Apr 30, 2014

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

César Gonzáles RUANO

(Spania)

Născut în 1903, César González Ruano aparţine faimoasei generaţii de la 1927, împreună cu García Lorca, Alberti, Salinas, Guillén. O virtuozitate curînd dobîndită îi îngăduie să experimenteze pe urmele mişcărilor de avangardă, jucîndu-se dezinvolt cu contrastele dintre clasicitate şi modernitate. Nu pregetă să introducă în poemele sale aeroplanul, telegraful, uşile turnante şi alte asemenea noutăţi prozaice, pentru că nu crede că odată cu drumul de fier toate păsările pier.

În creaţia maturităţii revine totuşi la formele şi imaginile consacrate de bogata tradiţie a Secolului de  Aur, cultivînd, asemenea lui Jorge Guillén, ceea ce s-a numit „o poezie a faptului de cultură”, pe care o ilustrăm cu ciclul de reverii nostalgic romantice intitulat Visări ale casei şi ale morţii.

 

 

        Visări ale casei şi ale morţii

 

I

În stîlpii vechi de piatră-aud cum geme

străbunul sînge-n casa părăsită

şi cum trozneşte-n grinda-ndrăgostită

prin care pinii-ncearcă să mă cheme

 

la vîrsta cînd, vegheat de zeii lari,

neştiutor eram de nimfa Circe,

de cazul cu atît mai abitir ce

pîndea în mreaja ei de prins ştrengari.

 

 

Ulise sînt, la viciu nărăvit,

şi Înger trist, cu aripile frînte

de uşa cea turnantă jumulit

 

a lumii largi pe unde-am rătăcit

şi-n care înturnatu-m-am smintit.

Şi nimeni nu-i, milos, să mă descînte.

 

II

 

Zdrobit mă-ntorc la năruit palat

păstrînd ca herb buchet de trandafiri

meniţi să-mprospăteze amintiri

din alte vremuri cu parfum uitat.

 

Proustiene seri cu iz de mucegai,

a sîngelui albastru presimţire,

cu vagi făgăduiţe de iubire

şi lăutari la chefuri cu alai.

 

Un verb heraldic îmi întreţinea

iluzia de virginal sărut

mîntuitor, dar parte n-am avut

de alinare. Umbra se-aşternea

peste grădini. Tribut de suferinţă

mi-au fost cei trandafiri în nefiinţă.

 

 

 

 

 

 

 

III

 

Bolnavă mi-e suflarea depărtării.

Prea strîmtă-i haina trupul să-mi încapă

aici, unde-am cerut pămînt şi apă.

Necontenit trăiesc în toiul verii.

 

Se încăpăţînează amintirea

să ducă traiul dinainte iară,

cu revene-adieri de primăvară

şi mîngîieri precum pofteşte firea.

 

Nevoia de iubire, trandafir

ce creşte-n casa mea şi se-ofileşte

în ritm de necurmată primăvară.

 

Se-nalţă-n cîntec nou, se primeneşte

albastrul sînge-n roşu de porfir

pe vechiul său făgaş de-odinioară.

 

IV

 

De-a ta nechibzuită, vană soarte

mugeşte jalnic boul amintirii,

flămînzi coboară lupii răzvrătirii

să-ţi vadă chipul pămîntiu de moarte.

 

Iar ipsosul şi marmora aşteaptă

suflarea să ţi-o simtă grea a morţii

şi-n ochi să-ţi vadă vrăjmăşia sorţii,

scînteia-mpotrivirii tot deşteaptă.

 

Doar tu eşti treaz în satul adormit.

Cu inima ta veşnic zbuciumată,

răzbătătoare şi neclătinată

 

pe drumurile vieţi-ai rătăcit.

Bat clopote pe pat de suferinţă

şi-un cîine-auzi urlînd a neputinţă.

 

Prezentarea şi traducere de Andrei Ionescu

Revista indexata EBSCO