruri şi forfotă la Assisi, unde „lumea nu vinde. lumea nu cumpără./ toţi plutesc în aer atenţi şi veseli/ buzele lungi şi tăioase ale Clarei./ e aproape o poezie această femeie./ prezenţa ei fantomatică îi binecuvîntează pe florari,/ pe aceia care nefericiţi zîmbesc în faţa universului./ în vitrine suvenirurile prind viaţă”. În fine, stuardeza lui Dumnezeu mai aduce cu sine, în poezia abil ţesută de la o pagină la alta de Paul Gorban, tot soiul de locuri, din periferia imundă şi pînă în inima metropolei unde-i poţi întîlni, păşind agale, contemplativ ― doar ca să te trezească din contemplaţia poetică la viaţă, la o viaţă cît se poate de adevărată, de încărcată de pulsiuni erotice şi, evident, de îndoieli thanatice ―, pe Sara şi Spiritus („Sara, fiică a oaselor înaripate/ nu doarme cu chipul către stelele mioape/ pe Spiritus îl muşcă/ şi îl sărută pe gură/ ca şi cînd în el ar îngropa/ toţi bărbaţii înfometaţi de fructe cu sîni”), pe Angelino („Angelino are un sînge bun/ pentru un poet cu rănile vechi”) ori Massimo („Massimo spune bancuri despre iubire/ şi îşi face cruce cînd vede cum/ moartea se aşterne ca o baladă vibrînd în beznă”). Unde poţi citi/ asculta epopeea lui Giovanni sau poţi privi, în treacăt, „pe calul alb rochia ta”, unde poţi să-ţi deschizi un cont de socializare cu îngerii şi să-ţi postezi poemele pe internet, după ce, asemenea lui Paul Gorban, ai comis necesara jertfă ritualică, ai acceptat pactul şi le-ai „adus cailor să le mănînce”.

Ambiţia reinvestirii cu sensuri proprii a unui simbol deconstruit, căzut în degringoladă o dată cu folosirea lui excesivă în mass-media ori în lumea publicităţii se dovedeşte, aşadar, cît se poate de fertilă în plan creator, la nivelul imaginarului poetic, dat fiind că efortul poetului e încununat de rezultate seducătoare, convingătoare şi aproape întotdeauna susţinute de o substanţă ideatică, de o meditaţie profund condensată în spatele facilei tendinţe spre metaforizarea excesiv urbană. „Metoda” poemelor pare să rămînă constantă, mai întotdeauna se porneşte de la o aparent simplistă constatare, de pildă „femeile frumoase sînt nişte accesorii/ pe spinarea cailor albi din Perugia”, pentru a se ajunge la o axiomă, astfel încît erotismul devine un prag necesar maieuticii prin care se revelează sensurile de adîncime ale morţii: „sînii lor fac poeţii să se joace/ de-a viaţa şi de-a moartea” (confundat cu un cal).

Caii din Perugia este  înainte de toate, un altfel de dialog despre dragoste, despre erotismul la care ne referim de cele mai multe ori atît de greoi, căzînd pradă propriilor noastre clişee, propriilor noastre îndoieli şi depresii. Şi mai ales despre cît de dificil pare astăzi să le vorbeşti oamenilor, fie şi în stihuri atent diriguite de un fin regizor textual, despre intimitate, a ta şi a celorlalţi, despre dorinţa de a păstra intactă puritate primelor descoperiri şi de a-ţi grava pentru totdeauna în memorie, în memoria inimii, chipul iubitei strălucind „ca o piatră în insomniile mele”. Să le mărturiseşti celor dispuşi să te-asculte, fără ocolişuri mascate de cine ştie ce retorică goală, că încă îţi doreşti şi mai ai curajul să priveşti totul cu ochi de copil, chiar dacă joaca serioasă de-a viaţa te-a transformat, pe negîndite, în adult speriat şi plictisit: „dragoste îţi muşc urechea/ şi te vreau pînă cînd/ voi ajunge la capătul zilelor/ şi voi trage din sînii tăi/ cum trage un mînz din iapă (…)/ dragoste spală-te pe mîini/ şi şterge-te cu nopţile mele albe/ ca nişte cearşafuri/ dezbracă-te şi împarte în bucăţi universul/ aruncă-l în ieslea cailor din Perugia/ apoi lîngă mine să te scufunzi în somn/ împreună să rîdem/ cu dinţii aurii întregului pustiu”.

 

Revista indexata EBSCO