May 30, 2014

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Poezia care generează existență: Ion Tudor Iovian

„lecţia despre agresivitatea frumuseţii/ o repeţi la nesfîrşit”

Pe nedrept omis din bilanţurile sau antologiile de top ale mişcării optzeciste este Ion Tudor Iovian, aflat printre premiaţii din 1983 ai Editurii Cartea Românească, cu volumul Pădurea de pini, printre cele mai bune cărţi de debut ale deceniului întunecat, deceniu în care se dădea în ascuns o interesantă bătălie pentru supremaţie pe scena literară, între poeţii „orfici” sau neo-modernişti, impuşi anterior, post-blagieni sau post-barbieni, în frunte cu Nichita Stănescu, Dan Laurenţiu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, şi noul val tînăr, al poeziei „realului” sau a cotidianului, post-moderniştii, cum se vor intitula, cu Coşovei, Cărtărescu, Stratan, Muşina şi ceilalţi atît de numeroşi, de-o parte şi de alta a baricadei. Poezia noastră a rămas de atunci astfel scindată şi mulţi din cei ce-şi fac şi astăzi loc în lumea ei aderă la una sau alta dintre direcţii, cu sentimentul că sînt în pas cu duhul modernităţii. Am ţinut să evoc un moment important de divizare, de ruptură în devenirea liricii noastre, deoarece în Iovian avem pe unul dintre poeţii ezitanţi, nehotărîţi, la răspîntia acelui moment, prin felul său de a oscila între lumea nevăzutelor şi cea a văzutelor, între o poetică a imaginarului şi una de transcriere vizionară a realităţii concrete, imediate. O spune chiar el în deschiderea Pădurii de pini, într-un poem ce vădeşte nostalgia străbaterii ambelor tărîmuri de relevare a sinelui: „dacă ai imaginat o frunză/ ea deja a început să tremure/ în lumina foarte rece a minţii// dacă ţi-ai imaginat iubita – numai petală şi nor şi ploaie cu soare/ ea nu-ţi mai aparţine pe de-a-ntregul// dar coaja acestui real (al imaginaţiei)/ e atît de subţire/ că ajunge/ doar aburul parfumat al serii/ de primăvară/ s-o spargă// numai un ochi nou născut numai un foarte curat/ te iubesc/ să fi avut// ca să reinventezi lumea de la capătul/ strigătului”. Primele două versuri îi vor orienta multă vreme poetului orice consideraţie pe seama creaţiei, punînd mai presus de orice puterea imaginarului. Pe de o parte, ar fi de „sfredelit în minereul sufletului” (spune altundeva), dînd la o parte „spaima că eşti/ un conglomerat/ de stele şi deşeuri…/ şi voci enervate şi muzici şi primăveri/ şi moarte şi nepăsare şi iubire şi ură”; pe de alta, trebuie să fii atent la „cîntecul metalic al realităţii pe şenile”, zidind în linişte „o creatură a minţii”, compusă meşteşugit „din cremene şi vînt şi lumină şi sînge” vs. zgomotul surd al „oraşului pe şenile şi timpanele în explozie/ şi caii înnebuniţi de rock-and-roll” – dintre acestea, care soluţie ar fi mai bună, mai convenabilă, în a cuprinde rîvnitul meleag?

