May 3, 2014

Posted by in MOZAIC

Ioana COSTA – Eșecuri alfabetice

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de la ultima noastră reformă ortografică, cea care l-a înlocuit pe î prin î/â. Dar nu despre asta aş vorbi acum, ci despre obiceiuri-mode-reforme ale grafiei în antichitate şi, mai cu seamă, despre eşecuri ortografice.

Cum relativ rar sînt create alfabete pentru o limbă anume şi, mult mai des, sînt preluate alfabete străine, apar inevitabil ajustări menite să aducă o corespondenţă (fie şi aproximativă ori convenţională) între setul de grafeme şi setul de foneme. Demersul facil este de renunţare la semnele care nu par necesare; mai dificilă este alegerea celor prin care să poată fi redate fonemele specifice limbii respective. Soluţiile, în principiu, ar fi două: crearea unui semn nou (în totalitate sau prin îmbogăţirea unei litere existente) şi refolosirea unui grafem, căruia i se alocă o valoare fonetică nouă, fără nicio legătură cu situaţia din alfabetul care a fost împrumutat. Aceasta ar fi, de pildă, istoria literelor H şi X în alfabetele latin şi grec.

Litera X aparţine ambelor tipuri majore ale alfabetului grecesc, răsăritean şi apusean: funcţionează ca grafem cu valoare complexă, care corespunde grupului consonantic rezultat din întîlnirea oricărei velare cu o siflantă, în alfabetele vestice, şi ca velară aspirată, în cele estice. Cele două valori sînt în mod evident rezultatul diferit al reutilizării unui grafem care nu aparţinea setului originar de litere împrumutat din alfabetul semitic. Moştenirea latinească păstrează litera cu valoarea fonetică a grupului consonantic [velară+siflantă].

Cealaltă literă cu valoare fonetică ambivalentă menţionată mai sus, H, cunoaşte o evoluţie şi mai spectaculoasă. Fără a fi fost inclusă în setul originar de litere preluate din alfabetul semitic, neavînd un echivalent fonetic grecesc care să îi justifice prezenţa, litera a fost ulterior folosită pentru a nota un fonem nou apărut în dialectul ionic-atic, după ce vocala lungă [ā] s-a închis treptat, ajungînd să semene tot mai mult articulatoriu cu [ē], dar fără a se identifica total cu aceasta, cel puţin în etapa intermediară. Litera H, în utilizarea ei feniciană, reprezenta o fricativă laringală surdă, aşa cum a rămas în alfabetul latinesc şi în descendentele lui, dar a cărei prezenţă nu părea necesară în alfabetul grecesc. Chiar şi în latină, realitatea inventarului fonetic a permis refolosirea convenţională a literei, fie ca notare a unui hiatus, fie în digrafeme rezervate seriei aspirate, în termenii împrumutaţi, cult, explicit, din greacă (e.g. theatrum, faţă de împrumutul vechi cu iniţială surdă, teatrum). Această evoluţie a fost posibilă în condiţiile slăbirii valorii fonemului respectiv, după cum o indică regulile scandării latineşti, unde H nu marchează prezenţa unei consoane autentice, ci permite eliziunea vocalelor care o flanchează; evoluţia italică a fonemului continuă această tendinţă (vide numele literei în alfabetul limbii italiene, lipsit chiar de fonemul căruia îi corespunde formal, acca; este semnificativ în acest sens proverbul non vale un’acca, care subliniază interpretarea H = „nimic”). Această echivalenţă fonetică corespunde în linii mari spiritului aspru (spiritus asper) din greaca veche, un semn diacritic aflat în descendenţa directă a literei H, reprezentînd, simbolic, o jumătate (sau mai puţin de o jumătate) din grafemul respectiv.

