Apr 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Lucian Vasile SZABO – În căutarea lui Slavici jurnalistul (II)

Viziuni inconfortabile

În publicistica lui Ioan Slavici vom întîlni formulări care arată că el a înţeles mersul lucrurilor şi al vremurilor, fiind adesea în conflict cu alţi lideri de opinie, cu reprezentanţi ai vieţii politice ori din administraţie. Într-o epocă de manifestare naţională (de creare de state şi de restructurare de imperii), Slavici va considera că soluţia pentru convieţuire etnică nu este simplu de aplicat, doar prin voinţa majorităţii. Gazetarul ardelean va depăşi chiar şi noua paradigmă naţională de început de secol XX, cea noilor graniţe, manifestîndu-se ca un om complet al Europei Centrale şi de Est, anticipînd principiile generoase ale Europei integrate, atît de dificil de realizat, totuşi, în prezent. Spre finalul vieţii, vor fi mulţi care îi vor reproşa lui Slavici o neadecvare la timpurile acelea, că s-a cantonat în principii şi credinţe din epoca de plin avînt a Tribunei, fără îndoială, culmea jurnalisticii sale. Consecvenţa în susţinerea ideilor va deranja. Va fi judecat după încăpăţînare şi statornicie, după faptul că va fi incomod. Şi nu va fi o analiză de idei, o judecată estetică, de poziţionare ideologică sau de teoria comunicării. Va fi judecat de magistraţi adevăraţi, chiar de Curtea marţială şi va fi condamnat la temniţă adevărată. Surprinde claritatea cu care ziaristul va demonta mecanismul unor lucruri aşezate prost, unul ce le va genera în continuu, de la o epocă la alta. Criza morală evidenţiată de Slavici la începutul secolului al XX-lea se regăseşte aproape la fel după o sută de ani: „Oameni pociţi, fie proşti, fie mişei, au fost şi vor fi totdeauna şi pretutindeni, căci natura e nesecată-n forme şi intrarea-n fiinţă nu se face după calapoade. Societatea omenească nu s-ar fi închegat însă şi n-ar putea să dăinuiască dacă cei mai mulţi dintre oameni n-ar fi cumsecade şi n-ar avea destulă putere ca să îndrumeze pe cei proşti şi să ţie-n frîu pe cei mişei. Ceea ce lipseşte, după părerea lui Eminescu, în societatea noastră e această putere a celor mulţi, care tolerează mişelia şi se lasă să fie terorizaţi de mişei”[1].

 

Cine plăteşte atacurile din presă?

Slavici se va defini ca ziarist cu opinii ferme de timpuri, în polemica declanşată pe cînd era la Oradea, în toamna lui 1873, ca arhivar şi secretar al vicariatului ortodox. Va scrie la Lumina şi va face un portret al viitorului episcop, atins fiind chiar superiorul său, Miron Romanul, viitor mitropolit.  Este imaginea unui Slavici avîntat, a lui Slavici gazetarul, opus cumva omului aşezat, bolnăvicios, mai mereu îngrijorat de cele lumeşti. Este opusul omului greoi şi care are nevoie de timp de gîndire. După acest episod va demisiona şi va părăsi Oradea. Ulterior, va oferi o explicaţie: „Nu sum dintre oamenii care fac pretenţie la rol politic, nu sum dintre aceia care scriu numai pentru a scrie; nu sum dintre aceia care vorbesc numai ca să vorbească. Scriu cînd capul, ca stupul înainte de roire, îmi este plin de idei; vorbesc cînd sum provocat la cuvînt; păşesc la lucrări cund sum chemat. Alte consideraţiuni nu-mi este permis să cunosc”[2]. Albina[3] îl acuză însă de faptul că este plătit de Poliţie ca să-i atace pe fruntaşii români din Transilvania. Era o minciună. Autorul comentează că proşti ar fi unii să-l plătească, deoarece el face ce face fără plată, deoarece aşa crede[4].

