Apr 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Gheorghe I. FLORESCU – Anul 1927 văzut de Regina Maria (II

În aceeaşi zi, adică la 2 iunie 1927, Regina s-a întîlnit cu Brătianu, care, consemna ea, „a venit la mine să-mi spună că trebuie să am curaj şi să fiu fermă. I-am luat apărarea lui Averescu, dar a fost în zadar”. Sfîrşitul celei din urmă prezenţe a generalului în fotoliul de premier fusese,  deci, pecetluit. Încercînd a-şi justifica punctul de vedere, liderul liberal acuza pretinsele „duplicităţi” ale premierului, „spunînd, nota Regina, că dinastia este in pericol şi că eu nu trebuie să  fiu slabă. Este îngrozitor – recunoştea ea – cînd cei care au fost întotdeauna de partea ta declară că cineva, pe care-l ai la suflet, te-a trădat sau are de gînd să o facă!”.

Judecînd azi întreaga tramă a acelui context politic, cînd ştim cum s-au derulat evenimentele, pare greu ori poate chiar imposibil să reconstituim cu exactitate mixtura intenţională a momentului. Dincolo de toate acuzaţiile la care se apela atunci cînd generalul devenea incomod ori cînd Brătianu considera că prezenţa lui în fotoliul de premier ajunsese problematică, trebuie să observăm că Averescu nu-şi pusese în practică, vreodată, veleităţile dictatoriale, apelînd la acţiuni extreme, deci destabilizatoare şi periculoase. Comportamentul său cazon putea sugera însă o asemenea ameninţare. Apelînd la un scenariu plauzibil şi oricînd la îndemînă, prepotentul Ion I. C. Brătianu a reuşit să o influenţeze pe Regină, care recunoştea: „am înţeles că, într-o asemenea criză, nu poate fi lăsat prea multă putere în mîinele unui om de care întreaga ţară nu este sigură”. Totuşi, îşi nuanţa ea punctul de vedere, „este nevoie de mai mult decît dovezile pe care mi le aduc mie ca să mă facă să cred că Averescu a complotat în mod conştient împotriva noastră.

Acest lucru a făcut ca această zi să fie o tortură pentru mine”. Asaltată de asemenea îndoieli, Regina şi-a pus, bineînţeles, fel de fel de întrebări, toate agravate de „o întrevedere dureroasă cu Goga, care mi-a fost întotdeauna prieten. Nu, – se ridica ea împotriva proprie-i opinii – categoric nu sînt făcută pentru politică. Sufletul meu este prea milostiv, sufăr. Sînt totodată prea sinceră şi onestă ca să cred în trădare sau în reaua-credinţă a celor în care am avut încredere”. Gîndind astfel, nu era, desigur, prima dată cînd îşi refuza propensiunea către manevrele oculte ale vieţii politice, pe care nu le refuza, ci le cultiva chiar, dar contextul în care ajunsese a rezona astfel era unul în care prima responsabilitatea, nu intriga sau, eventual, amuzamentul. Ajunsă, neoficial dar adevărat, a-şi însuşi unele dintre răspunderile lui Ferdinand, Regina s-a trezit dintr-o dată confruntată cu situaţii complicate, a căror soluţionare îi impunea adoptarea unei decizii compatibile cu noile realităţi, măcar de moment. Dintr-o dată, relaţia ei cu lumea politică românească a dobîndit un alt sens, ajungînd să o judece dintr-o perspectivă angajantă, deci şi responsabilă. Pînă a-şi însuşi însă voluptatea şi ingratitudinea proprii acestei ipostaze, Regina a reacţionat, aşa cum era de presupus, înainte de a accepta o nouă ipostază. În ziua următoare, cînd Ferdinand îl aşteptase pe Averescu, fără a-l vedea, însă, Suverana a continuat a se întreba dacă generalul era acela acuzat de atîtea dintre personalităţile timpului sau „personajul” în care credea ea, încă. După ce i-a întîlnit pe Constantin Hiotu şi Constantin Angelescu, însemna în jurnalul ei că „detest aceste momente, cînd cineva trebuie să fie atacat în mîndria lui, aşa cum este atacat acum Averescu. Detest politica şi mă rog lui Dumnezeu ca, orice îmi rezervă pentru bătrîneţe, să mă ferească de această tortură. Văd că Maiestatea Sa suferă în acelaşi fel. Cred că adevăraţii politicieni ne-ar socoti nebuni”.

