Apr 30, 2014

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Veronica și dinastia preoților Cîmpi(e)anu (I)

Două scrisori inedite aflate în secţia de Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române transmise de Ilie Cîmpianu, una din 6/19 nov. 1905, Ghiorghieni-Ciuc lui Ion Bianu şi cealaltă din 26 mai 1919, Ibaşfalău (Dumbrăveni) jud. Braşov lui Octavian Tăslăoanu, întredeschid fereastra spre ramura maternă a Veronicăi Cîmpianu-Micle, dăruind cercetătorului satisfacţia cuvenitelor restituiri.

Ilie Cîmpianu tocmai primise cele 400 de coroane, contravaloarea „Psaltirii slavo-române” achiziţionate de Academia Română şi pe care emitentul o recuperase de la Biserica din Voşlob. Vînzarea către Academie se făcuse prin mărinimoasa mijlocire a Reverendissimului Domn proposit capitular Ioan M. Moldovanu din Blaj, protectorul şi susţinătorul în astfel de întreprinderi, încă de pe vremea cînd Ilie Cîmpianu se afla student lipsit în Blaj. Am descoperit multe cărţi vechi tipărite şi manuscrise româneşti şi slavone, scrie Ilie Cîmpianu, din care se poate cunoaşte trecutul acestei poporăţiuni străvechi române în aşa numita săcuime, material din care speră a compune istoricul Românilor din acest ţinut izolat şi uitat de confraţi, promiţînd să revină cu amănunte asupra preţioasei sale colecţii. „Psaltirea slavo-română”, menţionează preotul-profesor pe atunci al Liceului Teologic din Blaj, conţine subscrisa proprie lui Sava episcop Românesc pe la 1714 al ierarhiei din Moldova.[1]

Cealaltă scrisoare inedită a lui Ilie Cîmpianu (din 26 mai 1919), ajuns la o maturitate la fel de neliniştită, se adresează unui prieten de veche preţuire încît pana slobodă acumulează amănuntul cotidian, familial şi social selectat cu mulţumirea epistolierului uşor aferat, oferind, în acelaşi timp, o elegantă disponibilitate, parcă şi mai interesat de problema românilor din secuime. Scrisoarea dezveleşte efigia unui personaj istoric, membru al Partidului Naţional Român din Transilvania antrenat în frontul bine delimitat al naţionalismului românesc din zona fierbinte a celor patru judeţe secuieşti. În această chestiune se adresează publicistului Oct. Tăslăoanu, tocmai sosit la Sibiu în calitate de secretar al Astrei, unde l-ar vizita în 31 mai 1919 cînd era anunţată şi sosirea perechii regale… Întreabă pe Dl. Secretar Dr. Savu ce s-a ales cu scrisorile adresate de mine, se precipită emitentul, pentru Dl. Dr. Iuliu Maniu, preşedintele C. D. R.[2]. Între acele documente s-a aflat şi un Memoriu pregătit la dorinţa expresă a Dlui Maniu despre istoria românilor din secuime, material istorico-literar pe care îl recomandă pentru revista ”Luceafărul”. Asemenea, am compus un Memoriu în chestia agrară a românilor din secuime,…am trimis documente şi date statistice oficiale pentru Conferinţa din Paris despre maghiarizarea forţată… şi ar mai avea multe de povestit despre chestia tot încurcată a organizării bisericii şi despre situaţia populaţiei expusă pericolului de a pieri de foame…[3]

Protopopul-profesor al Liceului Teologic din Dumbrăvenii Sighişoarei începea în 2 iunie examenele şcolare, apoi ale privatiştilor, se arată ocupat cu cenzura care se înţelege că intra în atribuţiile protopopului. Încheie cu asigurarea că îl va căuta prin mijlocirea ginerelui său Dr. David, jude la Curtea Marţială, instalat la Hotel Europa din Sibiu.