Gîndirea lui Slavici a fost puternic marcată de nevoia de a-şi găsi locul în lume ca român, dar şi ca om al Europei Centrale, al Austro-Ungariei. Este evident că uneori chiar conaţionali de-ai săi erau judecaţi aspru, pentru comiterea de fapte reprobabile sau pentru slăbiciunile de caracter. Nu scăpau nici ceilalţi, alogenii, mai aprig denunţaţi, căci suntem în secolul regăsirii fiecărui neam ca naţiune. Simţul apartenenţei etnice duce la excese. Referindu-se la ceilalţi, gazetarul are adesea cuvinte mînioase, pline de fiere. Dar nu la toţi, ca neam, ci la elite sau la anumite categorii! Ungurii din Ardeal nu sunt văzuţi ca duşmani şi uzurpatori. Supuşi oprobiului sunt cei din administraţie şi liderii, cei din „pătura superpusă”. Slavii (ruşii, cel mai adesea), conducătorii lor cu tendinţele lor expansioniste se constituie într-o temă permanentă în articolele gazetarului. Evreii, mai ales cei cu capital (cămătarii) reprezintă un alt rezervor de subiecte de-a lungul carierei sale jurnalistice. Curios, ţiganii nu există pentru Slavici. Referirile la ei sunt ocazionale, generale şi irelevante. Poate pentru că nu aveau lideri în administraţiile din Regat şi Ardeal, nici partide şi nici averi? Ar putea fi acesta şi un nou argument în favoarea faptului că Slavici era, în esenţă, departe de a fi rasist sau antisemit. Nu vorbeşte despre ţigani pentru că nu aveau o elită (politică, administrativă sau financiară), pe care să o supună criticilor sale.

Atenţiei lui nu scapă însă grecii, sau mai bine zis liderii români de origine elină. Sunt cei din clasa de sus, chiar integraţi, chiar aflaţi în posturi de demnitari în instituţiile statului român: „La spatele lui Brătianu lucrează preşedintele Camerei, Rosetti C.A., Berlicoco, republicanul, iar la spatele lui Sturdza, preşedintele Senatului, Ion Ghica. Astfel, ţara e pe mîna celor mai vicleni doi intriganţi, între care însă C.A. Rosetti e omul zilei. Ce vor aceşti greci? Căci astăzi numai aceştia vor”[5].

 

Mizeriile presei, definiri, singularităţi

Om al principiilor, Ioan Slavici se arăta uneori încăpăţînat. Era dintre cei care, odată ce au formulat o idee, greu mai renunţă la ea. Ba chiar şi-o apără cu înverşunare, fără concesii. O spune chiar el, într-o scrisoare: „Eu sunt apoi în deplin sincer şi spun tot ce mi se gîndeşte în cap, fără a mă gîndi dacă sunt şi alte capete în care se gîndeşte ca şi în al meu, chiar fără a mă supăra dacă rămîn singur cu vederile mele. Cu chipul acesta m-am deprins a mă vedea ca cioara-n par. Şi după ce m-am deprins, parcă îmi mai plac aşa”[6]. Această caracterizare, cu tot aerul autoironic, devine un portret creionat plastic, în tuşe aspre, contradictorii, căci, de multe ori, autorul ştie să fie altfel, adică mai diplomat.

În 1911, atunci cînd Slavici va scrie un studiu polemic cu privire la frămîntările din societatea românească (vizate fiind disputele din Regat, dar mai ales cele din teritoriile de peste munţi, din Ardeal şi Banat), unele referiri vor fi la condiţia presei şi la relaţia acesteia cu puterea. Sunt vizate publicaţiile în înţelesul larg al termenului, dar şi în cel specific, de gazete generaliste, de informare şi opinie, nu neapărat literare. În acest caz, jurnalistul se transformă în analist media, iar reflecţiile sale nu diferă în mod esenţial de formulările contemporane de teoria comunicării. Mai mult, aşa cum aminteam deja, autorul are şi o viziune exactă asupra presiunilor exercitate asupra ziariştilor şi asupra celorlalte persoane implicate în activitatea de presă.