Cea de-a patra zi a lunii iunie i s-a părut a fi una firească pentru începutul verii, consemnînd, după o plimbare, călare, de dimineaţă, că „pădurea era plină de păsări cîntătoare. Este o privighetoare care încearcă seara şi noaptea să cînte în faţa casei mele, dar broaştele cred că ele au o voce mai frumoasă şi fac o asemenea gălăgie, încît îi acoperă glasul minunat. Cred că este o ironie a sorţii aici”. Dar, imediat, a renunţat la acest registru al consemnării, pentru a ne mărturisi că „a fost o zi cu multe emoţii, greu de suportat. Averescu, care fusese aşteptat, a rugat să fie primit doar luni, deşi Maiestatea Sa insistase să vină astăzi”. În cele din urmă, însă,  generalul a dat curs invitaţiei, lăsînd a se înţelege că el nu realiza că „Maiestatea Sa îi cerea, în fond, să demisioneze”. Apoi, a trecut să o vadă pe regină, aşa cum cerea eticheta, „moment” dificil pentru ea, deoarece – recunoştea ea – „eu nici acum nu cred că el nu a fost corect, dar asta nu înseamnă că lucrurile mai pot continua aşa. O schimbare, conchidea apoi, cred că este necesară, însă aş vrea ca bătrînul general să înţeleagă că îi sînt prietenă, în pofida căderii sale. […] A fost o mare tristeţe în întrevederea noastră. Trebuie să se fi simţit trădat pentru că, în general, nu a avut decît succese şi nu poate pricepe de ce era necesară o schimbare. A părut mai degrabă uluit decît rănit, dar a fost amărît în legătură cu Brătianu, care-l acuză că este dictator, dar care, spune el, era mai dictator decît a fost generalul vreodată”.

Conştient de gravitatea momentului şi îngrijorat întrucîtva de extremismul de factură cazonă reproşat lui Averescu, Brătianu a încercat să evite o situaţie greu de normalizat, în cazul în care ţara ar fi ajuns a se confrunta cu o criză politică, dublată, cu o gravitate ameninţătoare, de iminenta dispariţie a Regelui. După o noapte liniştită în aparenţă, Regina se recunoştea uimită, cînd, „în dimineaţa următoare mi s-a spus că Barbu, ca şef al noului guvern, a venit pe la 10, cu doi din guvernul său, să depună jurămîntul ca prim-ministru! Şi eu, atît de aproape, n-am ştiut nimic! […] Ce ciudat este totul. Ca şi sărmanul bătrîn Averescu, sînt şi eu buimăcită. Simt însă că, dacă Barbu a acceptat această situaţie dificilă, este spre binele nostru!”.