Obligaţiile de cenzură ni-l arată pe protopopul Ilie Cîmpianu în calitatea de membru al Consistoriului eparhiei Sibiului care se alegea de către episcop dintre cei mai merituoşi preoţi, pregătiţi în domeniul legislaţiei, capabili să judece în vederea conservării, a susţinerii credinţei ortodoxe şi a serviciului divin. Cît despre proteguitorul lui Ilie Cîmpianu din tinereţe, Ioan M. Moldovanu din Blaj, trebuie să fi fost un urmaş al moldovenilor aşezaţi în Ardeal şi Banat încă din sec. al XVIII-lea. Unii au avut un destin fulminant, cum Dimitrie Moldovan (1811, Deva – 10 iunie 1889, Sibiu), cu studii de inginerie montanistică la Viena şi administrator, pînă la 1848, al minelor de aur ale tatălui său.[4] Bun ortodox, colaborator al lui Şaguna în chestiuni politice, ia de nevastă pe Iohanna, frumuseţea din Apuseni, fiica avocatului ungur Toma Farcaş de Allcosaly din Abrud şi a Ioanei Boer, româncă maghiarizată, care Iohanna fusese iubita lui Avram Iancu, fără să-l fi făcut poet! Că viaţa micilor oraşe apropia oamenii, dincolo de varietatea confesiunilor, zice văduva avocatului zărăndean George Secula care adăpostise adesea pe mîhnitul erou rătăcitor, şi că Iancu iubise şi pe Tilda Oblateck, fiica directorului minelor din Abrud, şi pe Vida Fani, fata unui căpitan al minelor, care găzduia pe Şaguna, dar că Iancu se logodise, chiar în ziua nefastă a măcelului abrudean din 6 mai 1848, cînd cu trădarea lui Ioan Dragoş, cu încîntătoarea Epifania Şuluţiu din Abrud, măritată mai tîrziu după marele comerciant braşovean Beldiceanu.[5] Inelul iubirii ar fi fost ultimul legămînt pămîntesc al Crăişorului cu pană de arginţi la pălărie pentru floarea lui de mare, fărîme risipite din oraţia unei nunţi furate, din Apuseni.

Iohanna Farcaş măritată Dimitrie Moldovan testa parte din averea sa şi întreagă a fiicei sale Iohanna Ion Bădilă, Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român, întru memoria lui Dimitrie Moldovan, secretar la guvern şi consilier la cancelaria aulică transilvană din Viena.

Acesta era Dimitrie Moldovan din Deva, acolo născut, dar şi pentru delimitarea în mulţimea de Moldovan şi Moldovanu, zişi pribegilor din Moldova. Tot ei dădeau şi numele satului Moldoveneşti din judeţul Cluj, unde se născuse Ioan M. Moldovanu (19 apr. 1833 – 20 sept. 1915, Blaj), zis de la Blaj, fiindcă aici a şi rămas după o viaţă de muncă. Vicar general arhiepiscopesc, prepozit capitular şi prelat papal, o autoritate a bisericii greco-catolice a Transilvaniei, Ioan M. Moldovanu de la Blaj a fost mentorul protopopului cărturar şi om politic Ilie Cîmpianu, ai cărui înaintaşi se regăsesc în Prigorul almăjan al Banatului. Combativ, de un naţionalism apăsat, filolog deschis mijloacelor de îmbogăţire şi promovare ale limbii române, vicarul Blajului din tată ţăranul iobag Vasile, şi-a zis şi Micu[6] de unde şi marca iniţialei de substituţie care trimite măcar la spiritualul său strămoş Ioan Inocenţiu Micu şi Klein după înnobilare (1692, Sadu j. Sibiu – 22 sept 1768, Roma), precursorul Şcolii Ardelene şi ctitor al Blajului, citadela iluminismului românesc, cel dintîi îndrumător politic, chiar făuritorul crezului politic al românilor ardeleni. Nici umbra nepotului acestuia, a călugărului iluminist Samuil Micu-Klein (1745-1806), feciorul protopopului Stoia din Sadu Sibiului, nu trebuie ignorată, din oglinda istoriei unduiesc tinereţi de călugăr, scapără nume onorante, deloc întîmplătoare.

***

Pe Cîmpieni, la fel de mulţi ca şi Moldovenii, i-am identificat deopotrivă, în Ardeal, în Banat şi în zona Aradului, în două variante absolut distincte, Cîmpi(e)an(u) şi Cîmpan (Campan), preţuind fie şi valoarea unui singur sunet.

