May 29, 2014

Posted by in Ex libris

Ștefan BORBÉLY – Poezie postmodernă

Aproape memorie, de Adriana Teodorescu (Ed. Limes, cu o prefaţă de Irina Petraş) e, probabil, cea mai substanţială carte de poezie publicată la Cluj în anul de graţie 2013. Despre autoare se poate spune că are mînă de scriitor autentic şi vocaţie de constructor cultural de durată: a debutat cu volumul de poeme N-a fost odată sau Cartea poveştilor nescrise, la Editura Sinapsis din Cluj  (2008), a publicat un excelent volum de eseuri despre carnavalescul la I. L. Caragiale (Carnavalul în opera literară caragialiană sau despre posibilităţile peştilor de a zbura, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009) a finalizat un doctorat cu Summa despre „principiul dialogic al morţii” la Camus şi Sartre şi face parte din colectivul academic restrîns care organizează şi finalizează editorial cel mai bun congres internaţional serial de care dispune în prezent România, Dying and Death in 18th-21st Century Europe, de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (coordonator principal: Marius Rotar), care nu numai că strînge anual, în septembrie, nume celebre ale domeniului (congresul nu e pentru firile sensibile…), dar a şi ajuns să fie recunoscut ştiinţific cam peste tot în Europa, ultima sa antologie tematică fiind publicată chiar anul acesta la Cambridge.

Structura intelectuală incitantă şi ţinuta academică foarte bine articulată erudit fac ca Adriana Teodorescu să prefere cerebralitatea inspiraţiei poetice de moment sau sentimentului. Pe de altă parte, fluxurile controlate pe care ea le scrie se concentrează pe un imaginar postmodern foarte coerent, urmărit cu atenţie, într-un soi de transă imagistică generativă continuă, decantată analogic din Modernitatea lichidă a lui Zygmunt Bauman, căreia i se adaugă ingrediente „tari” din postmodernitatea putridă, colcăitoare, jilavă, plină de melci, limacşi sau viermi capabili să descopună orice formă, pentru a-i deschide calea către o nouă germinaţie. Nu e nimic vertical, limpid sau cristalin în aceste poeme, ci doar realităţi jilave, moi, strînse mănunchi în coşmarul diurn declanşat de o alienare fluidă. „Amintirile mele ca o gumă de mestecat între creierele celorlalţi/ nu se mai întorc la mine” – scrie poeta. În alt loc: „scrieri fărîmicioase se strică printre degetele mele, în gîndul meu năclăit de carne”. Exemplele pot fi multiplicate: „Îmi curge mintea ca sînge nefericit/ împins afară din destrămare de casă”; „Numele tău se desprinde de tine cum carnea de pe oase…”; „Mîna mea e o tresărire de timp/ într-un ţinut de carne,/ o prisosire prin care trupul nu curge,/ ci se sparge, „ceaţă veche măzgălindu-mi atingerile,/ vărsîndu-mă depărtărilor,/ dizolvînd zidurile în uşi.” Nimic nu se structurează ferm în interiorul acestor imagini sau amintiri aleatorii, lăbărţate; dimpotrivă, contururile sunt moi (ca în cazul celebrelor „ceasuri lichide” ale lui Dali), visele sunt spongioase, imaginile „zdrenţuite”, bolnave, universul e gata metastaziat, pornit să se „umfle” ca un vis coşmaresc. Frica e o „tumoră acvatică, oarbă”; „Dumnezeu [e] ucis de propria [sa] enormitate”, etc.

Paradigma formei surmontate haotic de materie, de exces şi incontrolabil vine, pe o filieră directă discretă, din Greaţa lui Sartre: aici constată Roquentin că materia sufocă prin exces, printr-o germinaţie haotică de sine, pe care trupul şi mintea n-o mai pot controla. Excesul materiei care proliferează gigantic prin „destrămări” continue, asemenea unei fisiuni nucleare sau unei metastaze cancerigene, domină „fricile” deloc abstracte ale Adrianei Teodorescu. „Amintirile îmi îngroaşă malign frica” – scrie ea; oamenii îşi contabilizează acut „risipirile”, „golurile”, „împrăştierile”;  poeta evocă „dezamăgirea mohorîtă într-un lan de oglinzi plăpînde”, „amorţeşte”, se „desface”, constatînd, obsesiv, incapacitatea realului din jur de a se structura în forme, de a se fixa într-un sens: „se surpă în jurul meu părinţii/ unghiile mele şi-au schimbat semnul şi de ruşine/ putrezesc primele,/ ele, în care îmi învăţasem memoria să se-ascundă după moarte.”