Pare greu de acceptat faptul că o asemenea schimbare a fost pusă în practică fără ca Regina să fi ştiut. Ea nu era un personaj oarecare al momentului, cu atît mai mult cu cît dispariţia lui Ferdinand devenise iminentă. În plus, Averescu, Barbu Ştirbei, Brătianu, Constantin Angelescu, dar şi Regele, bineînţeles, nu erau nici ei nişte individualităţi indiferente faţă de Suverană şi de rolul ei într-o conjunctură atît de agravantă. Nu ne îndoim de adevărul acestor notaţii, convinşi fiind că s-a procedat astfel pentru a o proteja pe Regină, dar şi pentru a se evita o reacţie inconvenabilă. Spre stupefacţia ei prelungită, însă, în dimineaţa zilei următoare a aflat că „Barbu, ca prim-ministru, a fost seara trecută să depună jurămîntul în faţa regelui! Regele era în pat. El a venit cu doi dintre noii săi miniştri, Angelescu şi Stelian Popescu. A reapărut astăzi la 12, cu alţi miniştri: Lupu, Lapedatu, un anume Dimitriu de la Partidul Liberal şi, dintre toţi, oricît ar părea de neaşteptat, Argetoianu. […] Totul pare extraordinar de ciudat. Acest guvern urmează să fie unul de tranziţie, care să permită alegeri libere”. O zi mai tîrziu, adică la 6 iunie 1926, Regina l-a primit pe noul premier, însoţit de unii dintre miniştri, fără a comenta  momentul. Prezentarea noilor miniştri a continuat şi în zilele următoare, neuitîndu-l pe Averescu, abandonat fără prea multe explicaţii, dar presupunînd că „sărmanul meu general se simte jignit şi rănit, pentru că aşa e viaţa. Oricum, viaţa politică este oribilă”. După încă şase zile şi-a făcut timp să meargă la Buftea, „să-mi văd (subl. ns.) prim-ministrul şi să aflu cum merg lucrurile din punctul lui de vedere. […] Desigur însă că în ţara noastră, mai puţin educată, – încerca ea să-l scuze pe Ştirbei pentru o posibilă nereuşită –, este greu să obţii brusc un ideal mai înalt. Văd în ochii lui că are acest ideal înalt şi că îşi doreşte în mod deosebit să reuşească pentru mine!” (subl. ns.). Cinci zile mai tîrziu, întoarsă de la Balcic, afla de la noul premier că „are dificultăţi. Partidele se ceartă, nimănui nu-i pasă de vreun ideal, nici chiar de ţară cînd este vorba de propria vanitate, propriul interes sau propriile sentimente partizane. L-am încurajat cît am putut de mult”. La 19 iunie s-a întîlnit cu Hiotu, care i-a „relatat situaţia politică, devenită furtunoasă. Ei – adică membrii guvernului – se tem că Barbu nu va putea face alegerile, că partidele nu se vor uni”. În ziua următoare a vizitat-o primul ministru, care „încă mai are o speranţă de uniune între Brătianu şi naţionalişti, dar foarte slabă şi onoarea lui depinde de această uniune, pe care amîndoi o dorim”.

Din nefericire, însă, la 21 iunie 1927 Barbu Ştirbei a demisionat, „iar Brătianu – nota cu tristeţe Regina – va trebui să fie chemat, lucru pe care am încercat cu toţii să-l evităm deocamdată” (subl. ns.). Fără a merge mai departe cu aceste explicaţii de moment, care nu elucidau întregul context politic, jurnaliera se mulţumea să consemneze doar că „din păcate, partidele noastre politice n-au ajuns la acel ideal înalt, conform căruia ţara este aceea ce contează, şi nu partidul lor. Barbu şi cu mine am fost foarte trişti şi ne îngropăm, pentru moment, idealurile şi speranţele”. Demisia cabinetului Ştirbei nu a surprins pe nimeni, întrucît factorii politici ai momentului au înţeles că insolitul cabinet a fost un interludiu incidental, care prefaţa revenirea la guvern a liberalilor, consideraţi a fi singurii capabili a conduce ţara într-un interval care se arăta  deosebit de complicat.

Conştientă de gravitatea momentului, Regina se arăta nemulţumită de nereuşita experienţei guvernamentale abia încheiate, notînd, în ziua de 23 iunie 1927, că „a apărut Brătianu. Perioada plăcută şi confortabilă (subl. ns.) cît Barbu a fost prim-ministru a fost scurtă”. Obligată să treacă repede peste aceste regrete, ea se întîlnea, la 26 iunie, cu noul premier, discutînd „despre politica internă şi externă. Nu este bucuros să fie din nou la putere, dar este mîndru de aceasta. Este, fireşte, conştient de toate implicaţiile diverselor probleme. L-am avertizat în legătură cu fratele său, Vintilă. I-am spus cît de mult i-am apreciat munca şi patriotismul, dar i-am mai spus şi că, mai mult ca oricînd, prin atitudinea lui refractară, a creat multe situaţii dificile şi a cauzat pierderi atît morale, cît şi materiale pentru ţară, urmînd cu încăpăţînare direcţia greşită, cedînd sau împiedicînd unele evenimente, cu rezultate proaste pentru ţară şi pentru reputaţia noastră în străinătate”.