Poet complicat, cu voluptatea singurătăţii şi povara libertăţii spiritului, format în lecturi din Baudelaire şi „blestemaţii” de după el, înfricoşaţi de „agresivitatea frumuseţii”, Iovian preferă calea „minunii stradale”, gata să primească în plină faţă „pumnul realităţii”; merge cu „generaţia”, cum se spunea atunci, dar din cînd în cînd mai trage cu ochiul spre „pata de lumină în fierbere”, ascunzînd esenţa de umbră a lumii. Pe seama acestei ezitări, poetul îşi probează un monolog original, de o cuceritoare sinceritate, în care micile întîmplări ale existenţei sînt scoase de sub carapacea trăirii şi proiectate pe un decor de spaime şi ceaţă sîngerie. Dispoziţia de a hieroglifa lumea imediată creează un anumit ritual poeziei, amintind de simetriile imaginare ale lui Daniel Turcea sau de hieratismul „patimilor” lui Mircea Ciobanu, poeţi cu care autorul nostru se înrudeşte în semnificaţia pe care o dă expediţiilor sale spre miezul de lumină al fiinţei. Toposuri ale melancoliei sihastre, cum ar fi „sitarul singuratic”, „floarea de măceş”, „stăncuţa pe un cîmp de zăpadă”, aduc nuanţe de agrest în emisia sumbră, tensionată, a poemelor: „e de-ajuns o privire aruncată peste umăr/ ca să se aprindă în carne/ floarea de măceş a singurătăţii –/ nu mai mult decît o înfiorare// e de-ajuns să te atingă lumina de septembrie/ ca trupul/ să cînte cu mii de guri – ca atunci/ cînd o mînă străină a-ntîrziat în mîna ta// abia dacă mai simţi/ împunsătura anilor/ şi aceste corzi de lumină – ţesătură a cărnii// prin care sîngele poartă/ nisipul aurifer/ intră/ în rezonanţă cu recifele reci/ ale minţii.” Stările extatice, madrigalismul aburos întreţin ceremonialul unei confesiuni enigmatice, închise în semnele ei: „mereu arunci punţi în jur/ către un copac, către o pasăre, către o stea,/ dar există ceva care le macină:/ albastrul de la capăt se sfarmă în ele/ şi ceea ce atingi e sortit depărtării// un miros de iarbă cosită întîlnit peste mulţi ani/ într-o cameră goală/ (şi care-i cîmpia)/ creanga de merişor ridicîndu-şi flacăra  pînă la geam/ izbitura obloanelor cînd somnul e mai adînc/ steaua ce-şi lasă zgura în faţa casei barînd trecerea/ rîcîitul vîntului pe sticla umedă/ strigătul ricoşînd dintr-un perete în altul/ şoapta de spaimă/ zăpada albastră şi liniştea/ şi liniştea care-ţi îngheaţă sîngele în vine”. Dacă ar fi să dăm curs unei lecturi de tip ezoteric  à la René Guénon, pădurea de conifere este văzută ca un meleag protector ce face parte din simbolurile de postament ale Tradiţiei Primordiale, htonice şi hyperboreene, „taciturne”, „nocturne”, „polare”, „sălbatice”, în sensul lipsei de determinări originare (v. Le Règne de la Quantité et les Signes des Tempes, Gallimard, 1945, p. 257-58), înlănţuire de calităţi ce se potrivesc poeziei de faţă, sporindu-i prestanţa.

 

„nişte imagini alb-negru furate din paradis”

