May 29, 2014

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Ion Barbu „peste mode și timp”

Un eveniment editorial al anului 2013 a fost apariţia volumului Ion Barbu în timp şi dincolo de timp, carte coordonată de Basarab Nicolescu şi apărută în col. „Ştiinţă, spiritualitate, societate” (pe care o păstoreşte împreună cu Magda Stavinschi), sub auspiciile Institutului de Studii Transdisciplinare (IT4S), la Editura Curtea Veche din Bucureşti. Cum însă în cultura noastră postdecembristă evenimentele importante sînt trecute cu vederea, mai degrabă, apariţia cărţii a trezit puţine ecouri, deşi Ion Barbu este unul dintre stîlpii de rezistenţă ai culturii româneşti şi europene.

Ideea cărţii, ne avertizează acad. Basarab Nicolescu într-un Cuvînt-înainte, s-a născut în noiembrie 2011, cînd, la Tîrgul de Carte „Gaudeamus” (Bucureşti) a organizat una dintre manifestările de mare audienţă, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de la moartea poetului, cînd au conferenţiat Solomon Marcus, Nicolae Breban, C.D. Zeletin, Mircea Coloşenco, Pompiliu Crăciunescu, Radu Gologan, Theodor Codreanu, Irina Dincă şi, evident, Basarab Nicolescu. Materialul adunat a fost structurat de coordonator în trei secţiuni: Studii (cu substanţiale contribuţii semnate de Eugen Simion, Nicolae Brânduş, Pompiliu Crăciunescu, Iosif Cheie-Pantea, Lăcrimioara Petrescu, Irina Dincă, Solomon Marcus, Cassian Maria Spiridon, Mirela Mureşan, Theodor Codreanu, Mircea Coloşenco, Ion Pop, Şerban Foarţă, Mircea Tomuş, Basarab Nicolescu). A doua secţiune: În jurul a două teze de doctorat, referinţe la tezele semnate de Virginia Popović, lector la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, şi de Mihaela Brut. La finalul acestei părţi, se publică o listă a tuturor tezelor de doctorat (cunoscute pînă la acea dată) despre Ion Barbu: Marin Mincu, Şerban Foarţă, Rodica Binder, Mihaela Petronela Brut, Hannelore Tyslik (Heidelberg), Steliana Mădălina Nicolof Deaconu, Mirela Pustiu, Virginia Popović (Serbia). A treia secţiune, Restituiri, oferă două surprize de zile mari: recuperarea, în premieră, a unor texte de excepţie, prin problematică şi abordare, semnate de Eugen Coşeriu: Limba lui Ion Barbu (cu cîteva consideraţii asupra semanticii limbilor „învăţate”) şi de Mircea Ciobanu: Ion Barbu – O posibilă lume morală.

Înainte de a zăbovi asupra cîtorva contribuţii, ţin să precizez că acad. Basarab Nicolescu era cel mai îndrituit să conceapă o asemenea carte, cel puţin din două motive: întîi de toate, el s-a aflat, încă din anii ’60, în avangarda studiilor barbiene, dînd, în 1968, prima monografie barbiană, de după „obsedantul deceniu”, şi a doua după studiul lui Tudor Vianu (Ion Barbu, 1935): Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”. Importanţa acestui an, 1968, este simţită de Basarab Nicolescu atît pentru propria-i carieră (fiind debutul său editorial), cît şi pentru istoria şi critica literară, cu maxima ei deschidere. Nu întîmplător, în noul volum scrie despre Annus mirabilis 1968, evocînd circumstanţele personale şi istorice ale apropierii de opera barbiană (încă de la 22 de ani, încurajat de Alexandru Rosetti). Trece în revistă, totodată, şi principalele reacţii, pro şi contra, pe marginea cărţii sale, produse în acelaşi 1968, după care a urmat exilul în Franţa. În al doilea rînd, în Cosmologia „Jocului secund”, se găsesc deja, in nuce, coordonatele viitoarei atitudini transdisciplinare, devenită, după 1989, o şansă naţională şi universală, cercetarea transdisciplinară avînd ramificaţii în peste 26 de ţări, contribuind la depăşirea impasului paradigmei culturale postmoderniste, în consens cu a doua revoluţie cuantică.