Din ramura ardelenească a neamului Cîmpi(e)anu al cărei nucleu îl fixam la jumătatea sec. al XIX-lea, în zona Năsăudului[7], Ioan Florian Cîmpeanu (1829-1894), avocat, din mamă Cîmpeanu şi tatăl preotul greco-catolic Ioan I. Florian, nepot istoricului Aron I. Florian (1805-1887), un apropiat al lui Andrei Şaguna, era vărul Anei Cîmpianu. Fost coleg de facultate al lui Ioachim Mureşianu, Ioan Florian Cîmpeanu era în perioada 1862-1869 prim-procuror al Districtului Năsăud, extrem de influent pentru epoca constituţională (1861-1865), cînd ţinutul Năsăud a putut fi pentru prima oară administrat de români şi Ana mai spera să-şi recupereze casa din centrul Năsăudului. Prestigiosul său văr a fost şi deputat şi membru în Comitetul fondurilor grănicereşti, de mai multe ori preşedinte al Comisiei de administrare a fondurilor, preşedintele Tribunalului din Năsăud (1871-1875) pînă la desfiinţarea Districtului Năsăud şi anexarea la Bistriţa, dar năsăudenii recunoşteau şi la 1920 pe aceeaşi proprietară a casei.

Clemente Cîmpeanu din Năsăud, nepotul celui dinainte, transmitea lui Ioane Ursu, cantorele românesc din parohia greco-catolică a Sfintei Barbara din Viena, volumul broşat conţinînd autobiografia răposatului episcop Ioan Lemeni, publicată de Ioachim Mureşianu în numerele din 1880-1881 în foaia Şcoala română din Năsăud. Ioane Ursu fusese camerierul şi medicul lui Ioan Lemeni pînă în ultima clipă (29 martie 1861), lui îi încredinţează episcopul arhiva personală transmisă lui Ioachim Mureşianu, prin fiul căruia ajunge la Muzeul din Năsăud.[8]

Absolvent al Institutului Sf. Barbara, translator şi concepist ministerial, Ioachim Mureşianu a fost şi secretarul lui Lemeni, apoi secretar al Fondurilor Grănicereşti Năsăudene. Documentele confirmă ajutorul acordat de Lemeni, care trecuse la unire tot Clujul, studentului Ştefan Micle, întrevederile acestuia – în prezenţa lui Mureşianu – cu fostul episcop aflat în surghiunul de peste zece ani în mănăstirea franciscanilor din Viena, pentru părerile sale politice, cum notează Gh. Bariţiu. Contextul în care Ştefan Micle, ironizat, apare şi cu porecla Mezei, poate şi pentru delimitarea de mulţimea numelor de Micle, trimite în ţinutul Caransebeşului, unde Mihai Mezei, vechi proprietar de moşie în Prigor, şi-a legat numele pînă azi de al unor dealuri dintre Prigor şi Putna, în varianta fonetică Mizei. Mai mult, corespondenţa profesorului Micle ne arată că Madama Cîmpan, cu a cărei fiică se însoară, era cunoscută familiei sale de la Cluj.

Intelectuali ai Năsăudului, foşti combatanţi împărăteşti, Cîmpenii generaţiei postrevoluţionare erau nostalgicii lui Ioan Lemeni. Grupării pro-maghiare îl aflăm afiliat şi pe profesorul bănăţean Petru Maler Cîmpeanu (1803-1893), din aceeaşi familie. Generaţia ardeleană următoare, reprezentată prin cărturarul Ilie Cîmpianu, discipolul lui Ioan M. Moldovanu din Blaj (1833-1915), se află pe alte baricade, luptînd pentru drepturile românilor înfometaţi din districtele secuieşti.

Căile Domnului rămîn încurcate, deşi toţi Cîmpienii provin din medii duhovniceşti, cu orientări cîteodată de circumstanţă, dar cei mai mulţi din nestrămutată credinţă. Bietul om rămîne sub vremi, mai puţin Bărnuţiu care şi el se apropie de Năsăud, dar contra lui Lemeni şi cu aceeaşi credinţă în romanitate.

Semnalat de mai multe ori în Năsăud, Bărnuţiu face obiectul unei susţinute corespondenţe pe fondul procesului cu Lemeni din 1843 cînd Alex Sterca Şuluţiu, pe atunci vicar al Şimleului susţinut de vicarul Năsăudului, Mariani, de protopresbiterii Marţiani, Dragomir şi Man, propune convocarea unui sinod diecezan care să judece în cauza profesorilor din Blaj, Bărnuţiu, Boer şi ceilalţi. Vicarul Şuluţiu se adresează în acest sens direct Tronului, dar Sinodul nu s-a convocat şi verdictul a fost pronunţat de primatele din Ungaria.[9]

Ana Cîmpianu măritată cu Ilie Cîmpan pentru nici un an, avea rude bine înfipte în Năsăud, încît nici aşezarea ei aici, nici refugiul ieşean nu se fac sub presiuni de ordin politic. Văduva se putea întoarce în familia sa bănăţeană, în Almăjul natal, unde părinţii, moşii şi strămoşii săi, o veritabilă dinastie de preoţi, făcuseră dovada credinţei împărăteşti, cu solidă susţinere dinspre faimoasa fabrică de popi din teritoriul sîrbesc.