Analiza sa poartă titlul Mizeriile presei, scurt şi explicit ca exprimare şi incitant în ceea ce priveşte conţinutul. O primă categorie luată în discuţie este cea a publicaţiilor afiliate politic sau editate direct de grupările politice, iar constatările nu lasă semn de dubiu: „În coloanele unui organ de partid nu se poate spune adevărul decît în mărginile trase de interesele de partid. Cînd partidul e la «putere» toate măsurile luate de guvern şi toate faptele săvîrşite de susţiitorii lui au să fie acoperite de laude. Dacă ele sunt greşite sau pornite din gînd rău, tu ziarist ai să taci ori  să le răstălmăceşti. Dacă partidul este în opoziţiune, faptele bune ale guvernului şi ale susţiitorilor lui au să fie trecute cu vederea, dacă nu pot a fi răstălmăcite, iar greşelile şi abuzurile de putere ale lui au să fie exagerate”[7]. Sunt lucruri ştiute, crede gazetarul, ceea ce influenţează profund viaţa oamenilor de presă, căci ei vor fi selectaţi să lucreze pentru astfel de publicaţii şi în funcţie de capacitatea lor de a „adapta” la acest mod de lucru.

Situaţia devenise complicată şi pentru publicaţiile considerare independente de structurile politice. Ioan Slavici va observa că şi acestea erau prinse în păienjenişul guvernamental, pe care îl influenţau şi de care erau influenţate într-o manieră capabilă să deturneze jurnalistica de la misiunea ei de bază: „Mai uşor nu răsuflă nici ziariştii care lucrează prin redacţiunile ziarelor aşa-zise «independente». Acestea atîrnă de bunul plac al «marelui» public şi fac vînătoare de senzaţiuni, căci aşa cer interesele «comerciale» ale întreprinderii. Aceste interese mai cer însă şi ca, fie guvernul, fie opoziţiunea, să aibă cuvinte de a sprijini întreprinderea. Situaţia ziaristului e deci în ultimă analiză chiar mai grea decît în redacţiunea vreunuia dintre organele de partid. Aşa ori aşa, ziaristul nu se poate susţine decît avînd în vedere interesele de partid, cele comerciale şi slăbiciunile oamenilor”[8].

 

Cum să nu faci nimic ca ministru

Critic aprig al vieţii politice, dar şi al personajelor care o compuneau, Slavici a ţinut să-şi precizeze punctul de vedere cu privire la propria sa relaţie cu această lume. Este neîndoielnic că, tenace cum îl ştim, ar fi putut ajunge ministru sau cel puţin într-o altă funcţie înaltă. A preferat însă ziaristica şi literatura. Nu a putut trăi din ele. Atunci a acceptat să ocupe unele posturi. După întoarcerea de la Sibiu la Bucureşti, în 1889, revenire importantă în geografia sa publicistică (revenire care se făcea, de fapt, din puşcăria de la Vác, din Ungaria!), avea să petreacă ani frumoşi ca director de studii şcoala-internat de la Măgurele, de lîngă Bucureşti. Jurnalismul rămîne însă preocuparea sa de bază, iar tentaţiile slujbelor politice sunt respinse. Iată şi o motivare, dată pe cînd avea 28 de ani: „Eu nu sunt om care face politică în sensul comun al cuvîntului. Şi dacă aş fi ministru, toată lucrarea mea ar consista în a nu face însumi nimic, ci a lăsa ca lumea să facă precum o duce firea şi năravul. Nefiind însă ministru, cu atît mai mult mă feresc de acel fel de comedie ocazională, care se numeşte acţiune politică”[9]. Îşi păstrează astfel dreptul de a lua poziţie, de a supune lucrurile unei analize riguroase, de a oferi soluţii. Este distanţa menţinută de un spirit liber, neangajat. Mai era ceva: credinţa că va putea să-şi facă relaţii, să intermedieze alianţe pentru cauza naţională, să pună împreună forţele luminate şi creatoare ale poporului. Or, un partid te confiscă…

