May 28, 2014

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – Ideea de biografie la Titu Maiorescu

Prima ieşire la rampă a lui Titu Maiorescu şi a comilitonilor săi s-a produs în cadrul acelor „prelecţiuni populare”, conferinţe publice care au avut ca scop „propăşirea civilizaţiunei în România”, „conturarea şi impunerea unor opinii comune” (Z. Ornea, Junimea şi junimismul, 1970), şi care au stîrnit un ecou puternic, fiind prezentate elogios în gazetele vremii. Fără a miza pe erudiţie, sancţionînd în spirit pragmatic-utilitarist şi pozitivist modelul romantic ilustrat de Heliade Rădulescu sau de Bogdan Petriceicu Hasdeu, junimiştii şi-au asumat un rol mult mai modest, de „vulgarizatori” – dovadă importanţa majoră pe care ei au acordat-o acestor discursuri de popularizare pe teme de interes general, cum şi amplului program de traducere a clasicilor literaturii universale la care s-au angajat toţi membrii grupării, de la Maiorescu, P.P. Carp şi Pogor la Anton Naum şi atîţia alţii. Pe de altă parte, e de reţinut că junimiştii au vrut să se delimiteze de generaţia anterioară nu doar ideologic, ci şi estetic – aşa se explică tentativa lor de antologare a poeziei române de pînă atunci, rezultatele negative ale acestui travaliu colectiv fiind înfăţişate acuzator în memorabilele studii maioresciene „de patologie literară”. Degradarea literaturii era motivată în principal „de imixtiunea politicului” (Z. Ornea, op. cit.) şi de utilizarea excesivă a diminutivelor, de „beţia de cuvinte”.

Dincolo de amănunte, e limpede că acţiunea critică a junimiştilor a avut la origine o motivaţie de natură ideologică, ştiut fiind că aceştia au manifestat o atitudine ponderat conservatoare, anti-liberală (înţelege: anti-revoluţionară, anti-romantică), relevabilă în concepţia evoluţionist-organică de sursă anglo-saxonă pe care au împărtăşit-o, precum şi în critica formelor fără fond pe care o face Titu Maiorescu într-un celebru articol polemic de la începutul activităţii sale (În contra  direcţiei de astăzi în cultura română, 1868). Deşi anti-liberali, junimiştii au ocupat însă în cîmpul politic o poziţie centrală, de echilibru, menită a concilia într-un fel cele două extreme (pe de o parte conservatorismul, pe de alta liberalismul de nuanţă radicală). Iar această atitudine moderată şi armonioasă, specifică idealului clasicist, etosului de Ancien Régime, va constitui pecetea stilistică inconfundabilă a junimismului doctrinar.

Contextual judecînd lucrurile, privind deci literatura şi dintr-o perspectivă socio-culturală şi ideologică, ne apare perfect justificată preferinţa lui Maiorescu pentru arta clasică şi pentru o literatură modelată după preceptele esteticii normative, o literatură în care personalitatea scriitorului să se manifeste cît mai discret şi în care elementul biografic să fie complet transfigurat. Asemeni prejunimistului Mihail Kogălniceanu, dar la alt moment istoric, Maiorescu era încredinţat că datoria sa este să critice cartea, iar nu persoana, în spiritul unei depline obiectivităţi. Cu totul altfel va înţelege lucrurile adversarul liderului junimist, Constantin Dobrogeanu Gherea, care evidenţiază importanţa metodei biografiste, invocînd în sprijinul demersului său autoritatea incontestabilă a unor Sainte-Beuve, Hyppolite Taine sau Georg Brandes. Nutrit aproape exclusiv de lecturi filosofice şi asumîndu-şi doar temporar rolul de critic literar, Maiorescu va lăsa însă pe seama discipolilor dificila sarcină de a-l combate pe Gherea, apologetul „artei cu tendinţă” şi al „criticii ştiinţifice”.