Studiul lui Eugen Simion (Ion Barbu – Puţină epistologie. O literatură superioară de „fast donjuanesc”) descoperă, în scrisorile lui Ion Barbu/ Dan Barbilian, un prozator de rar rafinament literar şi ideatic, fapt de care Barbu era pe deplin conştient, conform unei mărturii găsite în cartea Gerdei Barbilian (Ion Barbu. Amintiri, 1975): „Eu n-am scris proză. Proza mea sînt scrisorile mele, unde am scris adevărate romane.” Ceea ce ne duce la gîndul că singulara concentrare din textele poetice îşi are corespondentul în epistole, „romane” în miniatură (ca la Urmuz?). Demonstraţiile lui Eugen Simion sînt edificatoare.

De special interes este textul Vasale simetrii al lui Nicolae Brânduş, muzicolog şi compozitor, care a descoperit în Joc secund dimensiunea muzicală, latură ce i-a şi inspirat suita sa de compoziţii, în care a surprins „lecturi diferite ale operei barbiene: în sunet, trăire şi mişcare”, „zone înfăşurate ale acelor energii (în sensul cel mai abstract-concret) prezente în desfăşurarea acţiunii muzicale” (p. 26). „Ca şi Ion Barbu – adaugă autorul – (ciudată coincidenţă, fie şi de limbaj), m-am considerat de drept un practician al muzicii, ca interpret, compozitor şi gînditor asupra acestui domeniu, în care toate acestea se împletesc în mod fericit.” (p. 27). Compoziţiile lui Nicolae Brânduş sînt cantata Domnişoara Hus (1968), Uvedenrode, spectacol muzical conceput într-o „cosmologie a spiralei” (cu două versiuni scenice, una a formaţiei Pro Musica Nova – Cluj-Napoca, inclusă în spectacolul de teatru muzical Bizarmonia, în regia lui Alexandru Tocilescu. Alta la Festivalul de Muzică Contemporană, Bucureşti, 2009, avînd ca protagonişti pe Liliana Iorgulescu, coregrafă, dansatoare, şi pe Emil Sein, clarinetist). Demonstraţia muzicală a lui Nicolae Brânduş explică geniul armoniei din poezia barbiană, dar şi preţuirea acordată de exigentul poet lui Sandu Tzigara-Samurcaş, autorul volumului de versuri Recital de pian (1941), experiment literar-muzical unicat în literatura noastră şi europeană.

Pompiliu Crăciunescu, de la Universitatea de Vest din Timişoara, este unul dintre cei mai pătrunzători discipoli ai lui Basarab Nicolescu, remarcîndu-se exeget transdiciplinar al lui Eminescu, Vintilă Horia ş.a. El surprinde, în studiul Căi ale exhaustiunii, cu o ingenioasă apropiere a poeticii lui Ion Barbu de cea a lui I.L. Caragiale (expusă în Cîteva păreri), pornind de la conceptul exhaustiei, calea „fenomenologică” (epoché) originală a gîndirii atît a matematicianului Dan Barbilian, cît şi a poetului Ion Barbu, disjuncţie care singularizează ermetismul canonic al Jocului secund de ermetismul filologic al lui Mallarmé şi Valéry, aspect abordat şi de mine în Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011). Faptul asupra căruia insistă Pompiliu Crăciunescu este spulberarea prejudecăţii că numai între Ion Barbu şi Mateiu I. Caragiale există afinităţi estetice (recunoscute, de altfel, de Barbu însuşi), fiind cunoscute, în schimb, reticenţele sale faţă de bătrînul Caragiale. Pompiliu Crăciunescu recurge la un îndrăzneţ comparatism, descoperind credibile corespondenţe între conceptul barbian de exhaustiune şi ingenioasa teorie caragialeană a oglinzilor sferice care produc, prin reflexii nenumărate, adîncirea în infinitul mic. Cea dintîi consecinţă stilistică la ambii scriitori: extraordinara concentrare a expresiei artistice.

