May 29, 2014

Posted by in Ex libris

Ion BUZAȘI – Scriitorii români și închisoarea

Scriitorii români şi închisoarea[1]

Literatura închisorilor are o slabă tradiţie în literatura română spre deosebire de alte literaturi europene. Despre literatura închisorilor comuniste s-a vorbit stăruitor şi pe larg după 1990, cînd au apărut o mulţime de volume de memorialistică despre închisorile comuniste, au fost editate de asemenea, antologii de poezie carcerală românească, aşa încît se poate vorbi despre un capitol nou în literatura română contemporană: literatura închisorilor comuniste, care de data asta, o spune Marian Popa, este un fenomen unic în literatura europeană. Despre această literatură s-au scris două substanţiale studii de sinteză: Mihai Rădulescu, Istoria literaturii de detenţie la români, Editura Ramida, Bucureşti, 1998 şi Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, eseu de mentalitate, ed. I., Polirom, Iaşi, 1998, ed. a II-a, Polirom, Iaşi, 2005. Dar au existat totuşi şi cîteva scrieri şi cîţiva scriitori, care au scris despre     închisori şi despre surghiun, înainte de memorialistica închisorilor comuniste, care constituie „preistoria” acelei literaturi şi acelei epoci. N-a existat însă o carte despre închisoare în literatura română, (pînă în anul 1948!) şi cum n-a existat, Mircea Anghelescu, un istoric literar de întinsă informaţie, s-a gîndit să o scrie, sau cum spune el însuşi „a trebuit să o scrie”.

Cartea cuprinde două părţi: – prima parte se ocupă de această temă de la literatura veche pînă în secolul al XIX-lea inclusiv. Paginile consacrate literaturii vechi prezintă temniţe şi deţinuţi la cronicari şi în alte documente. Letopiseţele lui Ion Neculce sau Radu Popescu vorbesc de pedepsirea cu închisoare în beciurile domneşti a boierilor trădători. Dintre întemniţările memorabile ale acestei epoci Mircea Anghelescu prezintă pe boierul Cocrişel din oastea lui Mihai Viteazul, căzut prizonier în lupta de la Şelimbăr –1599 – şi ţinut în temniţa de la Bistriţa; alţi doi boieri sînt întemniţaţi pentru că au vîndut scaunul domnesc, aşa cum este cazul „frumosului principe Cercel”, boier cultivat, un cărturar umanist, care a inspirat pagini de roman istoric (v. romanul lui Radu Boureanu) şi Vlad Boţulescu – care îşi mîngîia detenţia cu cititul şi scrisul.

Secolul al XIX-lea aduce o diversificare a temei închisorii: în poezie ea este prezentă la Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Alexandru Macedonski, descriind cu accentuate sentimente de compasiune, soarta osîndiţilor, „ucigaşi fără voie” sau victime ale injustiţiei. Un caz aparte este N.T. Orăşanu închis o vreme pentru versurile sale antimonarhice. În proză Nicolae Filimon, va înfăţişa „ocna părăsită” – ca spaţiu sinistru de închisoare, în Ciocoii vechi şi noi. Într-un asemenea loc îşi va ispăşi pedeapsa Dinu Păturică, iar Panait Macri, scriitor azi cu totul uitat, a avut în epocă o mare notorietate prin romanele sale de senzaţie, de fapt reportaje în care se notau cu un limbaj crud, melodramatic, suferinţele fizice ale condamnaţilor.

Dintre scriitorii paşoptişti interesant este cazul lui Alecu Russo. Autorul Cîntării României este întemniţat în toamna anului1848 la Dej, de către autorităţile ungare, fiind bănuit că este un spion – iar B.P. Hasdeu este primul scriitor român acuzat de pornografie (pentru romanul Micuţa şi varianta sa Duduca Mamuca) şi riscînd să facă închisoare.

