Apr 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Jurnalul fericirii, o nouă ediție, o nouă lectură

    Noua variantă a „Jurnalului fericirii” al lui N. Steinhardt, în opinia multora una din marile cărţi ale Estului, apărută la Polirom, este o ediţie critică. Realizatorul ei, George Ardeleanu a comparat minuţios variantele cu alte scrieri ale lui Steinhardt. Noua variantă este prevăzută cu note, indice de nume şi întregită cu o întinsă addendă, toate datorate lui George Ardeleanu. În „Nota asupra ediţiei”, autorul mărturiseşte că lectura acestei a treia variante a „Jurnalului fericirii”, ce are cu aproape 225 de pagini mai puţin decît a doua şi care conţine fragmente „cu adevărat inedite”, i-a lăsat impresia unei „scriituri mai crispate, mai «nervoase», mai declarative şi mai puternic infuzate ideologic decît a celei puse în scenă de prima variantă” – apărută în 1991, la Editura Dacia, şi apoi în alte opt ediţii.

Este de remarcat însă şi că, oarecum paradoxal, la lectura variantei de faţă, virtuţile literare ale textului sînt parcă mai vizibile, mai pregnante, pe deasupra a ceea ce s-a numit, cam exorbitant, „filozofia steinhardtiană” şi dincolo de exaltările hermeneutice existente în Jurnal, ca şi în alte scrieri ale monahului de la Rohia, e adevărat mult mai puţine decît în eseurile acestuia, nu singurul, dar primul la care ne duce gîndul fiind „Secretul Scrisorii pierdute”.  Fapt e că, mai mult decît la lectura primei variante, acum emoţia estetică este tot atît de intensă, dacă nu chiar o devansează pe cea etică, pe cea moral-psihologică. Şi asta datorită descrierilor, schiţelor de portret şi paginilor de eseistică în care observaţia fină se însoţeşte cu ironia mai degrabă cordială şi umorul grav, tonifiant. Dar explicaţia acestei receptări, cînd recitim „Jurnalul fericirii”, stă şi într-o altă vîrstă a lecturii, ce se produce într-un timp care nu mai e, mai ales psihologic, cel din urmă cu 24 de ani. O lectură, repet, acum mai detaşată, mai calmă, mai gînditoare, cu spiritul critic dat la normal. Iar acesta e cu atît mai necesar cînd e vorba de o carte a unui autor căruia i s-a reproşat „o anumită defecţiune a spiritului critic”, o generozitate sans rivages şi o candoare intelectuală ce pot fi, desigur, pînă la un punct, cuceritoare, ca un joc de societate. Dar atît şi nimic mai mult. Un comentator al acestei ediţii, Adrian Mureşan, are şi nu are totuşi dreptate cînd afirmă categoric că „amintita defecţiune ocoleşte perimetrul estetic  al «Jurnalului fericirii», precum şi sectorul etic al autenticităţii şi al asumării convertirii”. (“perimetru” şi „sector” nu mi se par cei mai potriviţi termeni în acest context!). Altminteri, e firesc ca dimensiunea estetică să nu fi fost afectată prea mult, de vreme ce, scrie acelaşi autor: „Jurnalul fericirii nu este un manual de istorie. Decupajul biografic devine decupaj ficţional sub acţiunea superbei întîlniri dintre epifanic şi livresc, nicidecum sub influenţa in-autenticităţii cum a crezut, înşelîndu-se (pînă şi) un Adrian Marino”.

Este cît se poate de limpede că „Jurnalul fericirii” nu e manual de istorie, dar e fatalmente şi istorie, ca de altfel orice scriere memorialistică, confesivă, cu atît mai mult una aprčs coup. Literatură subiectivă? Da, însă nu numai atît, ci o operă, inclusiv literară, mult mai complexă în care se întrepătrund, coexistă, într-o armonioasă neorînduială, mai multe genuri. E limpede că „Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt este un jurnal atipic, iar asta nu numai pentru că nu respectă cele două „clauze”, atît de bine definite şi de Eugen Simion: a calendarităţii şi a simultaneităţii. George Ardeleanu îl caracterizează ca fiind „un joc textual flexibil care este totodată şi un joc al rememorării”. Repovestind, de pildă, parabole biblice, evocînd scene şi personaje din realitatea trăită, cu deosebire terifianta experienţă concentraţionară, ca şi din marea istorie sau din marea literatură a lumii ( Dostoievski fiind, cred, numele cel mai des citat după Iisus), moralistul Steinhardt, cu o pană de prozator şi de eseist din stirpea  clasicilor europeni ai genului, le redistribuie, personajele, nu o dată în cîte un scenariu existenţial şi spiritual de o extraordinară forţă revelatoare.

