May 28, 2014

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Autoreferențial, varianta medievală

Nu ştiu dacă s-a gîndit cineva că genul autoscopic, atît de în vogă, în proza contemporană, ar putea avea corespondent şi în literatura medievală. Criticul Răzvan Voncu a proiectat această perspectivă în Labirintul mărturisirii (Tracus Arte, 2014), citind autori şi texte româneşti de secol XVI-XVIII cu un ochi proaspăt şi revelator. Neagoe Basarab, cronicarii moldoveni şi munteni, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, scrisorile, însemnările de călătorie, notele marginale unor texte religioase şi de cult, documentele de cancelarie au devenit tot atîtea locuri în care strategiile autoreferenţiale au fost scoase, surprinzător, dintre şabloanele retorice ale epocii şi mobilizate să dovedească valenţe necunoscute ale literaturii române vechi. Bazat, în mare parte, pe un studiu al lui G.G. Ursu despre memorialistica cronicarilor, dar şi pe ideile unor Cartojan, Călinescu şi Vianu, Răzvan Voncu a dovedit polemic în ce măsură subiectivitatea a concurat istoriografia aparent distantă narativ, mai ales începînd cu secolul XVIII (anul 1750 e fixat de autor ca limită de la care „încep să apară primele adieri ale iluminismului în Ţările Române”).

Teza autorului pleacă de la o perspectivă antilovinesciană: autonomia esteticului e inaplicabilă textelor vechi, privite de un cititor modern neprofesionist. „În Ancien Régime, textul scris, indiferent de natura lui — text istoric, geografic, filosofic, teologic, narativ şi chiar utilitar — era menit să îl persuadeze pe cititor, provocîndu-i reacţii pe trei paliere: movere, docere şi delectare. Scrisul era, deci, un produs destinat unor alte paliere ale intelectului decît cel strict estetic, cu toate că această componentă, a plăcerii lecturii, nu era nici ea exclusă”. O lectură care să anuleze, prin urmare, distanţa dintre cititorul modern şi cel vechi ar fi mai potrivită pentru a actualiza diacronic literatura română a începuturilor, şi aceasta e oferită de antropologia literară. Ea „deconstruieşte fără să distrugă şi edifică mai modest, dar fără să mistifice”, cu atît mai mult cu cît eul medieval nu era menit să se exhibe în libertate, în texte, ci să glorifice, prin scris, static şi impersonal, modelele sistemului. Dacă literaritatea e legată de funcţionalitate şi dacă valoarea estetică nu e o condiţie a literaturii subiective, atunci, conchide Voncu, literaritatea e  o realitate a literaturii subiective. Textele subiective (jurnale, scrisori, memorii, autobiografii) pot fi citite fără probleme ca literatură, poate chiar mai mult ca ficţiunea propriu-zisă. Cu alte cuvinte, susţine autorul, prezenţa confesiunii e mai importantă decît performanţa ei, iar existenţa mărturisirii e o dovadă a existenţei literaturii. Ceea ce contează nu e performanţa modalităţii, ci existenţa ei: „scriind, în scrisori sau pe marginea unor cronici, altfel decît în textele oficiale, aceşti autori demonstrează tocmai existenţa unei conştiinţe literare incipiente şi unui set de norme, oricît de schematice, care reglează discursul literar”. În momentul în care limba poporului a înlocuit idiomul oficial şi în momentul în care textul a deviat în excursuri „neoficiale”, confesiunea şi-a făcut tot mai mult loc în literatura română. Transformările produse în literatura română veche, sub unghiul confesiunii, se datorează atît apariţiei conştiinţei persoanei şi a sinelui, cît şi modificării percepţiei timpului şi a alterităţii.

Cîteva exemple, selectate în fugă, susţin teza lui Răzvan Voncu. Învăţăturile… lui Neagoe Basarab deschid poarta subiectivităţii prin conştiinţa individualităţii proprii, prin elanurile elocinţei şi ale intenţiei parenetice, chiar în lipsa persoanei I. Libertatea pe care şi-o ia Ureche de a „investiga” şi alte subiecte decît istoria Moldovei şi a lui Ştefan cel Mare dovedeşte intervenţia unei conştiinţe de scriitor, nu de simplu cronicar. În alt caz, cel al lui Neculce, raportul între istoriografie şi memorialistică e răsturnat în favoarea memorialisticii: „istoria personală se împleteşte inextricabil cu cea generală, aglutinîndu-se într-un text în care, prin arta povestirii, evenimentele plate ale istoriei mărunte, cîteodată recoltate dintr-o sursă populară, sînt prefăcute într-o naraţiune savuroasă, al cărei stil trădează omul”. Preponderenţa memorialisticii arată, în textul lui Neculce, uzura pe care o suferise stilul cronicăresc, şablonard şi neverosimil. Şi la Miron Costin, „stilul participativ, naraţiunea digresivă, tensiunea epică întreţinută” aparţin memorialisticii, nu istoriografiei. Reflecţia morală asupra trecutului şi viziunea istorică asupra viitorului Moldovei arată în ce măsură, la Costin, cel care scrie se desparte de cel care trăieşte istoria povestită. La fel, excesul de detalii din Jurnalul… lui Milescu Spătarul dovedeşte că autorul s-a lăsat furat de povestire, dar şi de rezultatele confruntării cu alteritatea, cu stranietatea impenetrabilă a spaţiului asiatic. În Viaţa lui Constantin Cantemir, fiul său, Dimitrie, operează o „ucidere în efigie a tatălui castrator”, pentru a lăsa loc identificării subconştiente cu oponentul părintelui, Nicolae Costin, marele cărturar. Omul politic Cantemir se identifică cu tatăl său, dar are de îndeplinit şi un program, pe care îl camuflează, original, în text. Adnotările de pe marginile unor Tetraevangheliare, Liturghiere, Vieţi de sfinţi, Psaltiri, Mineie din secolele XVI-XVII sînt semnificative „pentru indeterminarea genetică a paratextului şi, în genere, a confesiunii în literatura noastră veche”. Persoana I şi identitatea autor-narator din actele oficiale bisericeşti ambiguizează persoana emitentului, care pare aceeaşi şi în textul confesiv, şi în oraţia solemnă. Mai degrabă utilitare decît estetice, scrisorile private deschid şi ele un spaţiu al confidenţialităţii şi al subiectivităţii, prin manifestarea pregnantă a sinelui, dincolo de imitaţia unor modele epistolografice creditate.

Cu precauţiile necesare unei abordări teoretice şi aplicate, deopotrivă, Răzvan Voncu şi-a asumat o carte de istorie literară. Ea nu vorbeşte despre „texte confesive” sau „proză confesivă”, ci despre „texte de tip confesiv”. Deşi revoluţionare în apropierea de o literatură beletristică şi subiectivă, survenită mai tîrziu, în înţelesul modern al termenilor, textele medievale româneşti nu sînt naturaliter confesive. „De o adevărată literatură confesivă, în formele cunoscute astăzi, nu poate fi vorba”, recunoaşte autorul. Dar de o carte bună, convingătoare, documentată, provocatoare şi bine scrisă, poate fi.

Revista indexata EBSCO