***

Înaintaşii protopopului Ilie Cîmpianu din Dumbrăvenii Sighişoarei se regăsesc în Prigorul bănăţean, din bunicul Ilia Cîmpianu III (25 martie 1813-6 iulie 1876), capelan în Prigor din martie 1842, administrator parohial din 1848, paroh din 1850 şi asesor consistorial din 1866, servind alături de tatăl său, preotul Teodor Cîmpianu, vreme de 24 de ani.[10] Teodor şi Călina Cîmpianu sînt părinţii Anei Cîmpianu şi ai lui Ilia Cîmpianu III care în 1865 întîmpina pe Ioan Popasu, primul episcop român al reînfiinţării episcopiei de Caransebeş. Ilia Cîmpianu III activează pentru implementarea Statutului Organic al lui Andrei Şaguna, votat în 16 sept. 1869, este primul comisar al primelor alegeri pentru eparhie şi congresul naţional bisericesc şi membru al scaunului protopresbiteral al Mehadiei. Din 1866, protocoalele bisericeşti se scriu cu litere latine, din 1871 începe desfiinţarea Regimentului grăniceresc nr. 13, iar în 1874 se află în fruntea alegătorilor pentru deputăţia graniţei de Caransebeş a generalului Traian Doda. Nepotul preotului din Prigor studiază la Blaj şi rămîne în Ardeal.

***

Un preot al istoriei bănăţene care atunci cînd îşi sapă rădăcinile simte ciotul aripii în chemarea luminii, cel dintîi care semnalează sosirea Cîmpienilor în Valea Almăjului,[11] este Coriolan I. Buracu (n. 15 mai 1888, com. Prigor, jud. Caraş-Severin – d. 11 februarie 1964, Bucureşti, cimitirul Izvorul nou şi reînhumat în curtea bisericii din Prigor).

Prinse în cleştele lăcomiilor belicoase slujite de reformele religioase radicale, de la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea, grupuri masive de români din teritoriile disputate de turci, austrieci, ruşi, unguri şi sîrbi antrenaţi în jocul unor alianţe europene fără scăpare, se dislocă într-un necontenit flux al bejeniei între nordul şi sudul Dunării sau între est şi vest încît nu e de mirare că macedoromânii se regăsesc între negustorii Pestei şi ai Vienei, că istrienii sînt cărbunarii Clujului ori băieşii Apusenilor, că între moldoveni şi ardeleni a fost un necontenit schimb de fugari, nici că ţinuturile ocupate de austrieci ale Olteniei se pustiesc prin imigrări ardelene ori banatice şi sînt repopulate cu colonişti bulgari, sîrbi boemieni ori albanezi. O lume abuzată, debusolată, surprinsă într-un provizorat caleidoscopic, se caută după singurul reper garantat sufleteşte, al credinţei.

Încă din 1646, în vremea lui Matei Basarab, Episcopul Ignatie al Rîmnicului se intitula Arhiepiscopul Rîmnicului şi a toată Mehadia, de care depindeau şi bisericile din Almăj. În această epocă ne vin preoţi din Ţară cu cărţi bisericeşti, tipărite în tiparniţele Voievodale.[12] În 1658, principele Ardealului ceda turcilor ţinuturile Lugoj, Caransebeş şi Almăj.

Din 1688, cînd austriecii eliberează Severinul de sub turci, domnii munteni Şerban Cantacuzino (1657-1705) şi Constantin Brîncoveanu (1688-1714) cer împăratului Vienei Banatul românesc cu Almăjul bănăţean.

Ramura banatică a preoţilor Cîmpi(e)anu, care constituie şi nucleul familiei, începe, conform primei semnalări a istoricului Coriolan Buracu, la 1721, cînd episcopul Damaschin Dascălul (1708-1725) de la Rîmnic, edă următorul hrisov: Trimitem pe popa Dumitraşu Cîmpianu şi pe fratele său Călugărul, ca să facă slujba dumnezeiască poporului ortodox din meleagurile Banatului unde nu sînt preoţi…Acest preot, cu fratele său Călugărul, continuă Coriolan Buracu, se aşează la Prigor şi pun temelie familiei preoţeşti care există pînă astăzi.[13]

În „Cronica istorică a Almăjului, redactată în 1939 şi publicată în 1941, Coriolan Buracu revine asupra anului pe care îl modifică în 1727[14], cu precizarea parantetică – arhiva familiei.

