Apr 30, 2014

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – În cușca limbajului

Ştiam cîteva exprimări tari ale şovinismului lexical, unele chiar celebre, datorate unor mari personalităţi ale culturii mondiale, conform cărora adevărul în toată amploarea şi profunzimea lui nu poate fi spus decît în idiomuri nobile precum, de exemplu, în greaca veche sau mai recent în splendida limbă germană. Şovinismul, adică presupunerea că o limbă anumită, în speţă a ta, este mai presus de altele. În acest sens ne-am avut şi noi faliţii noştri, de ar fi să îl amintim şi numai pe Constantin Noica cu fermecătoarea lui Rostirea filozofică românească. Mă refer la toate acestea pentru a motiva de ce am cercetat plin de curiozitate scrierea lui Guy Deutscher, Through the language glass, avînd precizat în subtitlul ei: Why the world looks different in other languages, Picador, a metropolitan books, Henry Holt and company, New York, 2011. Aşadar, lumea oare chiar arată altfel dacă o priveşti prin sticla, prin geamul altui limbaj decît acela al limbii tale materne? Punctul de plecare al autorului, din prologul cărţii, este dat de două cunoscute ziceri, pline de umor, ale unor precursori de seamă. Mai întîi este citată din Talmud susţinerea că există patru limbi mai importante: greaca pentru cîntec, latina pentru război, siriaca pentru lamentaţii şi ebraica pentru vorbirea curentă. Apoi este amintit şi Carol Quintul, posesor al mai multor limbi europene şi care ar fi pretins că vorbeşte spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbaţii iar germana cu calul său. Alăturîndu-li-se acestora, autorul cărţii cercetează problema dacă limbile naţionale reflectă cultura popoarelor cărora ele aparţin, psihicul acestora şi modul lor particular de a gîndi, recunoscînd apoi, în linia acelei presupuse specificităţi, că limba germană este un vehicul ideal pentru formularea cît mai precisă a profunzimilor filozofice, dar se întreabă mai la urmă cu sarcasm dacă în sunetele lipsite de umor ale acesteia nu s-ar auzi oare şi pasul de gîscă cu care s-au făcut renumiţi soldaţii care o vorbesc.

Lăsînd deoparte aceste mici podoabe retorice din vremuri apuse, Guy Deutscher, dimpreună cu lingviştii de azi, este de părerea că limba exprimă în primul rînd un instinct, că fundamentele limbajului sînt date de codurile noastre genetice care sînt aceleaşi pentru întreaga rasă umană. E acesta adevărul pe care l-a sugerat şi Noam Chomsky cînd şi-a imaginat că un eventual om de ştiinţă venit de pe planeta Marte, cunoscîndu-ne pe noi, oamenii, sub aspect lingvistic, ar trage concluzia că toate limbile vorbite pe pămînt nu sînt decît dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. De aici, din acest punct generalist, pleacă şi cercetarea din carte pentru a stabili nuanţe complementare, exemple revelatoare, progrese în cunoaşterea lingvistică. Fiindcă în general se admite că limba este expresia naturii umane înnăscute. Însă, dacă se poate constata existenţa unui consens cu privire la ipoteza că limba maternă influenţează modul în care gîndim, se admite şi că orice astfel de influenţe sînt mai degrabă neglijabile, dacă nu de-a dreptul minore, pentru că fundamental noi toţi gîndim în acelaşi mod. Gîndim la fel şi totuşi diferenţele culturale sînt reflectate în limbaj pe căi ascunse şi este cu putinţă ca limba noastră maternă să afecteze, fie şi doar într-o infimă măsură, modul în care gîndim şi cum percepem noi lumea.

Se profilează aşadar în spatele limbajului două forţe care îl susţin, eventual mai şi modelîndu-l: pe de-o parte natura, adică instinctul, pe de alta cultura. Acesteia din urmă îi sînt citate trei definiţii, în fapt trei accepţiuni ale conceptului: engleză, germană, franceză, cu adevărat marcat diferite între ele. Cultura sau nurtura, pentru că la antipodul naturii, presupune cunoaşterea transmisă prin imitaţie mai degrabă decît prin gene. Prin imitaţie, aşa cum oamenii de ştiinţă au vorbit de „chimpanzee culture”, cu referire la acele grupuri de maimuţe care folosesc beţe şi pietre. În consecinţă, este limbajul un artefact al culturii sau mai degrabă o moştenire a naturii? Iar dacă acceptăm ipoteza că limbajul este o oglindă a minţii noastre, atunci ce trebuie să vedem că reflectă el cu preponderenţă: natura umană sau mai degrabă convenţiile culturale din societatea noastră.