Pentru foarte mulţi dintre noi, şi, în mod incontestabil, pentru economia intelectuală a modernismului înţeles în ansamblul său, complexul regresiei temporale reprezintă un ax structurant asimilat cu o certitudine. I se asociază nostalgia: dacă viaţa noastră adultă e afectată de evenimente nedorite sau de o coloratură malignă, întoarcerea în copilărie reprezintă remediul dorit sau împlinirea. Intelectualii din jurul lui Petrarca invocau, în prima definire canonică a faptului de a fi „modern”, fatalismul de a trăi într-un timp cultural mai puţin favorabil decît acela de care s-au bucurat anticii, greci sau romani. Minus-situaţia (ca să recurgem la o sintagmă a lui Adler) poate fi surmontată prin „imitaţie”. Percepţia clasică a temporalităţii din modernism reproduce sindromul proustian al madeleinei imersate în ceai: trecutul amintirii e plenar, prezentul e ultragiant sau discutabil. Raportul dintre istorie şi mit reproduce fidel schema: „timpul e o maladie a mitului”, spunea Freud, Mircea Eliade transpunînd dihotomia în relaţia inegală dintre profan şi sacru: primul e alienant, al doilea, izbăvitor. Percepţia copilăriei ca sursă de confort şi de lumină compensează, în acest context, vicisitudinile stării de adult. Mecanismul de transfer se datorează amintirii sau memoriei: apelînd la ele, putem reconstitui un spaţiu de refugiu, similar plăcerii pe care o dobîndeşti prin regresie amniotică.

Postmodernismul a distrus în mod programatic certitudinea regresivă a memoriei, propunînd, în schimb, o percepţie temporală exclusiv fluidă, în care întoarcerile, revenirile calitative sunt imposibile. Mai mult decît atît, timp înseamnă, în postmodernism, tot atîtea „cadavre” sau „vestigii” lăsate neglijent în urmă: secvenţe de viaţă trăite pînă la combustie totală, adică „cenuşă”,, nelegate între ele, „abandonate” pe parcurs, asemenea şarpelui care intră în prezent prin năpîrliri continue, cu pielea veche aruncată la întîmplare. În modernism, trecutul (pînă la „origini”, „illo tempore”, paradisiac etc.) are „sens”, orientează fiinţa, o structurează. În postmodernism, dimpotrivă, trecutul e doar „materie” întîmplătoare, desemantizată: deşeu aruncat la pubelă, fermentaţie negativă, descompunere. El nu e un tot sintactic, nu structurează existenţa şi nu „leagă” o viaţă, lăsînd-o, în schimb, într-o suspensie ontologică angoasantă. Pentru modern, sensul ascuns, hermeneutic al realităţii e dat de „idee”, de „fiinţă”; pentru postmoderni, dimpotrivă, această certitudine nu mai are sens, totul devenind doar „creştere” expansivă, haotică, materia înghiţită de propria sa „umflare” şi „dispersie” generînd – după caz – anxietate sau juisanţă.