Pentru vederile lor politice, pentru convingerile socialiste, doi scriitori români, C. D. Gherea şi C. Stere suferă detenţie şi surghiun în închisorile ţariste.

Partea a II-a este consacrată secolului XX – şi prezintă în ample şi informate medalioane detenţia unor scriitori: Ioan Slavici, Tudor Arghezi, la începutul secolului XX, N. D. Cocea, Mircea Damian, Geo Bogza, Dragoş Protopopescu şi Zaharia Stancu în perioada interbelică.

Ioan Slavici şi Tudor Arghezi sînt încarceraţi la Văcăreşti pentru că au scris în publicaţiile filogermane în timpul Primului Război Mondial în urma unor, obişnuite în epocă,  „procese de presă”. Ambii îşi povestesc detenţia în pagini de literatură memorialistică: Slavici în Închisorile mele – în continuarea anilor de detenţie în închisorile ungureşti din Vacz şi Seghedin pe vremea cînd era redactor la „Tribuna”, iar Arghezi în romanul Poarta neagră – (titlu care a fost preluat şi de Mircea Anghelescu pentru acest studiu monografic), o suită de figuri şi portrete care au reverberat şi în lirica sa, în volumul Flori de mucegai, În anii detenţiei cei doi scriitori, Ioan Slavici şi Tudor Arghezi din generaţii diferite şi de orientări literare diferite, cu moduri de viaţă esenţialmente deosebite,  nu se simpatizau, notînd în jurnalele lor, fiecare, observaţii maliţioase despre colegul lor, deşi, mai tîrziu, Arghezi va reveni în evocările sale despre autorul Marei, cu aprecieri elogioase.

Cu Geo Bogza, literatura română înregistrează al doilea caz de proces de pornografie, după acela, evocat deja, al lui Hasdeu. Geo Bogza este acuzat pentru Poemul invectivă, şi în apărarea sa ca şi altădată Hasdeu, invocă scriitori şi pagini de literatură universală din trecut în care pornografia este mult mai pronunţată, mai evidentă. Mircea Anghelescu are dreptate cînd vorbeşte despre versatilitatea convingerilor lui Geo Bogza, care apasă exagerat asupra condiţiilor inumane în închisorile din perioada interbelică, într-o vreme, cînd el, aflat în graţiile regimului comunist, ştia bine că în închisorile României de după 1948 – era un regim de exterminare pentru deţinuţii politici. Dragoş Protopopescu, remarcabil anglist, un savant în materie de literatură engleză, are imprudenţa să scrie romane autobiografice în care îşi evocă anii de detenţie, şi mai marea imprudenţă să-şi exprime ostentativ convingerile sale legionare; iar Zaharia Stancu întemniţat o vreme în lagărul de la Tîrgu-Jiu, – închisoare foarte eterogenă, cu deţinuţi foarte diferiţi, nu numai politici şi nu numai comunişti, sau politicieni cu orientări politice de stînga, înfăţişîndu-şi anii de închisoare în romanul Zile de lagăr – în care autorul intuieşte situaţii şi personaje din Desculţ – romanul care l-a făcut celebru.

O adevărată ecloziune a literaturii închisorilor se petrece după 1990. Este mai mult decît probabil că imensa majoritate a autorilor n-au cunoscut literatura închisorilor de pînă la acea dată – , ceea ce n-a impietat asupra valorii acestor pagini de memorialistică şi literatură a închisorilor şi lagărelor comuniste,  „care au – în foarte multe cazuri – forţa autenticităţii; iar unora dintre aceşti autori drumul spre închisoare li s-a dovedit a fi unul de cale a Damascului, a izbăvirii, sau cum spunea unul dintre ei, a fericirii”. Această literatură, mai ales poezia, este într-o conjuncţie fericită cu religia, cu lumina credinţei, ca suport al supravieţuirii.

 



[1] Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitori şi închisoarea, Cartea Românească, 2013

Revista indexata EBSCO