În lumina acestor consideraţii, vom deosebi între o noţiune, un concept, şi o denumire care se aplică, aceleia, aceluia, ca o etichetă. În afara unor rare cazuri de onomatopee, precum este denumirea cucului, pasărea al cărei nume încearcă să îi reflecte ceva din natura proprie, sonoritatea cîntecului, în rest vasta majoritate a denumirilor este arbitrară. Se dă de îndată şi un exemplu spunîndu-ni-se că trandafirul miroase la fel de douce, γλυκό, édes, zoet, sladká, sřd, hoş, makea, magus, dolce, ng?, sau chiar dulce, adică sweet – după limba în care autorul îşi scrie cartea! Vom deosebi aşadar două teritorii: domeniul denumirilor, al etichetărilor, şi vastul ţinut al conceptelor, corelativ cu primul. Etichetele reflectă convenţiile culturale iar conceptele reflectă natura propriu-zisă. Fiecare cultură este liberă să lipească pe concepte ce etichete are ea chef, dar conceptele din spatele acestor etichete au fost alcătuite sub dictatul naturii. Să vedem astfel lucrurile înseamnă să acceptăm o soluţie clară, simplă şi elegantă, deplin satisfăcătoare din punct de vedere intelectual şi emoţional. Ea mai comportă şi avantajul de a avea în spatele ei un respectabil pedigree, iar Guy Deutscher îl are în vedere tocmai pe Aristotel care a scris în secolul al patrulea de dinaintea lui Christos că deşi sunetele unei limbi pot fi oricît de diferite la diversele neamuri, conceptele însele, sau ceea ce el numeşte: impresiile, amprentele acestora în suflet, sînt aceleaşi pentru întreaga omenire. Odată aceste consideraţii preliminare fiind lămurite, autorul trece la expunerea materiei cărţii sale, împărţită în două mari capitole: Limbajul ca oglindă şi Limbajul ca lentilă. Să le străbatem!

Mai întîi trebuie remarcat că Guy Deutscher, prin apropierea sa, fie şi doar metaforică, deşi paginile cărţii dovedesc o profesionalizare tocmai în acest domeniu, deci prin apropierea sa de domeniul opticii se înscrie în categoria unor intelectuali cu totul speciali. Îi am în vedere pe unii precum Galileo Galilei, Descartes sau Isac Newton. Sînt cei care au cercetat nu doar natura luminii ci şi posibilitatea creării instrumentelor optice care ameliorează capacitatea omului de a vedea lumea din jurul său, universul chiar, fie el şi cît mai depărtat. Pentru unii ca ei, vederea este chiar cunoaşterea, o problemă practică şi, mai mult decît atîta, una metafizică. De la autorii Vedelor şi pînă în modernitate, vederea, viziunea, tiparul, ideea, icoana lumii – sînt adevăratele obsesii ale celui care gîndeşte, cuvîntul fiind o lentilă prin care omul vede, prin care el cunoaşte lumea. Dioptrica lui Descartes, tratatul de Optică al lui Newton, opusul radical al aceluia: Teoria culorilor a lui Goethe şi, cu referire la aceste ultime două opere, sutele de pagini din Prelegerile de Filozofia naturii, în care Hegel se zbate cu atîta imensă neîndreptăţire, în ciuda tuturor evidenţelor ştiinţifice contrare, să îl apere pe poetul german împotriva savantului englez, avîndu-le în vedere pe acestea şi pe altele similare putem constata că este fără îndoială ceva  divin în preocuparea de a lămuri misterul vederii, dar autorul recent nu se ridică pînă în stratosfera metafizicii, mărginindu-se să cerceteze istoricist şi experimental problema văzului şi cea a exprimării lui prin cuvînt.