Coriolan I. Buracu, preot al Mehadiei (1912-1924) de care depindeau şi bisericile din Almăj, a cercetat, cum o mărturiseşte[15], amănunţit, la stăruinţa generalului N. Cena, însemnările vechi din cărţile bisericeşti ale Mehadiei, vechi centru bisericesc, cu informaţii preţioase despre trecutul regiunei şi al neamului nostru, şi-a făcut fişe, care în cursul anilor s-au completat, în material voluminos, parte publicat, parte transmis arhivei Palatului Cultural din Turnu Severin, ctitorit de profesorul Teodor Costescu, cel mai măreţ monument închinat unirii tuturor românilor. Cum primul director trebuia să fie din regiunile eliberate, deoarece, scrie Coriolan Buracu, clădirea a fost construită ca un far luminos pentru fraţii robiţi de unguri, sîrbi şi bulgari[16], preotul C. Buracu este recomandat şi numit. Ne aflăm, aşadar, în apropierea comorii, a miraculoasei arhive semnalate de Aug. Z. N. Pop în 1981[17], Arhiva Micle-Cîmpeanu, (38 de acte, fotografii, scrisori) repartizate de Ministerul Instrucţiunii Muzeului „Teodor Costescu”, după 1916, pe care istoricul literar a văzut-o, a folosit-o şi din care citează. Aceste piese preţioase s-au adăugat acelora adunate de Coriolan Buracu şi ca orice miracol ciudat şi absurd, adică paradoxal, în loc să lumineze, cum se şi dorea, declarat, noua instituţie, s-au scufundat într-o ireversibilă absconsitate, aspirînd şi prelegerile lui Micle, din „Muzeul Dr. Const. I. Istrati” procurate de titular şi vîndute de soţia acestuia aceluiaşi Minister al Instrucţiunii care le repartizează, informează Aug. Z. N. Pop – cu sus-numita arhivă, tot Muzeului Teodor Costescu.

Conform „Amintirilor”, C. Buracu acceptă postul de director al Palatului Cultural în 15 mai 1924, calitate în care supraveghea încă lucrările de instalaţie a luminii electrice, a caloriferelor şi terminarea sălii de spectacole care se şi dă în folosinţă în septembrie 1924. În 1925, am organizat, scrie C. Buracu, la etajul din dreapta, muzeul fostului profesor universitar dr. C. I. Istrati,…iar în 1927, s-a aranjat în aripa stîngă, la etaj – şi biblioteca I. G. Bibicescu, dăruită oraşului său de origine, de peste 40.000 de volume şi al cărei director se numeşte din 1 oct. 1927 tot Coriolan Buracu. Acum înfiinţează 14 biblioteci în Almăj, 47 la fraţii din Iugoslavia, iar fraţilor din America le trimite 60.000 de volume româneşti.[18]

Susţinut de Teodor Costescu, ctitorul şi preşedintele Palatului Cultural, Coriolan I. Buracu parcurge aici poate cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale. La Turnu Severin i se nasc în perioada 22 mai 1927, începînd cu Tudor Sever, botezat de Teodor Costescu, pînă în 20 aprilie 1932, cei 11 copii. Acum este ales parlamentar, deputat şi senator, deputat de Caraş, ca reprezentant al Almăjului din partea Partidului Naţional Ţărănesc, iar cînd Carol al II-lea reînfiinţa unităţile grănicereşti, Teodor Costescu înainta mareşalului Palatului Regal în 28 febr. 1934 un memoriu de recomandare a lui C. Buracu pentru funcţia de preot militar, în care este şi numit la Bat. 2 Grăniceri din Caransebeş, cu data de 27 Aprilie 1934.