În intervalul vacanţei de vară, cînd viaţa politică traversa o obişnuită relaxare, relatările din sfera realităţilor politice nu au făcut, ca de obicei, obiectul consemnărilor zilnice ale Reginei. Dar va reveni la ele încă de la 14 august 1927, însemnînd că „l-am primit pe Argetoianu şi am avut cu el o discuţie despre politică”. În ziua următoare s-a întreţinut cu Barbu Ştirbei şi cu Ion I. C. Brătianu. „Am examinat împreună cu amîndoi, va însemna ea, sub toate aspectele, situaţia actuală şi problemele importante şi am ajuns la concluzia că toate lucrurile sînt suportabile – se desfăşoară bine, cum nu îndrăzneam să sperăm, după evenimentul atît de discutat, care ne sfîşie vieţile”. „Evenimentul” la care făcea referire jurnaliera era moartea Regelui Ferdinand. Din această cauză, însemnările sale au avut de suferit, întrucît, pentru un timp, afectată de o asemenea pierdere, s-a ţinut mai departe de realităţile politice ale fiecărei zile.

Consolată, întrucîtva, consemna totuşi, la 13 octombrie 1927, că fiul ei Nicolae „a avut astăzi primul său consiliu de miniştri pentru discutarea «Mesajului» la deschiderea Parlamentului”. Mai înainte, l-a „primit pe Crainic” şi a avut „o audienţă cu Lupu, care a vrut să-mi dea raportul cu privire la activitatea efectuată la Geneva”. Trei zile mai tîrziu, i s-a „prezentat un raport amănunţit cu privire la deschiderea lucrărilor Parlamentului, unde Nicky a citit pentru prima oară «Mesajul», care „a fost bine primit şi fireşte că a fost o atmosferă emoţionantă, generată de amintirea iubitului Rege”. Impresionată de noua ipostază a fiului ei Nicolae, dar şi întristată de „amintirea emoţionantă, generată de amintirea iubitului Rege”, Regina se arăta surprinsă de lipsa Partidului Poporului şi a naţionaliştilor de la festivitatea de deschidere a lucrărilor Parlamentului. La 27 octombrie, apoi, se simţea, totuşi, mai mulţumită decît altădată, avînd „veşti bune de la Barbu. Calm la Bucureşti, chiar şi în Parlament, unde toate partidele s-au raliat la declaraţiile lui Brătianu, chiar şi Maniu, deşi cuvintele şi atitudinea lui au fost ambigue, ca întotdeauna”.

Anul 1927 părea a fi unul al evenimentelor neaşteptate şi mai ales triste, dar şi unul surprinzător din multe puncte de vedere. Schimbările din sfera realităţilor politice au fost agravante, într-o măsură determinantă, chiar, asupra viitorului de ansamblu al ţării. După moartea Regelui Ferdinand, a survenit un moment asemănător, la fel de grav, care va ridica multe semne  de întrebare pentru viitoarea evoluţie politică, şi nu numai, a României. La 23 noiembrie 1927, Regina consemna în jurnalul ei: „o zi proastă, plină de mici neplăceri, care s-a terminat cu una deosebit de tragică, boala bruscă şi, din capul locului, fără speranţă a lui Brătianu. Îngrozitor”. Această notă urma după nişte consemnări cu tentă concluzivă, conferindu-i şi ei o semnificaţie asemănătoare. L-a vizitat pe cel avut în vedere de două ori, revoltîndu-se şi notînd: „în faţa grozăviei acestui eveniment îl întreb pe Dumnezeu: de ce?”. În ziua următoare se arăta nu doar surprinsă, ci şi revoltată, recurgînd la consemnarea unor cuvinte care semănau cu strigătele unui deznădăjduit: „Incredibil! Tragic, aproape sinistru. Şi acum, ce va fi acum?!”.