Cele trei (sau patru) concepte obsedante ale optzecismului – realul, memoria, frica şi textul – vor fi asumate progresiv şi de Ion Tudor Iovian, începînd cu volumul următor, Presiunea luminii, 1987 (titlu ce-l dăduse şi Ioanid Romanescu cărţii sale din 1968). Poetul, n. la 27 decembrie 1951, dar trecut în acte la 1 ianuarie 1952, este originar din localitatea Valea lui Ion (sau Valea lui Tiutiun, cum i se spune prin partea locului), comuna Blăgeşti, judeţul Bacău, în vecinătatea deluroasă a oraşului Buhuşi şi la hotarul cu judeţul Neamţ. Este al treilea din cei şase copii ai lui Gheorghe Ivan şi ai Ruxandrei n. Rotaru, rudă depărtată cu universitarul filolog Ion Rotaru, din aceeaşi obîrşie, primul care a introdus fenomenul optzecist într-o Istorie a literaturii române, una cam volburoasă, dar cu multe intuiţii şi aprecieri îndrăzneţe. La puţin timp după ce s-au mutat la Buhuşi, în 1959, rămîne orfan: tatăl său moare, la 39 de ani, în urma unei boli crunte, fapt ce va pune familia în mare dificultate. În 1968, licean fiind, debutează cu versuri în revista „Ateneu” din Bacău, iar tot atunci Michel Steriadi îi publică, în Belgia, cîteva poeme în „Journal de poètes roumains”, succes ce echivalează cu o consacrare. Bucuria îi va fi umbrită de o întîmplare grotescă, petrecută în vara anului 1971: obişnuit să poarte părul lung, este „vînat”, prins, bruscat şi tuns „în cruce”, apoi fotografiat ca element dăunător de miliţia din Bacău, păţanie care îi va afecta profund sensibilitatea, lăsînd urme adînci. Îşi va reveni din traumă odată cu intrarea la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, în 1972, unde va face figura unui „băcăuan fioros la vedere, dar cu vorbă domoală… misteriosul, tăcutul, bizarul haiduc pletos, cu mustaţă grea pe oală, de palicar şugubeţ şi eterist, tip şucar, hipoacuzic haios, autist, personaj parcă decupat din siajul narativ al lui Ion Ghica sau Duiliu Zamfirescu”, aşa cum îl va descrie mai tîrziu colegul său de an Dan C. Mihăilescu, prilej să-şi evoce promoţia din care mai făceau parte zgomotoşii publicişti (securişti) Constantin Sorescu şi Artur Silvestri (Gabriel Tîrnăcop), dar şi Mihai Coman, Marian Popescu, Teodora Stanciu, Tania Radu, Christian Crăciun, Dan Grădinaru, plus poetul şi prietenul său statornic Marian Dopcea (fost student la Teologia sibiană), cu care scoate cinci numere ale unei reviste clandestine, „Arhipelag”, dactilografiată şi manufacturată rudimentar, ce se dorea concurenţă la oficiosul „Convingeri comuniste” şi unde-s invitaţi să publice colegii de an mai răsăriţi. („O scoteam cu mare fereală, în două-trei exemplare. Circula pe sub mînă. Astăzi nu ne-ar mai putea reprezenta…”). Tot acum frecventează grupul Noii, condus de Gheorghe Iova, unde mai veneau Nedelciu, Flora, Sorin Preda, Gheorghe Crăciun, dar e nevoit să facă faţă unei noi agresiuni, în toamna anului 1973: este înhăţat de miliţieni într-un anticariat de pe str. Bărăţiei, umilit, bruscat, iarăşi tuns, deşi se legitimează ca student la Universitate. În anii următori, publică poezie în „România literară”, la recomandarea lui N. Manolescu, şi face faţă unor interogatorii infame ce-l vizau pe I. Negoiţescu.

La terminarea facultăţii, e repartizat la Biblioteca judeţeană din Bacău, dar – supravegheat şi anchetat de Securitate – se retrage la Buhuşi, ca profesor la o şcoală generală, apoi la liceul din mica urbe renumită pe atunci pentru celebrul rabin multe-ştiutor şi fabrica de postav şi de stofe (azi în ruină). În 1982, apare pe lista debutanţilor prin concurs la Editura Junimea, dar apare într-o casetă cu placheta de 16 pagini, semnată Ioan Ivan, Să aruncăm în aer tristeţea, considerată nereprezentativă. Al doilea debut, cel real, se consumă în 1983, prilej cu care editorul Mircea Ciobanu, de la Cartea Românească, insistă să adopte numele de Iovian („probabil şi în ideea că mori într-o anume identitate, ca să te naşti cu alta nouă”), evocînd astfel pe năpăstuitul Iov, dar şi pe un puţin cunoscut împărat roman de Răsărit, menţionat de Amnianus Marcellinus că a trăit 33 de ani (331-364 d. Ch.) şi a domnit, ca succesor al lui Iulianus şi şef al gărzii acestuia, un an şi ceva (363-64), răpus într-o campanie războinică în Asia Mică. Cifra celor 33 de ani coincide cu momentul debutului deplin al poetului, dar şi cu un moment de mare cumpănă din viaţa sa, trebuind să învingă o septicemie care l-a făcut mai mult timp să plutească, în spital, între viaţă şi moarte. Celălalt nume, Tudor, i-a fost sugerat „naşului” de firea rebelă, „eteristă”, a finului. Din păcate, cartea Viaţă trasă la xerox/ Poeme, care trebuia să apară la Cartea Românească în 1989, se rătăceşte la editură, din cauza evenimentelor, şi apare în 1995, cu titlul După-amiază cu scaun gol (Plumb, Bacău), iar în 1996 începe publicarea, la „Litere, Arte & Idei”, a studiului Arghezi sau Drăcia sa Necuratul, devenit Gherla imaginarului arghezian (Plumb, 2003). Alte volume de poezie: Şoricelul Kafka pe foaia de hîrtie (mica vicioasă poezia), Axa, 1999; Pagini alese. Doar o înfiorare între cuvinte, Plumb, 2001; Baby-secol. Elegii după victorie, la tobă, cinele şi corn englez, Casa Scriitorilor, 2004; Îţi voi injecta poezie în sînge (antologie), Tipo Moldova, Iaşi, 2011; Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau Şi va veni Apocalipsa textului, Junimea, 2012. E încredinţat, în spirit hölderlinian, că „poezia n-are alt scop decît pe ea însăşi” şi că „sîntem plămădiţi din acelaşi aluat ca şi visele, ca şi îngerii. Visăm. Ne proiectăm fiinţa printre stele. Poate că fiecare dintre noi e proiectul unui zeu. Presupun că nu-i întotdeauna bine să tulburi acest proiect în timp ce el se edifică, prinde realitate prin tine…”