Dincolo de rugina lichidă invocată mai sus, cele două complexe esenţiale pe care Adriana Teodorescu le dezvoltă în Aproape memorie vin pe această filieră eminamente postmodernă. Am amintit deja imaginarul exclusiv jilav, fluid, expansiv şi exuberant material prin care se ajunge aici. Primul complex este acela al desemantizării: trăită, experimentată ca un prezent etern, viaţa nu mai oferă „sensuri”, nu mai are un „ax”, nu se mai structurează într-o „poveste”, ci rămîne expresia unui „organism existenţial”  aleatoriu, lăbărţat abuziv în toate direcţiile. „Nu vă pot spune despre mine că sunt poveste” – scrie lucid autoarea; „semnele nu sunt ceea ce semnifică”, viaţa şi-a ieşit din „structuri”, curge la întîmplare, asemenea unui rîu umflat, care înghite ogorul. Timpul e „flasc”, cuvintele sunt „ghemuri pentru mîţe”; ele nu au întemeiere ontologică, nu sunt determinate metafizic, nu au „ordine”, ci pot fi recompuse la infinit, îmbrăcate în „haine” diverse, transformate în „jucării”, „precum lucruri într-un dulap” plin de trecuturi aruncate de-a valma, despuiate de „valoare” şi de „sens”. Pentru un poet, nu există terifianţă mai mare decît aceea de a descoperi că „realul” pe care el îl trăieşte nu e nimic altceva decît un conglomerat amorf, arbitrar şi nedisciplinat semantic: „Nu ştiu dacă am să găsesc vreodată Sensul:/ aud zilnic că e mic şi viclean, cameleonic şi proteic,/ că doarme cînd nu-l caut şi urlă cînd îl ocolesc,/ dar mi-e dor de el şi milă/ ca de un dumnezeu ucis de propria enormitate/ Pînă la sens irup puzderii de dacă/ de care mă feresc să nu mă tîrască într-o carte.”

Strict ipotetic, din realul haotic, dispersiv, absorbant s-ar putea scăpa doar prin imersiune în trecutul izbăvitor al copilăriei, unde totul e – de asemenea ipotetic… – perfect structurat şi aranjat în ordine: părinţi, rude, bunici, amintiri şi evenimente. Copilăria – se spune – te „formează”; te pune pe axul dintre Bine şi Rău, modelează opţiuni şi funcţionează, în chiar şi cele mai neplăcute momente ale vieţii, ca reazăm paradisiac, ca alint sau ca linişte. Aici întîlnim al doilea complex major al poeziei Adrianei Teodorescu; pentru ea, „copilăria nu este o vîrstă a copilului, ci una din care tocmai a plecat copilul”. Adultul – oricum am lua-o – e copilul „mort” lăsat în urmă, ceea ce face ca regresia să devină inoperantă: „dacă ar trebui să mă întorc simplu în începuturile mele/ nu aş mai găsi decît umbrele lucrurilor înşelîndu-le,/ şi chiar dacă mi-e atît de dor de viaţa noastră de altădată,/ nu voi înceta să sparg oglinzile lumii,/ alungînd posibilităţile de confirmare în urmă-i…” O copilărie atroce, spongioasă, obligaţia retrăirii copilăriei ca mistificare a memoriei e refuzată cu fervoare în poezia Adrianei Teodorescu, din motive de luciditate: „ca mamă eşti vierme, ca tată eşti vierme”; „frica e o fată abstractă ce face greşit media între mine şi mama”; „ştiu cine sunt dar nu înţeleg nimic/ cînd privesc înapoi sunt un chip pictat pe o cutie goală/ cel care am fost locuieşte într-o casă iar eu stau afară/ pe toţi cei care vin îi întîmpin în curte, fac gesturi peticite,/ sunt clovn şi imitaţiile mele au mărimi de pietre…”. Concluzia nu e dureroasă, ci o simplă constatare: Adriana copilăriei e un „dulap” de gesturi, obiecte şi întîmplări defuncte, a cărui „scotocire” devine lipsită de sens: „eu nu sunt adriana/ m-am tuns ca un puşti,/ capul meu alunecă încă într-o clepsidră/ cînd voi fi mare o să mă ascund pînă cînd/ şi vîrsta, ca o boală, îmi va trece”.

Aproape memorie vorbeşte despre timpul-moloz, despre timpul-dejecţie şi despre timpul desemantizat al memoriei, transformat în „obiect” şi în „moarte”; volumul reprezintă, din punctul meu de vedere, cel mai consistent şi mai coerent univers de poezie antimetafizică, postmodernă pe care l-am întîlnit pînă acum. O deplină reuşită!

Revista indexata EBSCO