Mai mult estetician decît critic literar în sensul modern, dar veritabil creator de stil (un stil intelectual, perfect adecvat discursului reflexiv-ideologic), Maiorescu a practicat o critică „judecătorească” articulată polemic şi oratoric, cu o argumentaţie strînsă, de o logică fără cusur, ceea ce l-a făcut imbatabil în lupta cu adversarii săi politici şi literari. El a interpretat literatura deductiv şi dogmatic, din perspectivă riguros normativă, într-o manieră bazată pe enunţarea preliminară a unor principii estetice generale, abstracte (s-a vorbit despre un exces de apriorism), exemplificate apoi cu variate eşantioane de text menite a ilustra adecvarea sau inadecvarea la „norme”. Ideile sale teoretice (distincţia dintre „artă” şi „ştiinţă”, dintre „fond” şi „formă”, dintre „poeţi” şi „critici”), deşi extrem de eficiente la momentul respectiv, sunt scoase parcă din alt timp, trădînd o completă lipsă de receptivitate în raport cu dinamica modernă a fenomenului literar. Ca să dau numai cîteva exemple printre multe altele, mentorul junimist nu atribuia artelor şi literaturii o funcţie cognitivă, căci le considera un simplu quietiv ce reflectă „repaosul inteligenţei”, procurînd spiritului un moment plăcut de „mîngîiere binefăcătoare”. Avea oroare de literatura „bolnavă”, „decadentă” (naturalismul i se părea „dezgustător”), pentru el cultura fiind, ca şi pentru Goethe, o formă de sănătate. Cerea artei să fie senină chiar şi atunci cînd exprimă disperarea şi obişnuia să-şi corijeze contemporanii cu exemple din clasici (vorbea mereu de „antichitatea binecuvîntată”). E de mirare cum, cu o astfel de înţelegere, a reuşit totuşi să simtă şi să diagnosticheze atît de exact valoarea poeziei eminesciene.

Influenţat de idealismul filosofic german, de principiile esteticii metafizice (în Comediile dlui Caragiale definea arta ca pe o „ficţiune ideală” ce se cere a fi receptată prin intermediul emoţiei estetice –  i.e. o emoţie specializată, „impersonală”), Maiorescu a manifestat totuşi o vie curiozitate şi pentru psihologie, în mod special pentru psihiatrie (pretindea chiar că are abilităţi de terapeut). Cu toate acestea, aportul psihologismului e aproape nul în opera critică maioresciană. Singurul caz în care Maiorescu se prevalează de cunoştinţele sale în domeniul psihologiei (ştiinţă asumată pozitivist, fără nicio pretenţie „metafizică”) îl reprezintă studiul Eminescu şi poeziile lui (1889), în care schiţează portretul geniului pornind de la anumite elemente biografice, selectate însă cu grijă pentru a-i ilustra cît mai elocvent „teoria”. Atribuind eredităţii rolul esenţial în configurarea „geniului” eminescian, Maiorescu respingea indirect interpretările în cheie sociologistă şi istoricistă, din unghiul cărora factorii contextuali (spiritul timpului, „rasa”, mediul cultural, condiţia socială, educaţia etc.) ar fi decisivi în procesul de formare a personalităţii. Maiorescu sacrifica astfel personalitatea particulară, ireductibilă a lui Eminescu (cu tot cu biografia subiacentă), pentru a-l putea salva, în posteritate, sub masca abstractă şi nemuritoare a geniului.

O menţiune trecătoare merită observaţiile lui Mihail Dragomirescu, cel mai fidel discipol maiorescian, care în Critica ştiinţifică şi Eminescu (1894) izbutea să dea o explicaţie ingenioasă pesimismului eminescian, luînd partea maestrului în războiul publicistic cu Gherea. În linii mari, criticul de la „Contemporanul” interpreta personalitatea eminesciană în limbajul conceptual al psihologiei, relevînd faptul că pesimismul poetului se datorează atît înclinaţiilor temperamentale, cît şi condiţiilor precare de viaţă care i-au accentuat aceste predispoziţii. Interesant e că nici Maiorescu nu reuşise să evite explicaţia de tip cauzal-determinist, punînd „genialitatea” poetului pe seama eredităţii lui încărcate (erau la modă teoriile lui Lombroso şi Nordau, care atribuiau creativitatea unor deviaţii psihice simptomatice, implicînd degenerescenţa). Din dorinţa de a evita orice explicaţie de ordin determinist, Dragomirescu disociază în mod mult mai radical ca profesorul său viaţa de operă, făcînd distincţie între personalitatea empirică şi cea artistică a lui Eminescu. Chiar dacă disocierea cu pricina nu l-a condus la o reflecţie mai profundă şi nuanţată, ce l-ar fi făcut să ajungă poate un teoretician subtil al esteticii modernităţii, în maniera unui Paul Valéry sau Marcel Proust (cel din Contre Saint-Beuve), se cuvine subliniat apăsat meritul teoretic indiscutabil al discipolului maiorescian, care se va afirma ulterior ca profesor şi estetician prestigios, chiar dacă în critica de întîmpinare a dat dovadă adesea de lipsă de gust şi de intuiţie.