Ce infern cu rezervări de bolgie trăieşte familia Buracu, drept urmare a carierei protopopului iconom stavrofor, locotenent-colonel de mai multe ori decorat, Coriolan I. Buracu, (1888-1964) ale cărui rădăcini macedo-române se obîrşesc din Bitolia Macedoniei, este greu de citit… A murit sărac, fără o locuinţă proprie, care oricum i-ar fi fost confiscată! A trăit pentru ceilalţi şi mai puţin pentru ai săi, dar cei opt copii supravieţuitori, care au trecut pragul maturităţii, căci trei au căzut pe fereastră în aceeaşi noapte, ca iezii din poveste, îşi mărturisesc povara înfăptuirii înaltului testament moral patern, bucuria întreagă a unei frăţii neştirbite[19], iubirea, credinţa şi sacrificiul mamei din cîmpul de verdeaţă al Mehadiei. În 26 mai 1999, Răspunsul fiilor la diata părinţilor din volumul „Amintiri” era subscris de Alexandru, Tudor şi Mihai Buracu[20]. Cît despre noi care abia l-am cunoscut căci nu este indicat să intri în amănunte obliterate de dicţionar, îi datorăm recunoştinţa de a fi păstrat aprinsă o candelă la marginea ţării.

 

***

Prigorul almăjan, localitate cu nume de pasăre şi destin duşmănit, vehiculează nobleţea unui Gîrlişteanu bosniac, ctitor la Gîrlişte care devine Rudăria lui Eftimie Murgu, care ar fi fost nobil prin sec al XIII-lea şi ar fi avut cetăţi, una chiar la Prigor. Mai sigur, credem, că întîi au fost un Prigorean şi mai multe prigorii, păsări vînătoare de viespi şi albine, care şi acestea vor fi fost mult prea multe… Etimonul este latin, gōritus, -i, variantă a lui carytos(us),-i, săgeată, a cărei formă corespunde păsării, specificului ei de a dormi cu corpul drept şi capul ţinut vertical în sus şi nu în penajul de pe umăr. Ciocul lung şi subţire, aripile lungi şi ascuţite, coloritul floral susţin menirea mîncătoarelor de albine din Lumea Veche. Adverbul de compunere pri-, în faţă, frecvent în retoromană, din care dialectele noastre sudice cum şi istroromânii nord-vestici şi-l însuşesc, ar putea completa sensul de în faţa săgeţii, mai iute ca săgeata, al păsării sau al viteazului Prigorean dintîi, căruia urmaşii, mai să-i uite fala numelui… În sec. al XVI-lea, Prigorul aparţinea districtului Caransebeş, iar unul dintre proprietari se numea George Prigor.

 

***

Ne aflăm, aşadar, între pacea de la Passarowitz, 21 iulie 1718, cînd Banatul revine Austriei care anexează Oltenia şi Belgradul cu cinci districte pînă la Valea Timocului, şi pacea de la Belgrad, din 18 sept. 1739. În acest interval vin în Almăj mai multe familii din Oltenia cu preoţii lor, apoi români macedoneni şi albanezi.[21]

Conform ritualului, preotul era însoţit de cîte un călugăr sau diacon, ceea ce justifică şi însoţirea lui Dumitraşcu Cîmpianu de fratele său Călugărul. Este subînţeles că preotul Dumitraşcu Cîmpianu vine cu propria familie, altfel nu ar fi fost hirotonit, că avea, de bună seamă, carte de preoţie, adică atestat, şi ar fi putut fi şi şcolit, după puterile vremii, căci, iată, găsim pe la 1677 o şcoală de grămătici în Ţara Oltului[22], iar punctul 10 al Memoriului din 29 nov. 1719 adresat Vienei de către episcopul Damaschin Dascălul propunea înfiinţarea în provincie a unei şcoli româneşti, sub îngrijirea episcopului şi cu plata mănăstirilor şi a preoţilor şi alta latinească la Craiova.[23]

Originar din Tîrgovişte, popa Dumitraşcu pare să se stabilească la Rîmnicu Vîlcea în 1710, conform unei cărţi de blestem de la Damaschin către: ţie popo Tănasie ot Rîmnic, i popo Radule, i popo Dumitraşco… tot de aici…pentru alegerea unor locuri ale episcopiei din hotarul Oltenilor şi Bojorenilor… Data 1710, Iunie 14.[24] Hotărîrea Vienei din 14 dec 1726 de excludere a celor hirotonisiţi în afara ţării le precipită plecarea.