Plîngîndu-le pe cele două personalităţi, care conduceau de mai mulţi ani destinele României, Regina se plîngea, în acelaşi timp, pe sine. Într-un interval foarte scurt, România rămăsese fără rege şi fără prim-ministru, ajungînd într-o situaţie în care nu mai fusese niciodată pînă atunci. Nesiguranţelor de moment li se adăugau aceste dispariţii, a căror depăşire se va repercuta, într-o măsură agravantă, asupra evoluţiei generale a ţării. Succesiunea regală nu putea fi considerată ca una care fusese soluţionată într-o manieră firească. Dispariţia lui Ion I. C. Brătianu era, din multe puncte de vedere, mai agravantă decît aceea a Regelui. Suprapunîndu-se, ele au conferit momentului o gravitate incomparabilă, mai complicată, într-un anume sens, decît dificultăţile suportate de România imediat după încheierea războiului. Rămînînd fără primele două individualităţi ale identităţii ei politice – şi nu numai! –, România se vedea pusă în situaţia de a relua totul de la început, încă o dată, rămasă fără suveran şi fără primul ei ministru, care era – acesta din urmă – un personaj de neînlocuit pentru acea conjunctură internă. O asemenea pierdere ireductibilă arunca peste bucuria „momentului 1918” un supliciu care însoţeşte de regulă o reprehensiune greu de suportat. Dar, pentru ce era „sancţionată” România? Aceasta era întrebarea esenţială, repetată în întreaga ţară. Ea trebuia să fie pregătită pentru o asemenea situaţie, oricînd posibilă. Ferdinand era bolnav mai de mult, iar succesiunea sa a fost tratată cu o impasibilitate nejustificată. Nu la fel se punea problema în chestiunea succesiunii primului ministru. Dar, şi în acest caz, factorii de decizie ai momentului au fost luaţi prin surprindere. În mod sigur, au fost români care s-au întrebat ce se va întîmpla cu ţara în situaţia cînd ar dispărea Ferdinand. Dar neliniştea lor a rămas un gînd nerostit sau unul neluat în seamă. Nu au lipsit, fără îndoială, întrebările directe, din această sferă complicată. În patru luni, adică între 21 iulie şi 24 noiembrie 1927, România a rămas fără rege şi fără prim-ministru. În acelaşi segment temporal, Carol se autoizolase într-o monomanie condamnabilă, iar succesiunea tronului regal părea compromisă. Regina nu putea suplini un asemenea vacuum politic, iar Principele Nicolae nu părea a fi soluţia cea mai potrivită pentru normalizarea unui context decisiv pentru viitorul ţării.

Nici chestiunea succesiunii guvernamentale nu era una lesne soluţionabilă. Dintre posibilii continuatori ai lui Brătianu, ca premieri, nici unul nu se ridica la valoarea aceluia abia dispărut. Pentru viitorul României, în acel moment s-a întrerupt evoluţia atît de promiţătoare a unei ţări al cărei viitor era privit cu justificată încredere de Europa timpului. Prezenţa lui Ion I. C. Brătianu în fruntea guvernului român ar fi făcut imposibile compromisurile care au urmat, modificînd o evoluţie firească, pe care o merita o ţară care a traversat un război cumplit, urmat de dificultăţi  greu de depăşit.

Ce era de făcut, într-o asemenea răspîntie?

Regina Maria a înţeles dimensiunile şi complicaţiile exacte ale contextului, precum şi consecinţele sale inerente. Aflată, încă, sub impresia unei drame cutremurătoare, ea nota că „Regele a fost simbolul, stindardul. El – adică Brătianu – a fost cu adevărat capul, puterea, cel care ştia ce face, care trăgea sforile.