Lui Maiorescu însă nu i-au lipsit nici intuiţia, nici gustul, înzestrări care l-au ajutat să descopere fără greş valoarea celor mai importanţi scriitori din vremea sa, în pofida „metodei” pe care şi-o însuşise şi care n-avea alt rost decît să justifice raţional ceea ce criticul intuise deja. Spre deosebire de discipolul său, atent mai mult la coerenţa propriului sistem decît la realitatea vie şi imprevizibilă a literaturii, Maiorescu a avut cîteodată puterea de a renunţa la propriile lui „teorii” atunci cînd valoarea unor opere edificate după alte criterii decît cele prescrise de el îi părea a fi indiscutabilă (vezi aprecierile privind poezia patriotică a lui Octavian Goga, de pildă). E drept, Maiorescu a practicat doar ocazional profesiunea de critic, motivînd că ea nu e necesară decît la începutul unei literaturi. După afirmarea „direcţiei noi”, junimiste, el era încredinţat că şi-a încheiat misiunea – care a fost aceea de îndrumător cultural şi, implicit, de critic „de direcţie”.

Deşi poate va fi avut dreptate Nicolae Manolescu să-şi revizuiască opiniile mult prea tranşante formulate la tinereţe în teza de doctorat (Contradicţia lui Maiorescu, 1970), afirmînd acum, în Istoria… sa (2008), că Maiorescu nu a practicat o critică „latentă”, cum credea el însuşi cîndva şi cum se spune de obicei, ci o critică analitică de mare complexitate, care nu exclude comentariul pe text. Cu toate acestea, repet, în plan teoretic articolele maioresciene rămîn tributare unei concepţii de tip clasicist, pre-modern, potrivit căreia opera literară trebuie raportată la nişte principii abstracte, normative, şi nu la contexte, la psihologia sau biografia scriitorului etc. De aceea, chiar şi atunci cînd invocă elementul biografic, ca în cazul lui Eminescu, criticul junimist nu o face decît pentru a ilustra procesul transfigurării mitice, care dovedeşte o dată în plus necesitatea evaziunii din cercul strîmt al biografiei.

De altfel, sub semnul refuzului biograficului va fi stat şi obstinaţia liderului de la Junimea de a-şi construi lui însuşi o „mască” încă din timpul vieţii, pe model goethean. Nu-i de mirare că la fel vor proceda toţi marii noştri critici, care-i vor recunoaşte lui Maiorescu atît meritul de a fi afirmat cel dintîi principiul autonomiei esteticului în interpretarea literaturii, cît şi pe acela, nu mai puţin important, de a-şi fi obiectivat personalitatea sub forma unei „măşti” olimpiene menite a exprima aspiraţia către obiectivitate, detaşarea senină – adică nota esenţială ce predetermină în mod necesar condiţia criticului. De altfel, e lucru ştiut că edificarea propriei personalităţi în linia unei expresii cît mai obiective şi impersonale cu putinţă (olimpianismul) reprezintă partea poate cea mai durabilă a operei lui Maiorescu, rezistentă mai curînd în plan stilistic (stilul e omul însuşi!), ca proză de idei, decît teoretic („ideile” nu-s, repet, deloc originale). În mod firesc deci, interesul cititorului de astăzi se îndreaptă nu atît asupra paginilor de critică propriu-zise (banalizate prin frecventarea didactică abuzivă), cît asupra celor de confesiune, asupra jurnalului şi corespondenţei maioresciene. Şi iată cum (ironie a sorţii!) scrierile lui Maiorescu, deşi ostile teoretic biografiei ca instrument de investigaţie critică, au ajuns să fie apreciate, o dată cu trecerea timpului, aproape exclusiv din unghi documentar, biografic, ca literatură memorialistică şi proză de idei, ideile înseşi apărîndu-ne azi ca un document de epocă sui generis.

Revista indexata EBSCO