***

Cu ochi răbdători de copil, Veronica îşi aşteaptă martorii pe muntele ei din ţara dacilor, ca să identifice cucuiele supreme ale Semenicului mitic asemenea unei uriaşe balene în necontenita-i călătorie spre Dunăre. Casa ei de lună albeşte departe dintre şiruri de cireşi, doliul luminii se crapă, viaţa mai moţăie şi zarea tace cuprinsă de dor. Spre valea poveştilor almăjene toţi au harta romană, ştiu drumul neted şi lung din gura Cernei legat cu Calea Traiană, spre Oltenia şi deasupra Caransebeşului. Dar poporenii aveau cărări necontenite peste rîpi, peste ape pripite şi negre cum Cerna, Nera şi Caraşu (Apa Neagră), samavolnicii de hidră reunite în mlaştinile întîiului Banat. Pentru Prigor, trenul te lasă tot la Băile pe care Herakles, mai atlet de bîlci decît Don Quijote, pare să le fi părăsit.

Celălalt drum, din gura Caraşului, calcă Vărădia spre Centum Putei cu izvoare şi stînci din vremea dacilor, cum Caput Bubali de pe steagul ostaşilor, sate dintre comuna Delineşti şi moşia Valea Boului aparţinătoare ca şi Apadia, topos cu semnificaţia de Apa Monahilor şi personaje importante, aşteptate de Veronica.

Punîndu-ne trufia să-i cînte osanale, aflăm că moşteneşte banatice odoare şi pe Poet întreabă-l de-i Înger sau de-i Muză, ori Maică Preacurată, El i-a văzut năluca dansînd ca o făclie…El i-a sorbit cîntarea de prunc în rugăciune… Preoţii Prigorului lasă amintirea unor coruri răsunătore, iar Griselini, la 1775, declară dansul drept cea mai mare plăcere a acestui popor care dansează de cînd se ştie, la toate sărbătorile, şi în ziua morţilor de a doua zi de paşti, în curtea bisericii, în cimitir, unde aduc cu toţii bucatele…[25]

Griselini constată şi un excesiv cult al morţilor susţinut de credinţa profundă în fragilitatea hotarului dintre viaţă şi moarte. Fructele aşezate în sicriu, bucatele lăsate pe mormînt, bocetele şi, mai ales, dansul tăcut de doliu, în cimitir, acela care i-a plăcut mai mult răposatului, după ce i se strigă numele, pun sufletul la încercare şi racordează pe vlahii bănăţeni din Prigor şi Pecinişca, află Iorga, la mitografia lumii.

Iată că morbideţea adesea invocată în cazul Veronicăi este mai puţin maladivă şi mai degrabă motivată de influenţa maternă care întreţine străvechile credinţe ale familiei şi ale comunităţii românilor sudici de origine. Tot mama îi dăruieşte şi vocea de contralto şi harul de unduiri evanescente al dansatoarei căreia, povesteşte Virginia, nici un incendiu nu-i putea tulbura bucuria următorului bal.

Brîul lung şerpuitor în tot satul de toamna recoltei trebuie să fi fost nu numai spectaculos, dar şi scandalos, de vreme ce cutare protocol de prin 1860 îl interzicea la Pecinişca. Un aer bun de sete stîmpărată umplea valea Nerei, de o constituţie  geografică anume aleasă, în noaptea sfîntă evocînd misterele dionisiace cînd şiruri de discipoli se duceau de la Delfi în valea Tempei tesaliene ca să culeagă laur sfînt. Nu pe cei veseli, herculeeni ori bachici de la Pecinişca în furie de bacante, îi cauţi, dar pe îndoliaţii lui Aidonai şi ai lui Eros subteran cerîndu-şi morţii înapoi ca în cimitirul Prigorului cu femei ducîndu-şi cîntecele în adîncul muntelui. Izolarea conservă, altfel, Banatul este cît se vede la Oraviţa cu tren, teatru, trupe, cazinou şi administraţie minieră mai ales de francezi, căci lor le vînduse în 1855 împăratul Austriei răpuse de criza postrevoluţionară zona montanistică a Banatului. Primii semnatari ai contractului din 12 ian. 1855 erau baronul George de Sina şi baronul Daniel de Eskeles, urmaţi de preşedintele şi vicepreşedintele societăţii franceze STEG. Între Oraviţa şi Băile cu statui musculoase mişunau iniţiaţi de toţi zeii…