Şi, totuşi, au fost cîteva zile în care Slavici a fost aproape ministru. Cel puţin în imaginaţia lui George Coşbuc şi în speranţele prietenilor săi sibieni. Suntem în martie 1888, cînd se fac jocurile pentru un nou guvern la Bucureşti. După aproape 12 ani, liberalii sunt urniţi de la conducerea ţării şi se pregătea un cabinet conservator. Gazetarul ardelean nu intră în atenţie pentru postul de ministru la culte şi instrucţiune publică, cum se zvonea, ci pentru cel de director la Azilul Elena Doamna. Sunt derulate diferite strategii (geo)politice, cerîndu-se dislocarea sa de la Sibiu. Noul guvern dorea strîngerea legăturilor cu Austro-Ungaria, iar campania de afirmare a identităţii româneşti în Ardeal dusă de publicist deranja şi la Viena, şi la Budapesta, şi la Bucureşti. Atunci, chiar în această perioadă de frămîntări, directorul Tribunei merge în audienţă la regele Carol I. La Sibiu se răspîndeşte vestea că va intra în guvern. Deşi nici nu se punea problema ca publicistului să i se ofere şi el să accepte o aşa înaltă demnitate publică, George Coşbuc e foarte încrezător. Îşi pregăteşte bagajele, gata de a merge pe urmele mentorului său, convins că se va găsi şi pentru el un loc călduţ în umbra lui Slavici. Chiar le scrie părinţilor săi, acasă la Hordou: „După combinaţiile nouă la regimul din România ar fi adus şi Slavici în combinare de a fi ministru de culte. Dacă el trece dincolo ca ministru, trec şi eu imediat cu el”[10].

 

Jurnalism… regal, de opinie şi de informare

Ca ziarist, Slavici se dovedeşte extrem de riguros. Nu publică nimic, nici ca autor, nici ca editor fără să fie convins că lucrurile stau aşa. Verifică şi o face cu rapiditate. Recurge la surse bine informate şi nu ezită să intre în probleme complicate de stat sau în relaţiile internaţionale. O dovedeşte o însemnare pe care o face la apusul vieţii, în pagini de memorialistică, acolo unde dezvăluie aspectele de substrat ale activităţii sale jurnalistice: „Eu m-am dus deci la Sinaia, ca să mă încredinţez dacă ştirea răspîndită în coloanele ziarelor maghiare e ori nu întemeiată, şi am fost oprit la masă. În timpul mesei am adus vorba de venirea în Ardeal a majestăţii-sale regele nostru (s.a.) şi am adăugat:

–Se zice că şi majestatea voastră o să veniţi.

–Pentru mine – a zis regele Carol zîmbind – Francisc Iosif nu e rege, ci împărat, şi cînd vreau să mă întîlnesc cu împăratul nu mă duc nici la Budapesta, nici în Ardeal, ci fie la Viena, fie în Galiţia, fie la Innsbruck.

–Se poate spune aceasta? am întrebat eu.

–Eu ştiu foarte bine că d[umnea]ta eşti şi ziarist – a răspuns el zîmbind – şi nu-ţi spun lucruri pe care ţiu să nu le afle alţii”[11].

Observăm nu doar că jurnalistul mergea la sursa cea mai autorizată (căci a stat cu Carol I la masă), dar şi faptul că regele avea cunoştinţe moderne de teoria comunicării: el ştia că vorbeşte cu un ziarist… Totuşi, s-ar putea să fi asistat doar la o perdea de fum, la o repoziţionare a monarhului român pentru a-şi crea un avantaj în raport cu Curtea de la Viena şi, mai ales, cu clasa conducătoare maghiară din Transilvania. Carol I va merge în Ardeal![12].

Atît de consecvent cu ideile sale va fi jurnalistul ardelean încît suferinţele în loc să-l înmoaie i le-au consolidat. Semnificativă este perioada din toamna anului 1889. Generalul Traian Doda întocmeşte un memoriu aspru, cu toate nedreptăţile prin care trecuse după ce refuzase să meargă în Dieta de la Budapesta ca unic reprezentant al comunităţilor româneşti din Ardeal. Îl înaintează direct împăratului. Acesta va dispune autorităţilor maghiare revizuirea atitudinii faţă de general. Este socotită o victorie importantă pentru români. Slavici, abia ieşit de la Vaţ (Vác), unde ajunsese tocmai pentru că susţinuse actele de protest ale lui Traian Doda, comentează rezoluţia favorabilă a kaiserului, nu doar ca un act de dreptate pentru general, ci şi ca un sprijin în lupta cu autorităţile maghiare, criticîndu-le mai ales pentru întîrzierea comunicării răspunsului. Este acelaşi ziarist implicat ca şi înainte de intrarea în temniţă.