În „Jurnalul fericirii” există o subtilă unitate de stil şi de viziune. Ceea ce este cu atît mai remarcabil cu cît, aşa cum scrie George Ardeleanu – „piesele acestei structuri de tip puzzle sînt recombinate, reasamblate, mutate, redistribuite etc…”. Cutare notaţie, cutare reflecţie sau evocare, cutare trimitere la textul Evangheliilor rezonează cu o alta dintr-un alt context, cu totul diferit, livrescul coexistă cu faptul real, trăit pe viu. În ziua de 4 august 1964, Steinhardt, eliberat din puşcărie, se întoarce acasă. Tatăl este momentan plecat prin apropiere. Apare după cîteva minute (fusese la frizer) gîrbovit, mergînd greu, sprijinit de braţ, de către un văr al său. Reacţia bătrînului la vederea fiului marcat de anii grei de închisoare trădează o linişte ancestrală, scena fiind astfel cu atît mai elocventă şi mai dramatică. Orice efuziune, orice lamentaţie par incompatibile cu bucuria tristă a revederii: „Îşi ţine însoţitorul strîns de braţ. Eu trec de partea cealaltă şi-l iau şi eu de braţ. Întoarce capul spre mine şi-i spun: Acu’ am venit. Să nu plîngi. Se uită drept la mine, cu ochii mici şi vioi. Să plîng? zice, da’ce’s prost? Ia spune mai bine, tu ai mîncat ceva astăzi?”. Peste cîteva zeci de pagini, diaristul evocă succint această scenă, pentru a ilustra ceea ce el numeşte „nobleţea creştină”, sfîrşitul parabolei fiului risipitor: „Tatăl nu aşteaptă ca rătăcitul să vină să i se plece şi să-i ceară iertare, ci de departe văzîndu-l aleargă el către dînsul şi-i cade pe grumaz şi-l sărută. Nicio întrebare, niciun reproş. Doar graba de a-l omeni, de a-l ospăta şi a-l copleşi cu daruri”.  Cele două scene – una reală, cealaltă livrescă – par a fi puse în oglindă.