S-a dus! […].

Toţi sîntem consternaţi, prieteni şi duşmani deopotrivă”.

Fără gesturi complezente şi aşteptări nejustificate, în dimineaţa zilei de 24 noiembrie a fost convocat un consiliu de miniştri, iar „Vintilă Brătianu a fost numit prim-ministru, pînă cînd vom vedea cum vor evolua lucrurile. Regenţii i-au primit la rîndul lor pe şefii opoziţiei: Averescu şi Maniu. Averescu decent, calm, conciliant, Maniu încăpăţînat, unausstehlich, mărginit, agăţîndu-se de lucruri mărunte, considerînd întreaga stare de lucruri ilegală, deoarece socoteşte că Parlamentul nu reprezintă naţiunea. El le-a spus regenţilor doar că nu-i recunoaşte, întrucît recunoscuse Constituţia”.

Depăşind aceste momente previzibile, dar descurajante, cînd şi-a pus mai multe întrebări, care, altfel, nu ar fi fost avute în vedere, Regina a mers acasă la cel dispărut şi – va recunoaşte ea –  „pentru prima dată am regretat că nu fac parte din Regenţă – în clipa de faţă aş fi putut să ajut şi, în plus, eu însemn ceva în străinătate. Ideea că deţin încă o poziţie «oficială» ar fi creat un sentiment de continuitate, pe cînd, odată cu dispariţia lui Brătianu, nimeni nu ştie cine mai contează cu adevărat în această ţară greu încercată.

Eu aş mai putea fi într-un fel un stindard”.

Totodată, regreta şi faptul că, fiind marginalizată de un timp, „tinerii mei” au intenţionat „să-şi încerce singuri puterile şi eu eram, treptat, îndepărtată”, pentru că „reprezentam «trecutul». Şi, brusc, din cauza acestei lovituri, a acestei subite dispariţii a «dirijorului», aripa mea de mamă pare din nou mai sigură, mai necesară – un refugiu”. Deşi evita îndeobşte asemenea recunoaşteri neplăcute, care puteau fi interpretate într-o manieră tendenţioasă, de această dată nu a mai rezistat tentaţiei de a-şi mărturisi, sieşi, mai întîi, vechile suplicii. Apoi, aşezînd un buchet de orhidee lîngă faţa celui dispărut – „ultimul meu dar pentru cel de care am fost legată la bine şi la rău în lungii ani de prietenie” –, recunoştea că „ne-am fost loiali unul altuia în faţa criticilor şi a evenimentelor care s-au succedat. […] Nu l-am trădat niciodată. Nu m-a deranjat niciodată puterea lui. […] Am recunoscut întotdeauna cît era de patriot. […]  Stînd însă astăzi lîngă patul lui de moarte am simţit nevoia să-l întreb: de ce m-ai părăsit? […] Eu nu sînt decît o femeie […], dar tu erai mult mai necesar ţării tale decît sînt eu astăzi”.

În ziua următoare, recunoştea că „depresia continuă”, adăugînd imediat că „trebuie să ţin acum o strînsă legătură cu toţi. Toate forţele trebuie să se unească […], întrucît vom trece printr-o criză deosebit de serioasă”. Mai tîrziu, a avut o lungă convorbire cu generalul Nicolae Condiescu, întors de la Paris, care a informat-o că fiul ei mai mare „a declarat că nu va întreprinde nimic, dacă oamenii politici îl vor lăsa în pace. Dar, preciza Carol, vin atît de mulţi la el să-l convingă că trei sferturi din ţară îl vrea (sic!) i-au adus chiar dovezi pe care el nu poate să nu le creadă”.

Este puţin probabil că un individ cu inteligenţa lui Carol nu era informat şi despre acel segment al ţării care era potrivnic întoarcerii sale. Neglijîndu-i, intenţionat, pe cei care gîndeau astfel, el îşi deconspira, de fapt, adevăratul plan.

Revista indexata EBSCO