 

Jurnalist şi patriot

Lucian Boia fixează viziunea lui Slavici, precum şi principiile după care şi-a structurat activitatea (în întregime, deci şi cea publicistică): „Slavici exprimă într-o manieră «excesivă», dar cu atît mai evident, disocierea dintre cultural şi politic, în ceea ce priveşte raporturile Transilvaniei cu România. A fost un mare luptător pentru unitatea culturală a tuturor românilor («Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare») şi un luptător la fel de convins pentru neunitatea (s.a., L.B.) lor politică”[13]. Ulterior, în acelaşi volum, dar la capitolul dedicat „germanofilului” Slavici, poziţia istoricului se nuanţează. Publicistul nu mai este caracterizat prin punerea în atiteză a principiilor sale, ci prin evidenţierea celor ce conturează o viziune unitară: „Orientarea naţională a lui Slavici este clară şi invariabilă: drepturi egale pentru românii din Transilvania şi Ungaria, raporturi strînse cu România, dar nu mai puţin fidelitate faţă de monarhia habsburgică”[14]. Totuşi, jurnalistul ardelean vedea unirea politică posibilă. Avea exemple din afara României şi credea că se va realiza indiferent de poziţia unora sau altora. O va reformula mai tîrziu în termeni categorici: „La 1866 se unise Italia, iar la 1870 s-a unit şi Germania; era apropiat gîndul că mai curînd ori mai tîrziu se va face şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Noi (studenţii români de la Viena, organizatori ai Serbării de la Putna, n.n.) eram de părere că unirea aceasta se va face în vîrtutea desfăşurării fireşti a lucrurilor, fie chiar şi dacă noi înşine n-am voi-o”[15]. De la italieni şi germani va prelua însă modelul pregătirii culturale, al unităţii spirituale înainte de a se ajunge la o administraţie unitară.

Caracterul lui Slavici rămîne intact şi în suferinţa pricinuită de viaţa prin puşcării sau alte locuri de detenţie. O spune Arghezi, cel care i-a fost coleg în ilustrul proces al ziariştilor din 1919. Poetul s-a apropiat mai greu de Slavici, care şi în mizeria din detenţie a reuşit să dea permanent probe de demnitate. Dar nu pentru că a vrut, ci pentru că aşa era el: „De altfel, Ioan Slavici a fost, pe lîngă ceea ce se cheamă un caracter, în care putea să se refugieze şi să se păstreze intact, un erudit, informat adînc. Unele seri, petrecute cu intelectualitatea mai multă sau mai puţină a închisorii, dovedea diversitatea agreabilă a inteligenţei lui de mare cărturar. Omul ăsta, mititeluţ, trăia într-o perspectivă a eului vastă şi prezenţa lui de duhovnic între noi ne dădea tăria, la cei mai mulţi falimentară”[16]. Sunt cuvinte scrise în 1955, într-o epocă de constrîngeri ideologice, iar Arghezi şi mulţi alţii vor contribui la relansarea lui Slavici în peisajul cultural.

 



[1] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 358.

[2] Lumina, II, nr. 70, 8 (20) noiembrie 1873.

[3] Publicaţie de limba română editată de bănăţeanul Vicenţiu Babeş, tatăl lui Victor Babeş, din 1866 până în 1869 la Viena, iar până în 1877 la Budapesta.

[4] Vatamaniuc, Dimitrie, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 161.

[5] Dintr-o scrisoare reprodusă în Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, p. 277.

[6] Idem, p. 283.

[7] Ioan Slavici, Zbuciumări politice la românii din Ungaria, în Opere, VIII, Academia Română şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 460.

[8] Idem, p. 461. Sunt opinii scrise şi sub influenţa situaţiei personale. În acea perioadă, Slavici conducea cotidianul Minerva, unde era presat să acorde o mai mare atenţie mondenităţilor…

[9] Scrisoare în Vasile Mangra, op. cit., p. 283.

[10] A se vedea, printre alţii, Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1985, pp. 104-105.

[11] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 36.

[12] A se vedea Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 340.

[13] Lucian Boia, „Germanofilii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 70.

[14] Idem, p. 307.

[15] Ioan Slavici, op. cit., p. 308.

[16] Tudor Arghezi, Ion Slavici, în Proze, Scrieri, 27, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p 415.

Revista indexata EBSCO