El porneşte, în prima parte a cărţii sale, de la un caz cu totul excepţional, acela al lui William Ewart Gladstone, despre care la noi a scris pagini strălucite tragicul anglist Dragoş Protopopescu, şi de numele căruia mi-am amintit acum nu prea demult cînd un publicist român s-a întrebat, sarcastic şi inadecvat, ce citesc conducătorii politici. Acest politician englez din secolul al nouăsprezecelea, posesor al unei vaste activităţi parlamentare şi în guvern la nivelul maxim al ţării sale, citea multă poezie şi îndeosebi epopeile homerice şi nu oricum ci în limba lor originară. Cazul lui nu este întru totul singular pentru că în vremuri ceva mai apropiate de noi, un preşedinte al Franţei, Georges Pompidou, fiind internat în spital, atins de o boală incurabilă, pentru a se consola de moartea iminentă spre care se îndrepta, a cerut să-i fie aduse spre lectură Meditaţiile lui Marc Aureliu şi nu în orice ediţie ci în una cu textul în varianta în care le-a redactat împăratul roman, adică în greaca veche. Revenind la fulminantul Gladstone, să reţinem dimpreună cu autorul recent că omul politic englez a publicat la bătrîneţe o operă monumentală purtînd titlul Studies on Homer and the Homeric Age, o lucrare în trei voluminoase, impozante tomuri. Aici, cum s-ar spune: abordează el teme precum geografia Odiseei, simţul frumosului la Homer, poziţia femeii în societatea homerică, caracterul moral al elenilor. Un capitol mai degrabă modest, oarecum ascuns la sfîrşitul ultimului volum, este dedicat unei teme curioase şi destul de marginale: Percepţia culorii şi folosirea ei la Homer. Cercetarea lui Gladstone în Iliada şi în Odiseea scoate în evidenţă ceva strîmb, inadecvat în felul în care Homer descrie culorile, iar concluziile sale, schiţate după ce face acea descoperire, sînt atît de radicale şi atît de tulburătoare încît au fost respinse complet de contemporanii săi.

Ciudatul erudit şi om politic englez a descumpănit prin faptul că după opinia sa Homer şi cei din vremea legendarului bard percepeau lumea din jurul lor într-un mod oarecum restrîns, în alb şi negru, adică mai deloc tehnicolor. Simţul culorii vechilor greci se deosebea radical de al nostru. Se dau de îndată şi exemple. Astfel marea, albastra mare, aşa cum o ştim cu toţii, noi, oamenii, are la Homer culoarea vinului întunecat, winedark sea – citează Gladstone, iar Guy Deutscher ne explică de îndată: oinops, care înseamnă marea wine-looking, oinos fiind vinul iar op- fiind radicalul pentru mare. Lucrurile sînt şi mai încurcate, pentru că altă dată culoarea mării este indicată cu numele florii care se numeşte violetă, ioeis, şi aceiaşi floare identifică şi culoarea lînii oilor din peştera ciclopilor. Iar într-un alt context tot violet este şi fierul. Nu mai insist şi nu reproduc şi celelalte exemple care sînt culese în cartea recentă din vechiul studiu al lui Gladstone. Trec imediat la ceea ce este cu adevărat important pentru această cercetare de lingvistică şi anume acuza formulată la adresa lui Homer şi a grecilor din vremea lui cum că ei toţi ar fi suferit de o color bleidness, o universală orbire a perceperii culorii, un daltonism, o acromatopsie, o incapacitate de a distinge culorile în totalitate sau doar parţial.

Autorul studiului de lingvistică la care mă refer depăşeşte de îndată acest stadiu de secol XIX şi extinde cercetarea sa, mai întîi tot la texte străvechi, şi constată o progresivă educaţie a capacităţii de a percepe culoarea, iar dacă putem vorbi la Homer de o blue-blind, de o incapacitate de a sesiza sau doar de a numi albastrul, el constată acelaşi fenomen la vechii indieni, în Vechiul Testament, fiindcă ebraica biblică nu avea un cuvînt care să denumească albastrul. Deficienţele sînt remarcabil similare, mai mult chiar, unele sagas nordice, ba chiar şi Coranul au, din acest punct de vedere, trăsături asemănătoare, recognoscibile şi la chinezi.