O cercetare hermeneutică a operei barbiene tot din perspectivă fenomenologică realizase, mai demult, Iosif Cheie-Pantea (în cartea Palingeneza valorilor, 1982), care revine, acum, nuanţator, asupra chestiunii în studiul Fenomenologia actului poetic, insistînd asupra versului esenţial prin care Ion Barbu schimbă paradigma poeticii moderne axate pe cuvînt, aşa cum fusese concepută de la simbolişti pînă la modernismul interbelic (vezi Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich). Nichita Stănescu, prin poetica necuvintelor, va porni de la poezia sintactică barbiană, nu de la cuvinte potrivite, ca Arghezi. Pe aceeaşi cale a hermeneuticii fenomenologice (însumarea „harfelor”) se înscrie şi studiul Lăcrimioarei Petrescu (Hermeneutica actului poetic), pentru ca Irina Dincă să adîncească orientarea transdisciplinară (Hermeneutica transdisciplinară a Jocului secund). Cu această metodologie, se poate tranşa vechea dispută a antinomiei dintre poetul Ion Barbu şi matematicianul Dan Barbilian, văzuţi ca două niveluri de Realitate spirituală de neîmpăcat. Atitudinea transdisciplinară permite ca întîlnirea acestor două domenii total diferite să se întîlnească, într-adevăr, în acel punct luminos întrevăzut chiar de Ion Barbu, punct care se află în zona de maximă transparenţă, între şi dincolo de – ceea ce Basarab Nicolescu a numit terţul tainic ascuns. Irina Dincă „rezolvă” şi altă chestiune hermeneutică, aceea  a „deschiderii” operei, apelînd la poziţia lui Ion Barbu însuşi. Acesta observa că, de îndată ce un text poetic admite o interpretare, „matematic” vorbind el trebuie să admită „nu una, nu două, ci un mare număr de explicaţii unei poezii mai ascunse.” O asemenea afirmaţie ar fi fost de ajuns să se recunoască protocronismul conceptului de opera aperta al lui Umberto Eco. Numai că Ion Barbu a prevăzut riscul intrării într-un relativism interpretativ pletoric. În haosul de sensuri, criticul trebuie să aleagă. Şi nu la întîmplare, ci călăuzit de voinţa „unei cuprinderi spirituale cît mai mari”, în accepţie estetică şi ontologică deopotrivă, ceea ce, în cazul hermeneuticii transdisciplinare barbiene, duce, inevitabil, la ermetismul canonic, eliberat de obscuritatea celui filologic.

În studiul Scriitorul Dan Barbilian, acad. Solomon Marcus, fost student al lui Dan Barbilian, ne povesteşte cum l-a „păcălit” pe Basarab Nicolescu atunci cînd acesta i-a „impus” să vorbească despre scriitorul Ion Barbu, nu despre matematician. A găsit „subterfugiul”: va vorbi tot despre scriitor, dar despre scriitorul Dan Barbilian, cel din insolitele lui cursuri universitare. Argumentele d-lui Solomon Marcus sînt edificatoare. Dan Barbilian etala un pitoresc talent de poet şi de povestitor, fiindcă „Poeticul este posibil în orice sistem de semne.” (p. 127). Tot despre Poezie şi geometrie, în spiritul ermetismului canonic, vorbeşte şi Cassian Maria Spiridon, care descoperă, între altele, într-un Eseu despre Dante (1933) al lui Osip Mandelştam, un text care ar fi putut fi scris de Ion Barbu (fenomen de pancronism, în spiritul barbienelor „perfecţiuni poliedrale”): „Poezia trebuie să inventeze cristalografia, ea trebuie să-şi muşte unghiile de neputinţă şi de ciudă! S-a stabilit doar că necesarele combinaţii matematice pentru formarea cristalelor nu pot fi deduse din spaţiul tridimensional. Poeziei i se refuză respectul elementar care i se acordă oricărei forme de cristal de munte.” Şi concluzia pertinentă a lui Cassian Maria Spiridon: „Un cristal de nuanţe este oricare dintre poemele Jocului secund.” (p. 144).

