Apr 30, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Mihail LERMONTOV

 ANUL 2014 – ANUL LERMONTOV 1814 – 1841

 Mihail Lermontov (1814-1841) este tradus în premieră în limba română cu poemul Mţîri (în limba giorgiană Mţîri înseamnă novice ţinut cu forţa la mănăstire). La două sute de ani de la naşterea poetului rus, publicăm un fragment din capodopera lermontoviană pentru prima dată în haină românească, graţie traducerii lui Alexandru G. Şerban.

 

MŢÎRI – poem scris în 1839 şi publicat în 1840 (fragment)

 

(În limba georgiană Mţîri înseamnă novice ţinut cu forţa la mănăstire.)

(TRADUS PENTRU PRIMA DATĂ ÎN ROMÂNIA)

 

1

Cu puţini ani în urmă

Acolo unde, unindu-se, murmură

Îmbrăţişîndu-se ca două surori

Undele Aragvei şi ale Kurei – furori,

Stătea o mănăstire. Dincolo de munţii-actori

Şi astăzi vede cel ce trece

Căzut, stîlpul porţii rece

Şi turnurile, şi bolta din biserice;

Nici nu mai fumegă amăgitor

Fumul din cădelniţe plăcut mirositor,

Cîntare nu se-aude la ceas tîrziu,

De la monahii cu chipul străveziu.

Acum doar un moşneag încărunţit

Peste ruine paznic neclintit,

Uitat de moarte şi de oameni,

Praful îl şterge de pe mormintele-asemeni,

A căror inscripţie răsună-n inemi,

Narînd glorii trecute de vreme bună

Şi, cum zdrobit de-a sa cunună,

Un oarecare rege, într-un oarecare an,

Şi-a dăruit Rusiei poporul, cu caftan.

 

Iar bunăstarea divin-a potopit

Şi Georgia! Şi-aceasta a-nflorit

De-atunci, pe sub umbre de castani,

Fără de frică de-acuma de duşmani

Cu baionete păzită de prieteni – ortomani.

 

2

Odată, un general de-al lor, un rus,

Din munte înspre Tbilisi cum s-a dus,

Purta un puşti luat prizonier.

Acesta se-mbolnăvise, stingher

Nu rezistase la drumul ce umblase;

Avea, să zicem, ani vreo şase.

Precum capra de munte sperios şi sălbatic,

Era slab şi mlădios ca stuful cel pitic.

Dar chinul de tot neprielnic

A dezvoltat în el un duh puternic

De la ai săi părinţi. Fără plînsete

Se chinuia; nici slabe gemete

Din buze de copil el nu scotea,

C-un semn hrana o respingea

Şi în tăcere, mîndru, el murea.

De milă, un călugăr, făr’de-alinturi

L-a aciuat pe bolnav şi între ziduri

Ocrotitoare puştiul a rămas, captivat

De-a prieteniei artă şi salvat.

De jocuri de copii era străin,

Fugea de toţi ca de un spin,

Hălăduia tăcut şi singur-amărît,

Oftînd, privea spre răsărit,

Părea gonit de doruri nespuse

Spre partea unde se născuse.

S-a învăţat şi cu-nchisoarea forţată

Şi-a înţeles şi limba-nverşunată,

De-un sfînt părinte fost-a botezat;

Cu lumea zgomotoasă ne-nvăţat,

Deja vroia, în floarea vîrstei pe pămînt,

Să glăsuiasc-al monahiei legămînt,

Cînd deodată, a dispărut, neaşteptat,

Într-o noapte de toamnă. Codru-ntunecat

Se întindea pe munţi, jur-împrejur.

Trei zile cătat-au pe sperjur,

Dar în zadar; de parcă era fur,

În stepă l-au găsit, fără simţire

Şi l-au cărat-apoi la mănăstire.

Îngrozitor de palid şi slăbit,

Epuizat, de parcă greu ar fi muncit

De boală şi de foame suferea.

Defel la întrebări nu răspundea

Şi-n fiecare zi şi clipă se ofilea.

Părea sfîrşitu’ că-i aproape, e pierdut;

Dar a sosit la el călugăr cunoscut

Cu sfaturi şi cu rugăciuni de maslu,

Dar mîndru-a a ascultat bolnavul;

S-a ridicat, strîngîndu-şi ultima putere,

Şi îndelung a glăsuit ultima sa vrere:

 

3

„Ascultă, tu, spovedania mea,

Ai venit aici, îţi predau durerea.

Tot e mai bine dinaintea cuiva

Prin cuvinte să-mi uşurez inima;

Rău n-am făcut eu oamenilor

De aceea, în ciuda amăgirilor,

Puţin folos veţi recunoaşte, amintesc:

Pot oare sufletul să-mi povestesc?

Puţin trăit-am eu şi în robie-am petrecut

Aşa, cam două vieţi am întrecut,

Doar că asta, plină de durere fără scut,

Aş fi schimbat-o, de aş fi putut.

Ştiam eu doar a gîndului putere,

Numai pe ea –însă a pasiunii vrere

Trăia în mine ca un vierme,

Mi-a ros sufletul, făr-a se teme.

Chema visările în diademe,

Din îmbîcsitele chilii şi rugăciuni,

În minunata lume de nelinişti, iertăciuni,

Unde stîncile se-ascund în nori,

Unde oamenii-s vulturi cutezători.

Această pasiune, în nopţi de-ntunecime

Eu am hrănit cu lacrimi, dor, blesteme,

Şi-n faţa cerului şi-a ţărnei supreme

Azi cu tărie-n voce o declar

Şi de iertare nu mă rog, de ea eu n-am habar.

 

4

Bătrîne! Am auzit de multe ori,

Că m-ai scos din ai morţii grei fiori –

Pentru ce?… Posac şi sălbăticit,

Frunzar smuls de furtună, cu greu dezmeticit,

Crescut-am între pereţi posomorîţi,

Cu suflet de copil, dar cu soarta celor aplecaţi,

Nimănui n-am avut cum spune fără teamă

Sfintele cuvinte „tată” şi „ mamă”

Desigur, ai fi vrut, bătrîn măreţ,

Ca în locaş să capăt bun dezvăţ

De aceste dulci cuvinte – nume –

În zadar: sunetul era născut anume

Cu mine împreună. La alţii am văzut

Casă, patrie, prieteni, grupul arhicunoscut,

Dar la mine n-am găsit nicicînd,

Nici suflet drag – morminte doar adunînd!

Atunci, nelăsînd lacrimi să cadă în zadar

În suflet m-am jurat, cu-adînc amar

Măcar pe-o clipă, oareşicînd

Cu piept arzînd şi suspinînd,

Cu dor la alt piept să mă strîng,

Deşi necunoscut, dar de-al meu, să plîng.

Păcat! Acum acele vise ne-mplinite

S-au dus, de frumuseţe aurite,

Şi, cum trăit-am în pămînt înstrăinat,

Ca rob să mor şi-orfan neîmpăcat.

 

Revista indexata EBSCO