Autorul studiului recent îşi pune problema relaţiei dintre ceea ce ochiul poate vedea şi ceea ce limbajul poate descrie. Evoluţia simţului culorii s-a desfăşurat la scara rasei umane, iar percepţia culorii de către oameni a crescut în acord cu schema spectrului culorilor. Din această perspectivă, daltonismul recent este un vestigiu al unei condiţii care a fost universală în vechile timpuri. Iar acesta este un fapt stabilit cu destulă precizie, că oamenii mai întîi au văzut sau doar s-au exprimat în alb/negru şi imediat mai apoi au sesizat culoarea roşie, undele lungi ale luminii roşii sînt ale celei mai intense culori, una care presupune cea mai mare aglomerare de energie. E roşul sîngelui şi într-un anumit sens însăşi viaţa din noi. Energia luminii descreşte odată cu înaintarea în lungul spectrului, de la roşu pînă la violet, şi astfel cea mai puţin intensă culoare rece ajunge să fie văzută numai odată cu îmbunătăţirea considerabilă a sensibilităţii retinei. Fina noastră percepţie a culorilor este, comparativ, o achiziţie recentă. În această perspectivă, o ciudăţenie, ca în atîtea altele la ei, îl reprezintă faptul observat că misterioşii egipteni au fost o excepţie de la universalul daltonism al culorii albastre ce i-a caracterizat pe antici.

Guy Deutscher citează mai apoi şi cercetări făcute de antropologi la unele populaţii aflate, cel puţin la data la care au fost abordate pentru studiu, într-un stadiu minim de dezvoltare prin raportare la standardele noastre, ale europenilor. Confirmînd ceea ce se ştia, s-a constatat că întotdeauna prima dintre culorile prismatice care a primit un nume a fost roşul. Altădată, la alţii, verdele, albastrul şi violetul erau toate identificate indistinct ca fiind negrul. Atenţie însă, dificultatea este de a le numi şi nu de a le percepe! Fiindcă experimentînd cu mostre de culori pe care cei anchetaţi aveau să le identifice, s-a stabilit că, la respectivele populaţii, nu există niciun caz real de daltonism. S-a demonstrat astfel, dincolo de orice posibilă îndoială, că oamenii pot vedea, pot sesiza diferenţele dintre toate nuanţele imaginabile ale culorilor şi cu toate acestea ei să nu aibă în limbajul lor denumirile standard nici măcar pentru unele culori de bază cum ar fi verdele şi albastrul. Dar diferenţierile din vocabularul culorilor nu au nimic de-a face cu factorii biologici, cu fiziologia văzului. Iar doar pe baza limbajului nu se poate deduce ce vede respectivul avut sub observare ştiinţifică. Cei antici puteau vedea culorile tot atît de bine pe cît o facem noi astăzi, iar diferenţele din vocabularul culorilor reflectă pur-şi-simplu dezvoltarea culturală şi deloc cea biologică. Totul s-a întîmplat, spune Guy Deutscher, ca şi cum un mare război ar fi început în cîmpul politicii, un alt mare război pare să se fi sfîrşit în regatul ideilor. Iar cultura a învins pentru totdeauna.

Studiul de lingvistică la care fac referire stăruie în a sublinia că cultura a fost singurul factor admisibil, care să explice, în acest domeniu, diferenţele mentale dintre grupurile etnice. Fizicienii au imaginat spectrul culorilor ca fiind o scală continuă, iar limbajele marchează adesea diferitele părţi ale respectivei scale într-un mod arbitrar. Sistemul culorilor nu are la bază niciun factor psihologic, fiziologic sau anatomic. Fiecare cultură a luat continuumul spectral şi l-a împărţit într-un mod destul de arbitrar, nefiind nimic natural în aceasta. Singura regulă care rămîne adevărată fără excepţie este că roşul este prima culoare, îndată după negru şi alb, care primeşte un nume. Iar aceasta are o semnificaţie, poate chiar una metafizică.