 

„şi parcă am plutit pe ape grele care n-au văzut soarele”

Cum se poate remarca, în cazul lui Ion Tudor Iovian avem de-a face cu o existenţă accidentată, compusă din cîteva traume adînci care i-au determinat (sau rodit) melancolia şi dorinţa de confesiune. Nu s-a considerat textualist, n-a frecventat cercurile sau cenaclurile optzeciste, iar cînd a făcut-o a fost dezamăgit de ele, nefiind deloc tentat de experimente sau gesturi excentrice. („Am participat la cîteva şedinţe cu grupul Noii, dar trebuie să spun că nu agreez rezultatele în plan literar ale teoriilor lui Iova şi ale altora. Ce face el nu este literatură. După reţeta aceea de a face texte, cîţiva colegi ajunseseră deja industrioşi. Sterilitatea lor era evidentă…”, spune într-un interviu.) Mai degrabă optzeciştii l-au căutat şi atras, pentru întărirea „valului”, văzînd în el un poet autentic, cu substanţa sincerităţii. N-a vrut să audă de post-modernism, termen pe care l-a hulit cît a putut. Rar şi-a pus biografia la bătaie în cuprinsul poemelor, preferînd să recurgă la alegorii şi încifrări chibzuite. A dus cu el povara veşnic „pînditului”, a unui urmărit, intens supravegheat, „turnat”, pentru dorinţa sa de a fi o fiinţă liberă, nesupusă, ferindu-se de medii aglomerate sau de legături statornice. S-a retras într-un orăşel anonim, unde rămîne un stingher, un „sitar singuratic”, după figura ce singur şi-a atribuit-o. Tot singur şi-a găsit calea în poezie, poemele sale fiind nişte „exerciţii de existenţă”, cum le spune în Presiunea luminii, de fapt exerciţii de „stingere” monotonă, de dispariţie, de ieşire din real a lumii din jur: „aici ar fi trebuit să fie o pasăre picotind pe umărul unui bărbat singur şi obosit/ – nu mai există/ nici măcar fîlfîitul ei prin aerul rar/ nici măcar scoaba care a ucis-o// la cîţiva paşi de chioşcul de ziare/ un castan albastru ar fi trebuit să fie scăldat în lumina rece a minţii/ şi mintea care l-a imaginat şi l-a hrănit cu sîngele ei/ împotriva tuturor/ e acum un cuib părăsit şi-i plină de negură// o casă ar fi trebuit să fie la capătul atîtor păduri// nu există”.