În „Jurnalul fericirii” sînt multe scene demne de roman non fiction şi  personaje pe măsură, majoritatea cunoscute în puşcărie, inclusiv galeria figurilor de gardieni. Artistul miniaturist George Catargi, deţinut la Jilava, care schiţează portrete pe batiste cu o aşchie de lemn carbonizat, este un astfel de personaj. Fost ofiţer în Armata Roşie, îl văzuse de cîteva ori pe Lenin şi plecase din Rusia în anul în care o părăsise şi Berdiaev. Îşi expusese lucrările în Africa, America, Europa şi o însoţise pe regina Maria în călătoria în jurul lumii, imortalizînd în desene peisajele care o impresionaseră în mod deosebit. Socialistul Gheorghe Ene-Filipescu, care moare de tuberculoză în puşcărie, este îngrijit de deţinuţii legionari cu emoţionantă devoţiune. Profesorul Vasile Barbu, fruntaş legionar din Vlaşca îi mărturiseşte: „Îţi vorbesc ca unui camarad şi te pot asigura că nu antisemitismul a stat la baza crezului legionar; dimpotrivă. Căpitanul era gata să considere vrednic de a intra în legiune pe un Evreu care ar fi îmbrăţişat religia creştină şi şi-ar fi dovedit dragostea de românism”. Părintele Cleopa îi apare în 1970 ca un bătrîn încovoiat, cu părul cărunt şi barba albă, dar cu glas puternic şi o privire pe cît de vie, pe atît de caldă: „Urmărit de agenţii Securităţii, s-a refugiat în codru, unde a petrecut nu mai puţin de patru ani. Sătenii îl ajutau şi-i aduceau de ale gurii, lăsîndu-le în anume locuri ştiute. Iarna însă nu mai puteau veni căci li s-ar fi descoperit urma paşilor în zăpadă, iar urmăritul nu putea aprinde un foc pentru că l-ar fi dat în vileag fumul. Aşa că patru ierni a trăit fără foc şi drept hrană s-a mulţumit cu ce-i puteau oferi munţii şi copacii lor. Fiarele nu l-au atacat niciodată, întocmai ca-n legendele şi povestirile sihaştrilor din vremi trecute. A scăpat cu bine, teafăr, dar înfăţişarea (mai ales părul) nu ţine pasul cu anii pe care îi numără, ci cu efectul iernilor acelora de chin şi anilor acelora de urgie”. Pe părintele Mina Dobzeu, care îl botezase în puşcărie, îl vizitează după un drum cu pitorescul „trenişor” Crasna – Huşi stăpînit de emoţia revederii cu cel ce „mi-a dat Apa vie a credinţei”. Theodor Pallady, care urmase la Paris şi cursurile unei şcoli de box, este surprins într-o postură mai puţin obişnuită pentru un artist. În timp ce-şi lua prînzul la Automobil Club, agresat verbal de un vlăjgan, cu o directă bine ţintită pictorul îl trimite pe acesta la podea, răsturnîndu-l peste o masă. Nu lipsesc personajele feminine ca, de pildă, o inubliabilă Tante Alice.

Textele eseistice din Jurnal pe diverse teme, despre scriitori, artişti, opere, evenimente şi personalităţi istorice, sînt nu o dată entuziaste, chiar exaltate, dar întotdeauna scrise admirabil. În închisoare diaristul stabileşte împreună cu Nicolae Balotă că Doktor Faustus comportă trei nivele de lectură. De lectura proaspătă a lui N.Steinhardt beneficiază, aşa-zicînd, şi scrieri mai modeste, precum nuvela „Călătorului îi şade bine cu drumul” a lui Brătescu-Voineşti în care descoperă „trăsăturile esenţiale ale sufletului românesc”. Nu ezită să-l compare cu Caragiale, cel din „Noaptea furtunoasă” şi „Grand Hotel Victoria Română”, dar şi cu Rabelais. Nuvela lui Brătescu-Voineşti este în opinia lui Steinhardt una din „formele paradisului general românesc”, cărora „nu li s-ar putea raporta viziunea – jovială şi ea – a unui Rabelais. La Rabelais, ca şi la Falstaff, masa nu e atît prilej de bucurie cît de ipostază rudimentară de «crăpelniţă». Rudă bună a kermessei flamande, e şi străbuna multor «happeninguri» ale contestatarilor de astăzi, din Olanda şi de aiurea; în jurul mesei nu se realizează înfrăţită prietenie, fiesta multiplicatoare de voioşii, ci tot atîtea prezenţe egocentrice, care se conced pentru că altfel nu se poate, dar nu încetează de a se «proiecta» adversativ. Comesenii noştri însă, eroii (ori figuranţii) lui Brătescu-Voineşti, pe plan întrupat, repetă – pe cît se poate – euforia banchetului platonician, se împărtăşesc din esenţe în chip nematerialnic”.

La o privire superficială sau complexată trimiterile la Caragale, la Rabelais, la banchetul platonician par exorbitante. Ele sînt însă relevante în ideea pe care vrea să o ilustreze marele cărturar.