O problemă de interes major pentru receptarea lui Ion Barbu în şcoală, pune Mirela Mureşan, o bună cunoscătoare a dificultăţilor de acces al ermetismului  în rîndul adolescenţilor şi tinerilor (Ion Barbu în şcoala românească azi). Atît programele de învăţămînt, cît şi manualele alternative n-au găsit „reţete” valide în abordarea personalităţii artistice şi matematice a lui Ion Barbu/Dan Barbilian, pe tot parcursul anilor de liceu. De pildă, unul dintre manualele de clasa a IX-a (structurate pe criteriul tematic), include la tema „copilărie”/ „joc şi joacă” poemul După melci. „Paradoxală opţiune, – consideră autoarea – avînd în vedere dificultatea înţelegerii profunde a acestui text pentru un elev de clasa a IX-a.” (p. 172). Nu mai puţin ingrată este abordarea ermetismului barbian în clasa a XII-a. Argumentele aduse ar trebui cunoscute tuturor profesorilor din învăţămîntul preuniversitar. Un recent proiect european (ELiCa), menit să contureze un „canon literar european comun” (p. 179), constînd din chestionare destinate universităţilor şi şcolilor, a urmărit cunoaşterea celor mai citiţi scriitori şi a celor mai citite opere din literaturile europene naţionale. În nici un clasament Ion Barbu nu apare între primii zece autori/opere, deşi e poetul care a schimbat paradigma poeziei din secolul al XX-lea, în plan naţional şi european. Autoarea consideră că vina o poartă rutina didactică, dar mai ales lipsa unei noi didactice la nivelul noii paradigme culturale, cu atît mai acut pentru cazul Ion Barbu, considerat de Ioana Em. Petrescu „un scriitor fără precursori”. Se întreabă Mirela Mureşan: „Cum să ajungi să înţelegi, aşadar, o natură, prin esenţa ei transdisciplinară, printr-o metodă disciplinară? Imposibil.” (p. 184).

Aşadar, soluţia ar fi abordarea transdisciplinară a operei lui Ion Barbu. Constatăm însă că, de cîţiva ani buni, se fac eforturi de introducere a transdisciplinarităţii în şcoală, aceasta pătrunzînd mai ales în universităţi. Totuşi, ermetismul canonic barbian rămîne încă o piatră de încercare pentru profesori şi elevi. Ar fi greşit să se creadă că Eminescu a ieşit pe locul întîi în clasamentele proiectului ELiCa din pricina metodei „disciplinare” cu care a fost „predat” elevilor. La fel de greşit este să se considere că Ion Barbu este „un scriitor fără precursori”. Poetul însuşi ştia că nu el a inventat poezia, revendicîndu-se din Pindar, Rimbaud, Eminescu, recunoscînd congeneri în Mateiu I. Caragiale sau în Lucian Blaga. Metoda transdisciplinară, aşadar, nu e aplicabilă doar la Ion Barbu, fiind la fel de valabilă pentru Eminescu, Caragiale, Blaga sau Nichita Stănescu. „pentru a ajunge la o viziune holistică asupra creaţiei barbiene, – consideră Mirela Mureşan – ar fi nevoie de o deplasare a accentului dinspre miza estetică spre cea hermeneutică. Doar astfel modelul cosmologic construit de poet ar putea fi recuperat şi înţeles de elevi.” (p. 186). Este adevărat că, în critica impresionistă, de lungă tradiţie la noi, a existat tendinţa de a opune esteticului hermeneutica, tendinţă dominantă şi-n Istoria critică a literaturii române (2008) a lui Nicolae Manolescu, istorie considerată a o înlocui pe cea „expirată” a lui G. Călinescu. Numai că, la Călinescu, adept al unei critici totale, n-a existat o antiteză între estetic şi hermeneutic, acestea fiind două feţe ale aceluiaşi fenomen, esteticul, de neînţeles fără dimensiunea ontologicului, a adevărului, prezente la greci. Or, Ion Barbu a revoluţionat poezia tocmai prin recuperarea geniului grec, de la Pitagora şi Pindar la Platon şi Aristotel.