Prezenţa obsesivă a sîngelui în poezia lui Iovian ţine nu numai de pulsaţia expresionistă a emisiei, ci este şi marca unui real în agonie, năvălind în spaţiul trăirii. Este semnul de coşmar al unei vitalităţi risipite, făcînd trecerea între regnuri, între niveluri decalate ale profunzimilor: „în somnul cel mai adînc/ năvăleşte/ jetul de sînge sălbatic al realităţii”; „ai fi vrut să scrii/ biografia petei de sînge din faţa uşii”; „intersecţia neaşteptată a rîndunicii cu imaginea veche a unei melodii/ iscă un fulger de sînge”; „altcineva/ care-i în tine şi rezistă frigului din sînge”; „ţipătul/ sub întunericul vîscos se prăbuşeşte ca o coloană de sînge”; „şi singura pată de sînge adevărat/ care ar mai fi putut incendia strada şi sufletul/ e un foc rece/ pe zăpadă”; „şi te întorci în hrubele calde ale propriului sînge”; „între vişinii uscaţi/ o pată de sînge/ adună tot vuietul vieţii”; „printre nervurile albastre ale serii/ înoată/ les années folles şi gunoiul menajer şi sîngele vînăt”; „o picătură de sînge/ pic pic în sus pe scări – unde o fi vrînd să ajungă/ cu amprenta morţii întipărită pe ea”. Două personaje stranii întregesc repetabila scenă însîngerată a sacrificiului, în care silueta răzbunătoare a frumuseţii, „îndărătnică, rea”, promite să nu moară pînă nu-şi mistuie adepţii, „pînă nu te devoră cu totul”, doi domni „cu zaruri veşnic pierzătoare”, străjuind apriga înfruntare cu nevăzuta ispită devoratoare: „înfigi cangea în trupul/ frumuseţii care rătăceşte stingheră prin lume/ şi-i admiri geometria distrusă -// şi de ce ai făcut-o// şi-i scoţi măruntaiele în care-au dispărut atîţia poeţi cu tot cu visele lor/ şi-i pui la zid/ realitatea fadă şi o zgîrii cu unghiile/ şi o pălmuieşti cu ură şi dragoste// dar ceva din ea/ te trage înăuntru şi nu va mai rămîne nimic întreg din tine// şi te rogi morţii/ să te scoată dintre fălcile ei întreg// dar pînă una-alta ridică receptorul – la celălalt capăt/ e/ generalul Aupick// nu-i aşa Charles Baudelaire”.

 

„dar eu mă zbat între durerea de-a fi şi bucuria destrămării”

Alegoria frumuseţii care devorează cu ferocitate fiinţa poetului, blestemat s-o urmeze, dar pedepsit pentru ezitarea sa între real şi imaginar, între lume şi suflet, între cotidian şi esenţial, va însoţi multă vreme devenirea poetului, împreună cu cele două personaje amintite, stihurile lui Iovian, închipuind de fapt drama poeziei, „mica vicioasă poezia”, cu picătura de sînge aşternută ca un şoc în preajmă: „mică vicioasă/ de dincolo de asfinţit/ mă urmăresc ochii reci ca băltoacele de toamnă rîsul răutăcios/ sunetul metalic al rochiei/ – şi cade frunza pe apă şi nu e toamnă –/ şi ne-am fotografiat clandestin lîngă pendulul lui Foucault/ dar fotografiile n-au ieşit –/ în spaţiul lor alb – o picătură de sînge palpitînd în soare/ (nu cred că va muri vreodată)/ dar tu ai plecat…/ dar eu rămîn -/ şi voi trage cu cangea din ape trupurile umflate ale poeţilor care te-au cunoscut…” (mica vicioasă poezia) Ce imagine tenebroasă a Poeziei, făcînd victime printre cei ce s-au lăsat fascinaţi de figura ei „vicioasă” !