Reutilizarea grafemelor vacante pentru a reprezenta foneme specifice unui anumit inventar fonetic (în mod deosebit, acele foneme apărute în istoria individuală a limbilor) este una dintre rezolvările posibile ale nevoii de adaptare atunci cînd este împrumutat un sistem de scriere. Remodelarea unui vechi grafem este o altă soluţie, iar istoria literei latineşti G este elocventă. Probabil datorită sistemului etrusc de scriere, care ar fi intermediat adoptarea alfabetului în spaţiul latinesc, acesta din urmă era lipsit de distincţia grafică între oclusive surde şi sonore, folosind, în cazul velarelor, o singură literă pentru a reda [c] şi [g] (şi anume C, K şi Q, în funcţie de fonemul următor). Stadiul precedent este încă vizibil în abrevierea tradiţională a prenumelor Gaius prin C şi Gnaeus prin Cn. Mărturiile epigrafice arhaice atestă acest unic grafem pentru [c] şi [g], e.g. VIRCO în inscripţia cunoscută ca „vasul lui Duenos” (secolele VII-V î.H.). Improprie inventarului fonetic latinesc, ambivalenţa a fost anulată printr-o necesară distincţie între cele două valori; personalitatea căreia i se atribuie această invenţie este Spurius Carvilius Ruga, un libert care a trăit în secolul al treilea î.H.: în şcoala lui (prima şcoală elementară particulară deschisă la Roma), cele două litere pe care le cunoaştem în prezent au fost pentru prima dată folosite constant ca echivalente ale oclusivelor velare surdă şi, respectiv, sonoră. Litera C, în forma grafică uzuală acum, este în mod vădit continuatoarea literei greceşti gamma, după cum o indică forma sa din mărturiile epigrafice, precum şi poziţia pe care o ocupă în alfabetul latinesc, imediat după A şi B, tot aşa cum gamma este a treia literă a alfabetului grecesc, după alpha şi beta. Distincţia formală între C şi G este un segment de hastă, similar unui semn diacritic. Plasarea în alfabet a noii litere trebuia să respecte succesiunea anterioară a literelor, rigidizată prin valoarea numerică pe care o purtau în sistemul grecesc de notare a numeralelor: a ocupat aşadar poziţia rămasă liberă prin renunţarea, specific latină, la vechea literă Z, care, la rîndul său, cînd a fost din nou introdusă în alfabetul latinesc, a ajuns în poziţia ultimă pe care o vedem şi acum.

Printre eşecurile mari ale adoptării unui sistem de scriere se poate număra aşa-numitul „linear B”, folosit pentru a nota cea mai veche formă cunoscută în prezent a limbii greceşti („miceniana”). Era o scriere silabică rudimentară, care folosea cîte un semn pentru fiecare dintre cele cinci vocale şi pentru toate combinaţiile posibile ale unei consoane urmate de o vocală. Această structură silabică este cu totul inadecvată limbii greceşti, care atestă frecvent grupuri consonantice, precum şi finale de cuvînt consonantice. Adoptarea acestui silabar pentru notarea unei limbi cu certe trăsături indo-europene a impus aproximări şi, mai cu seamă, apariţia unor „vocale false”, altfel spus utilizarea unor grafeme de tip [consoană+vocală] cu valoarea unor simple notări consonantice (fără a marca însă în vreun fel anume opoziţia [consoană+vocală falsă] faţă de [consoană+vocală]). Probabil în legătură directă cu această inadecvare, silabarul a fost abandonat, fără a mai lăsa vreo urmă în sistemele de scriere greceşti, aşa încît descifrarea „linearului B”, la mijlocul secolului al XX-lea, s-a transformat într-un eveniment major al literaturii şi lingvisticii, datorat unei îmbinări de aptitudini în domeniul filologiei, paleografiei şi, nu în ultimul rînd, al criptografiei, manifestate de Michael Ventris şi John Chadwick.

Istoria îndelungată a alegerii unor litere pentru reprezentarea fonemelor specifice diverselor limbi nu este niciodată un parcurs linear. Au fost făcute (şi continuă să fie făcute) încercări de identificare a soluţiilor celor mai potrivite, iar eşecurile trebuie să fie acceptate ca atare, cu scopul de a păstra dezvoltarea naturală – şi, implicit, simplă – a limbii şi a scrisului.

Revista indexata EBSCO