Un studiu documentat, urmat de texte barbiene ilustrative, ne oferă Mircea Coloşenco privitor la interferenţa dintre Dan barbilian şi Mişcarea Legionară, într-un moment de cumpănă din viaţa profesională şi socială a scriitorului. Titlul grăieşte de la sine: Ion Barbu/Dan Barbilian legionar de conjunctură (18 noiembrie 1940 – 1 ianuarie 1941).

Trec peste alte contribuţii meritorii, semnate de Ion Pop, regretatul Şerban Foarţă, Mircea Tomuş, spre a mă opri puţin la cele două texte inedite ale lui Eugen Coşeriu şi Mircea Ciobanu. În spiritul lingvisticii integrale pe care a creat-o, Eugen Coşeriu observă şi demonstrează, cu materialul lingvistic al operei barbiene, că idiomul literar creat nu contravine sistemului general al limbii române, cum au fost unii înclinaţi să creadă, judecînd după formele lexicale, morfologice şi sintactice. Cu alte cuvinte, limbajul poetic barbian nu ilustrează teoria, de largă circulaţie în secolul al XX-lea, a abaterii de la gradul zero al scriiturii, recte de la limbajul uzual. Cu această observaţie capitală, Eugen Coşeriu îl scoate pe Ion Barbu şi din tradiţia ermetismului filologic, care este modelul exemplar al teoriei devierii: „Aceasta deoarece inovaţiile lui Barbu – în special cele sintactice şi lexicale – sînt, de fapt, extensiuni ale unor uzuri normale în sistemul lingvistic românesc şi nu sînt, în general, aberante, adică nu constituie «erori» în raport cu convenţia logică comună considerată «regulă».” (pp. 335-336). Din aceleaşi raţiuni, în cartea lui din 1968, Basarab Nicolescu emitea ipoteza paradoxală că ermetismul lui Ion Barbu este o legendă (cel filologic, desigur), ceea ce poate fi şi cea mai bună îndrumare spre depăşirea impasului receptării lui Ion Barbu în şcoală. E nevoie de o minimă iniţiere şi de alegere, condiţii puse, de altfel, de Ion Barbu însuşi în problema interpretării.

La rîndu-i, textul pătrunzător-rafinat al lui Mircea Ciobanu, dovedeşte, avant la lettre, că amoralismul nietzschean („dincolo de bine şi de rău”) e perfect  consonant cu „aventurile terţului” (Cassian Maria Spiridon), încît, chiar în spirit transdisciplinar, amoralism nu înseamnă lipsa moralei, ci găsirea drumului spre Calea, Adevărul şi Viaţa din hristologie. E chiar ce descifrează Mircea Ciobanu în ceea ce s-a numit balcanismul barbian, ceva ce cu înseamnă pactul cu răul, de vreme ce versul-cheie devine „Ţara zăcea turcită”.

În ansamblu, Ion Barbu în timp şi dincolo de timp, este o carte eveniment, care se adresează unor largi categorii de cititori, de la elevi pînă la cei mai rafinaţi esteţi.

Revista indexata EBSCO