Putem spune că poezia lui Ion Tudor Iovian cunoaşte două momente distincte: unul care se focalizează pe existenţa poeziei/ poezia existenţei, cu scene şi exerciţii de viaţă revărsată în coşmar; un al doilea se referă la o poetică a revoltei, plecînd de la ideea că dumnezeirea şi-a istovit atenţia faţă de lumea asta, abandonînd-o unei mlaştini monstruoase, dominate de ticăloşie şi malefism. Volumul Şoricelul Kafka este unul de confluenţă între cele două atitudini, deşi schimbarea expresivă se putea remarca încă în După-amiază cu scaun gol (volum marcat de atmosfera şi suferinţa de spital), unde se impune obsesiv imaginea rîului „înnegurat”, cu „apă sticloasă”, ducînd „cimitirele plutitoare” pe care plutesc sufletele poeţilor plecaţi în pribegia frumuseţii, dar şi imaginea fiarei sălbatice ascunse în străfundurile fiinţei şi care nici prin poezie nu poate fi îmblînzită: „şi-a arătat colţii sclipind de venin/ fiara care te locuieşte şi pe care cîntecul/ n-o poate îmblînzi// o vei duce pretutindeni/ ca pe o literă înfierată în carne/ prin cafenele şi pensiuni cu omuleţi pradă tristeţii/ prin hrubele memoriei/ prin case părăsite în grabă prin păduri în prăbuşire// smulge-te din fiara care eşti – îţi spune pasărea care cîntă/ în lanţul de sîrmă// smulge-te din fiara care eşti – îţi strigă merişorul ciopîrţit cu foarfeca/ smulge-te din fiara care eşti – îţi urlă fiara prinsă-n bătaia puştii// dar nimic nu mai poate fi salvat// colţii sclipind de venin/ s-au înfipt în carne adînc/ şi spumele otrăvite inundă sufletul”. O frică endemică se întinde peste toate – „electrozii la tîmple”, „cerbul negru”, „hăitaşii”, „căpcînii” (cuvînt preluat din Creangă, prescurtare de la căpcăun, arătare cu cap de cîine, folosit aici ca furnizor de frică, de teroare: „dau drumul pe străzi căpcînilor negri/ şi e-atîta spaimă în aceste suflete care zgreapţănă la uşă”), „cineva la pîndă… în spatele tău”, „îngheţul”, „codul genetic”, „spuma sărată a sîngelui printre litere”, „sîrma ghimpată”, „cuţitul în apă moartă” (metafora filmului de debut al lui Roman Polanski), „vîntul înrăit”, „o flacără perfidă şi rea”, „valuri de mîl” sau „poemul lipăindu-şi otrăvurile” şi mai ales „lumea ieşită din cuvînt” – toate aceste elemente erup în porniri succesive, stîrnind o înspăimîntătoare „convulsie a izvoarelor vieţii”.

 

„din măduva cuvintelor/ se-nfruptă rîgîind de plăcere/ moartea şi nimeni”

Tot din paradigma angoasei face parte şi alegoria cu şoricelul kafka, „şoricelul poznaş”, acest „animal ciudat”, rozător de cameră şi devastator de pagini de poeme, care face ca lumea cuvintelor să-şi contemple absurdul, să se fărîmiţeze, să se risipească în neant. Într-o notă, poetul ţine să ne readucă din vreo rătăcire cu gîndul spre autorul Procesului sau al Metamorfozei, citînd de aiurea: „un kafka este un şoricel de o superbă culoare clar-de-lună, foarte rar văzut, şi care nu mănîncă deloc carne, ci se hrăneşte cu rădăcini amare. Vederea sa fascinează, căci are ochi umani.” (Franz Blei, Marele bestiar) Aici, mica dihanie este un simbol al zădărniciei lumii, căci orice mărturie, orice document afectiv e atins de vanitate, de nimicnicie; vine un trimis al întunecimilor care macină şi distruge tot: „a muşcat din tine mai hulpav azi/ acest animal ciudat pe care l-ai numit şoricelul kafka/ dar n-a curs pic de sînge/ n-a tresărit/ nici un nerv/ de parcă ai fi nimerit în pădurea împietrită a copilăriei// în pagina albă se aşterne în bucăţi mici de carne/ pentru şoricelul kafka/ fiinţa ta de vis – sub formă de poem radioactiv/ mai adevărată/ mai reală// pe furiş/ şoricelul kafka/ trage cu gheara pufoasă/ parcă înadins parcă în joacă/ o urmă adîncă/ pe obraz – ba nu – pe inima de-a dreptul în măruntaiele textului/ rupe rîndurile sparge cuvintele perforează hîrtia/ şi fiinţa ta curge în hăuri/ risipindu-se (el altceva vrea altceva uf)// nici cîntecul ploii într-o limbă vag cunoscută/ nici nisipul rece al lunii aurind murdăriile zilei/ nu o pot aduce înapoi/ în poemul pe care l-a secretat pagină cu pagină// da da/ fiinţa ta de vis” (şoricelul kafka pe pagina albă) Poezia ajunge astfel în punctul zero, conştientă de propria fragilitate şi risipire în vacuitate. De aici încolo, ori intervine tăcerea, ori lirismul îşi descoperă altă direcţie.