În continuare, las deoparte multe observaţii ale acestui autor, anchete de teren, cercetări de specialitate la care face referire şi, înainte de a apela pentru ultima oară la conţinutul cărţii sale, aş vrea să mărturisesc ceva despre mine. Sînt un ins de extracţie rurală şi, în ceea ce priveşte limba mea maternă, am început cu deprinderea ei mai degrabă de la stadiul interjecţional al acesteia, cum spune poetul: de la graiul ei cu îndemnuri pentru vite! Nu mi-a fost cu adevărat scop deprinderea ei ci o viaţă întreagă m-am instruit cu subtilităţile acesteia doar în măsura în care ele îmi erau necesare pentru a gîndi şi pentru a comunica ceea ce gîndeam. N-a fost deloc uşor să mă zbat în cuşca unui limbaj pe care nu pot pretinde că îl ştiam în mod nativ. Cuşca, chilia, celula, temniţa limbii materne de sub contorsionările căreia nu voi scăpa în veci! Cît despre limbile străine, cînd viaţa m-a obligat să fac apel la vreuna, de multe ori mi-am amintit cu mare teamă versul lui Ioan Alexandru: intru în codrii unei limbi străine. Codrii plini de vrăji, de primejdii, de capcane! De o atare capcană dă exemplu şi Guy Deutscher într-unul dintre ultimele capitole ale cărţii sale.

Capitolul respectiv se numeşte în mod paradoxal, şocant chiar, Sex şi sintaxă. De fapt, autorul procedînd astfel forţează puţin lucrurile pentru că, cel puţin într-o primă instanţă, referirea se face nu atît la sex cît la genul substantivelor: masculin şi feminin, aceasta însă, aşa cum am spus, doar într-o primă instanţă pentru că ulterior lucrurile se complică mult. Capcana lingvistică dată ca exemplu este identificată în poezia de numai două strofe a lui Heinrich Heine, evreul botezat – cum îl numeşte Ion Barbu, dar faptul că a fost evreu este important în acest context. Nu transcriu poezia în germană ci mă rezum la a arăta că în prima strofă este descris un molid care stă singur, înfăşurat în gheţuri şi în zăpezi undeva pe o culme pleşuvă în Nord. În strofa a doua ni se spune că el visează la un palmier care departe în Orient visează şi el, singur şi tăcut, de lîngă peretele fierbinte al unei stînci. Un poet scoţian, pe numele lui James Thomson, omonim cu un poet mai vechi, a tradus în engleză poezia lui Heine, presupunînd aşa cum am făcut şi eu mai sus, o paralelă între nordicul molid şi palmierul din Sud: a pine-tree şi a Palm Tree. Traducătorul în engleză, tot aşa cum am procedat şi eu cu inconştienţă, castrează metafora poetului de limbă germană, pentru că el nu observă ceea ce o traducătoare ulterioară, Emma Lazarus, a observat şi a corectat în versiunea ei, faptul că în germană molidul este de gen masculin iar palmierul de gen feminin: der Fichtenbaum şi die Palme. Iată de ce în poezie putem presupune că nu e vorba doar de o deosebire de gen al substantivelor ci chiar de sexul acestora, iar între cele două sexe singure putem admite că există o dorinţă dureroasă, de natură erotică.