Ardealul îi dă fiecărui român sentimentul că este întreg. Ardealul nu e doar geografie, istorie, cultură, existenţă tragică, Horea, Ioan Inochentie Micu-Klein, Avram Iancu, Slavici, Goga, Rebreanu, Blaga şi atîţia alţi „păzitori ai solului veşnic”, cum zicea Călinescu. Ardealul este toate acestea şi mult mai mult. Este inima, este sufletul românismului. Iată-l pe N.Steinhardt fascinat de lumina inconfundabilă a unei dimineţi în spaţiul cosmic şi moral al Ardealului, acel tărîm unde – notează el în „Jurnalul fericirii” – „au fost dureri şi au cîntat păsări triste, dar n-au rămas urme de mîl turcesc, nimic levantin, hîd, deşucheat, care să aducă aminte de miştocari, de giamparale, de chirpici, de isarlîc… La ora matinală totul e încă proaspăt şi neîntinat, totul pare mai vast, mai pur, mai pus la punct, mai integrat în civilizaţie şi în Mitteleuropa. Românismul cu faţa spre apus, cu aşezări rurale unde precumpăneşte piatra, cu ştiinţa îndărătniciei de a dura în demnitate. Analecte, thesaure, chrestomaţii, Petru Rareş, Aurel C.Popovici… Fiori de patriotism, în vreme ce, solemn şi negrăbit, punctual şi ţanţoş, ca tot peisajul, se ridică un soare de pe acum matur, cu pîntec de domn notar”.

Aproape tot ce intră sub ochiul şi sub pana monahului de la Rohia este nu numai  reflecţie şi subiect de reflecţie, ci şi literatură: fie că e vorba de o fiinţă umană ori de un peisaj din natură, de mediul concentraţionar sau de pacea şi liniştea unei străzi din Bucureştiul interbelic, într-o după-amiază de vară; de o reuniune prietenească încărcată de spiritualitate a unor intelectuali; de o gară ori de o mănăstire unde timpul are alt ritm şi alt sunet decît cel din care vii apăsat de bunele şi relele omeneşti; de un eveniment, o figură istorică sau o capodoperă a artei universale, precum  „Chemarea Sfîntului Matei” a lui Caravaggio, ce narează un tulburător eveniment biblic,  sau de un vis într-o noapte la Jilava transfigurat într-un poem în proză de o răscolitoare metafizică, amintind de marii poeţi mistici ai lumii: „Mă «trezesc» în plin vis. Sînt cuprins într-o lumină cu desăvîrşire albă şi strălucitoare, ce mă înconjoară din toate părţile. Am senzaţia că mă aflu aşa de mai mult timp însă că abia acum realizez situaţia. Dintr-odată ştiu şi înţeleg ce e lumina aceasta, că e lumina Taborului şi, fără să aud cuvinte, pricep că domnul îmi spune: Eu sînt. Lumina nu numai că mă înconjoară, mă şi poartă, mă leagănă, mă copleşeşte. O fericire nespusă mă ia întreg în stăpînire. Şi creşte din clipă în clipă; se revarsă asupră-mi în valuri din ce în ce mai mari, mai irezistibile. Din toate părţile lumina şi fericirea scînteiază, pulsează şi nu-mi dau răgaz să răsuflu. Din fiecare percepere a unei încîntări supreme ele fac în clipa următoare neant şi nimicnicie şi-mi deschid noi praguri unde totul este neasemuit mai luminos şi mai ameţitor. După un popas de o clipă valurile de lumină şi de fericire se pun serios pe treabă, cu nădejde şi temei, şi se pornesc a mă desfiinţa, a nu lăsa nimic din mine şi a mă contopi cu desăvîrşire în neaua aceea care acum trece prin toate culorile curcubeului, e roşietică, e albăstruie, e azurie, e de un verde aproape imperceptibil, spre a redeveni iar albă, de un alb nou, greu, consistent care apoi se destramă şi se preface într-un fel de nesfîrşită pulbere luminoasă. Eu sînt, repetă fără cuvinte vocea; şi nu mai cunosc nimic altceva decît fericirea care – în sfîrşit – nu se mai înverşunează asupră-mi, dar nu încetează totuşi de a se dezvălui mereu alta, mai nebănuit de intensă, mai alb luminoasă. Încetez de a fi, mă pierd în lumină”.

Acest film oniric al unei ascensiuni în mai multe trepte către marea revelaţie, către mîntuire motivează, el singur, pe deplin insolitul titlu al unei scrieri complexe şi aproape imposibil de prins într-o formulă definitorie. O capodoperă, inclusiv literară.

Revista indexata EBSCO