Aşa se face că, încet-încet, poezia lui Iovian virează spre sarcasm şi discurs caustic şi primele victime ale acestei învrăjbiri cu lumea sînt post-modernismul şi poezia aşa-zis intelectualistă, dar şi ispitele otrăvite ale societăţii de consum: „mîini-căngi se strecoară hoţeşte…/ către gîtul tău/ cititorule mon amour mon ennemi mon semblable/ gata să te înhaţe şi să te bage în malaxorul poeziei post-moderne/ pînă îţi vei prăji creierii/ şi-ţi vei schimba brusc viziunea despre capra bicefală/ a sfîrşitului de secol/ şi-ţi vei trage sentimentele la rindeaua metafizică// nu vei scăpa cu atîta nu/ inima ta trebuie desfundată ca o chiuvetă/ de borşul răsuflat/ al poeziei născute din greaţa de poezie din rîgîituri şi pîrţuri…”; sau: „şi-s tot mai rari/ fluierarii-n livezi/ şi gloriile ţin trei zile cu cea de alaltăieri şi se spulberă/ şi luna în creştere o să fete pe dealuri/ căpăţîni de poeţi postmoderni pentru marfarul de 8// noi nu vrem să depunem armele cu care ne apărăm nebunia…” (pregătiri de război într-o după-amiază…) Programul poetului se schimbă brusc, limbajul se modifică şi el, devine aspru şi ursuz; e animat de ură, iar un poem-manifest proclamă: „eu scriu ca să generez existenţă”, unde, între altele, anunţă inevitabila apocalipsă a textului: „nu mai ai putere asupra mea -/ ţi-a rămas/ doar ura/ să te sculpteze după chipul şi asemănarea ei/ să te ţină în viaţă// ura -/ ultimul tău capitol înainte ca tu însuţi/ să te livrezi morţii -/ drog pentru zilele fără adevăr fără dragoste/ – poveste încîlcită/ orbule întunecatule// şi te prefaci că istoria s-a sfîrşit şi judecătorii/ dorm în jilţuri -/ saci de cartofi în putrefacţie peste care nicicînd/ nu va pluti/ sufletul Tău Doamne îndureratule// dar istoria chiar s-a sfîrşit/ şi salvare/ nu mai există// – niciodată n-a fost – îţi şopteşte Nimeni hulitorul/ şi nu vom putea ieşi din zmîrcurile/ acestui coşmar – zice –/ care sîntem noi înşine – un text cu sintaxa explodată în ruină/ şi va veni apocalipsa textului/ cu spasme rupturi prăbuşiri în vîlvori –/ de pucioasă şi oţet şi emoţii vinovate/ cu omisiuni/ cu hălci de realitate definitiv pierdute// infernul e Celălalt – îţi spui – şi te vezi în Celălalt/ prins în cătuşe…”

Un cataclism al cuvintelor desprinse de real ameninţă să suprime lumea (prezice Iovian, din Buhuşiul său părăsit de faimosul rabin), şi nimic nu poate fi salvat de la această prăbuşire „în golul căscat în text”, pacoste care de la textualism ni s-ar trage…

Revista indexata EBSCO