Dar surpriza în interpretarea poeziei lui Heine abia acum urmează, pentru că lingvistul de astăzi îşi înalţă cutezanţa pînă la a considera cei doi arbori, fie ei şi aşa ca substantive de gen diferit, de a-i considera, de a-i înălţa pînă la condiţia de alegorie şi le stabileşte adevărata identitate din spatele figurii poetice. Se sugerează că molidul ar putea fi însuşi poetul, adică evreul rătăcitor printr-un mediu social ostil, o spune aceasta zăpada şi gheaţa care îi înfăşoară singurătatea de pe muntele pleşuv din Nord. Dar cine ar putea fi atunci palmierul, fie el şi de genul feminin cum şi este în germana originalului poeziei, iar atunci între cei doi poli complementari am putea oare presupune tensiunea unei dorinţe erotice sau al unui alt fel de dorinţe? Este o tradiţie, ne spune Guy Deutscher, la care pare a se ataşa şi poezia lui Heine, o tradiţie a poemelor de iubire adresate unui îndepărtat şi inaccesibil Ierusalim, care este personificat întotdeauna ca fiind o femeie iubită. Iar acest gen special de lirică erotică îşi are precedenţa tocmai într-unul dintre psalmii favoriţi ai lui Heine, care în versiune engleză sună cam aşa: By the rivers of Babylon, there we sat down and wept when we remembered Zion… If I forget thee (feminine – nota lui Guy Deutscher), O Jerusalem etc., etc. Este Psalmul 136 (137) la care crede acesta că va fi făcut aluzie poetul de limbă germană iar singuraticul palmier de pe creasta unei stînci fierbinţi pare a fi o referinţă codificată la pustiitul Ierusalim, cocoţat pe dealurile Iudeei. Comentatorul de azi mai crede şi că Heine, scriindu-şi poezioara, va fi avut în gînd şi un vers faimos scris în secolul al doisprezecelea spaniol de Yehuda Halevy pe care Heine îl preţuia mult şi care spunea astfel: Inima mea este în Orient, iar eu sînt în îndepărtatul Occident.

Pentru că autorul cărţii la care am făcut referire ţine să sublinieze că în fragmentul citat Ierusalimul este un substantiv de gen feminin, desigur aceasta în ebraica originalului, sugerînd astfel cîte capcane ne stau la pîndă cînd vrem să trecem un text dintr-o limbă în alta, merită să ne întoarcem la acest psalm extraordinar pentru a-l scruta în variantele lui româneşti. Dintre acestea, este amintită cu preţuire propunerea în versuri, după un model polonez, întreprinsă de mitropolitul Dosoftei, muzicală şi cam îmbîcsită de poeticitate, literaturizantă. La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului / Acolo şezum şi plînsăm / La voroavă ce ne strînsăm... Mai substanţială, deşi obscură pe alocuri, este versiunea din Psaltirea scheiană. Căntaré lu Davidu de Eremiia. 136. / 1. La u riulu Vavilonului / acie şe?um, şi plănsem, că- / ndu pomeniiamu noi* Sionul / 2. În  salce pre mijlocu de ia / spăndurămu organele / noastre. / 3. Că acie între- / bară-nă prădătorii-nă / cuvinte de căntari, / Căntaţi noao căntecele / Sionului. / 4. Cumu vremu că- / nta căntare Domnului în ţé- / ră striină? / 5. Se ultaru / tine Ierusalime, ultată fie / derépta me. / 6. Se lépescă-se / limba me de pănaţul mieu, / se nu pomeni-voiu tine, se / nu ainte pune-voi Ierusalimul / ca începutul veseliei mele. / 7. Poménéşte Doamne fii Edomu- / lui în ?ua Ierusalimului; ce ?i-  / seră: deşertaţi, deşerta- / ţi pănă la ur?ituri- / le ei. / 8. Fiile Vavilonului vai / de iale; ferice de celu ce dă / ţie daré ta ce dai noao. / 9. Ferice cine prinde şi fră- / nge tănerei tăi de piatră. (am reprodus transliterarea lui I. Bianu)

Nici oricît pe de departe nu se poate pune problema aici a unei exegeze a psalmului în cauză, dar aş îndrăzni cîteva observaţii care ţin mai degrabă de înţelesul cuvintelor. E vorba aşadar de robia babiloniană a evreilor cînd ei îşi tînguie condiţia de sclavi, amintindu-şi de Sion. Însă cine este Sionul, doar Ierusalimul sau însuşi Dumnezeul lor? Lucrurile prind a se lămuri odată ce este relatat conflictul mai special dintre evrei şi cei care îi ţin în sclavie. Stăpînii le cer robilor să cînte dar nu orice cîntec ci cîntecele lor specifice, despre Sion, despre Dumnezeul lor (aici se întrevede suprapunerea dintre Sion şi Dumnezeu, dintre neam, sau patrie, şi divinitatea personală, exclusiv a neamului). Este momentul să-mi amintesc, ca într-o paranteză, de o posibilă replică modernă a acestui psalm. Am în vedere cunoscuta Todesfuge a lui Paul Celan, poezia care atunci cînd a fost publicată o traducere a ei în limba română, pare-mi-se chiar înainte de a fi tipărit originalul în germană, i-a fost pusă în frunte o notă explicativă asupra veridicităţii căreia s-a insistat ulterior de către prietenii poetului. Se spunea acolo că poezia a fost inspirată de un fapt real, din al doilea război mondial, cînd nişte evrei au fost puşi să îşi sape gropile în timp ce alţii dintre ei trebuiau să cînte din instrumente, din viori. Licenţa poetică din poezie este nu doar plauzibilă ci şi percutantă ca sentiment pedepsitor, unul maxim antigerman (der Tod ist ein Meister aus Deutschland, versul care se repetă cu oarecare insistenţă, moartea, nu o moarte anumită, de exemplu cea dintr-un lagăr de exterminare, ci moartea în toată generalitatea ei, în absolut, este un meşter din Germania). Celor din poemul modern li se cere, ca şi evreilor duşi în robia babiloniană, să cînte. Dar psalmul, care mai degrabă el a fost punctul de inspiraţie pentru Paul Celan şi nu ticluita întîmplare invocată ca motivaţie a poeziei, psalmul este incomparabil superior, pentru că robii de pe malurile fluviilor din Babilon refuză categoric să execute ordinele persecutorilor şi ca să nu mai existe niciun echivoc îşi spînzură organele în sălcii. Organele, adică instrumentele de cîntat. Anonimul tălmăcitor al Psaltirii scheiene spune organe, după greacă, după latină, aşa cum şi găsesc într-una dintre cele două variante cuprinse într-o recentă Biblia vulgata: In salicibus in medio eius / Suspendimus organa nostra…, iar alături, în varianta paralelă: In salicibus  terrae illius / Suspendimus citharas nostras. În Biblia de la 1688 citim acest vers astfel: „La sălcii, în mijlocul lui, am spînzurat unealtele noastre…” Versiunea Vasile Radu şi Gala Galaction optează pentru: „În soforele din mijlocul ţinutului, spînzurat-am harfele noastre”. Instrumentele în cauză devin lire într-o versiune englezească: „On the willows there we hung up our lyres.”; sau într-o Bible de Jérusalem ele sînt harpe: „aux peupliers d’alentour nous avions pendu nos harpes”.

Aşadar, aceasta e problema: să nu dezvălui asupritorilor tăi melodia rugăciunii tale, conţinutul acesteia, secretul absolut al relaţiei neamului tău cu zeul căruia acesta îi aparţine, sau doar relaţia ta cu neamul tău. Îţi este interzis să îşi cînţi ale tale, tu fiind într-o ţară striină. Iar mai presus şi de Dumnezeu este relaţia cu patria ta, fiindcă ei nu depun jurămînt să nu îl uite pe zeu, ci să nu uite Ierusalimul, sau după cuvîntul străvechi: Hierosolimul, Sionul sfînt, de gen feminin, cum ne avertiza Guy Deutscher, cetatea de care ei sînt legaţi nu doar mistic ci erotic chiar, cum se şi întîmplă în cele mai profunde extaze mistice: Si obliviscar vestri, o Hierosolyma. (citat dintr-o traducere din 1624, tipărită la Hanovra şi încă retipărită la Berlin în 1921). E blestemul absolut la adresa trădătorilor patriei originare, cea mai presus şi de Dumnezeu, aceasta pe de o parte. Iar pe de altă parte, instituirea naţionalismului ca violenţă totală, o violenţă superlativ absolută, cu adevărat fără egal, pentru că ei nu îi cer zeului ajutor să îi învingă pe asupritori într-o luptă oarecare ci pretind ca Dumnezeu să le stingă acelora neamul şi nu oricum ci zdrobindu-le copiii de sînci: Beatus qui tenebit Et allidet parvulos tuos ad petram. Heureux qui saisira tes nourrissons / pour les broyer sur le roc. (TOB). Wohl dem, der deine jungen Kinder nimmt / und sie am Felsen zerschmettert. (nach der Übersetzung Martin Luthers).

Revista indexata EBSCO