Pe muntele ei, Veronica aşteaptă martorii instanţei profunde, prin suflet, fără muzici, într-o cadenţă rară, clepsidra s-o întoarcă şi iar să o deşarte… Primul soseşte Eminul, este de-al casei, şade-n veci pe acelaşi jilţ, nepoţii crescuţi în poala Anei îi aşteaptă povestea. Cunoscuta acrobaţie biologică eminesciană cu intenţia grupării variantelor arhetipale face ca în „Minte şi inimă”, Poetul-Maior să se substituie şi Moşului Teodor, autoritatea paternă a comunionului grăniceresc de la Prigor, bogat în stînjenitoare mătuşi şi rudenii. Poetul – Moş Teodor dăruieşte Iubitei, identificabilă mamei şi mătuşii Ana, Povestea codrului almăjean pentru care manuscrisul rezerva în textul poemei locul secvenţei a IV-a. Din rîvna refacerii mediului fizic şi sufletesc al propriei copilării, singură povestea mai poate reclădi iluzia norocului şi a iubirii. Credem că Eminescu revine în Banat după turneul verii lui 1868 cînd nebuni de entuziasm, românii din Oraviţa aşteptau în 18/30 august 1868 pe actori la gară cu 12 trăsuri, cîţi inşi ştiau că sînt. Întoarcerea de la Viena pe Dunăre pînă la Orşova putea oferi escala unor refrene de duminici… la Ada-Kaleh cu mreje de painjini, o florărie de giganţi, castelul Miradoniz…[26] darul unei gîndiri de aur şi zborul pe o pasăre măiastră…

Dacă pe tatăl Anei Cîmpianu, pe Moşul Teodor (d. 1866) Eminescu îl va fi aflat de la Ana, pe Teodor Cîmpianu II (1864 -1931), strănepotul acestuia, fiul preotului Iosif Cîmpianu I (1836-1921), primul preot prigorean al familiei cu liceul teologic absolvit, îl va fi cunoscut, cu siguranţă. Publicist, preocupat de situaţia românilor din Balcani, scrie supărător sub pseudonimul Mircea de la Mare. Recunoscut în negustoria fructelor, evoluează spre o asociaţie de credit bancar falimentară. Transfug, preotul Teodor Cîmpianu II se angajează voluntar în unitatea lui Garibaldi din războiul greco-turc, devine corespondent de război, călătoreşte în Alexandria, Egipt şi Italia unde este prins şi extrădat autorităţilor maghiare. Ia asupra sa toate acuzele şi achită toate datoriile. Era cult, manierat, foarte citit, ştia patru limbi. A fost colaboratorul lui Slavici la crearea Biroului de Informaţiuni pentru România în cele mai importante capitale din Europa.[27] Avea propria editură în Bucureşti, cum şi  tatăl său Iosif Cîmpianu I avea la 1906 editură la Prigor, a fost credincios Casei Regale a României şi a susţinut pe Prinţul de Wied pentru tronul Albaniei, dar mai presus de toate a fost apropiat Veronicăi şi bun amic lui I. Slavici. A vizitat-o pe Veronica în perioada bucureşteană (1885-1889) şi poveste ei i-a fost încredinţată lui I. Slavici. Romanul acestuia „Cel din urmă armaş” (1923) este citit şi de către Teodor Cîmpianu.

Transparenţa personajelor şi, mai ales, suportul autentic al moşiei de la Valea Boului bănăţeană, în ciuda beznelor smolite, vor hotărî clipa războinicului cînd tristeţea domoală a ochilor ei să aducă la mal pe nobilul său părinte.

***

Micromonografia „Din trecutul parohiei Prigorului cu filiala Putna” ataşată exemplarului prigorean al „Evangheliei” de la Rîmnic din 1784, ai cărei autori sînt Iosif Coriolan  Buracu şi Dănilă Puia, o datorăm regretatului istoric Valeriu Leu (10 mai 1952 – 21 august 2009). Aplecat asupra mesajelor lumii tăcute şi ignorate a însemnărilor de pe cartea veche bisericească pătrunsă în Banatul de munte, o istorie a ţării prin cei mici, în interpretarea lui Iorga, Valeriu Leu completează o geografie culturală inedită, oferă spectacolul istoric al salvării oralităţii prin scris, la scenă deschisă, cînd cuvîntul  tăcut îşi asumă răbdare şi încredere asigurată de invocarea afuriseniei biblice, încît nevinovate interpolaţii capătă virtuţi legatare: şi cine va strica scrisoare aceasta să fie blăstămat,[28] atenţionează în „Evanghelia” de la 1784 parohul Prigorului Ilie Cîmpianu III, fiul lui Teodor şi înaintaşul lui Ilie Cîmpianu, protopopul Sighişoarei,.

O memorie auxiliară, de istorie măruntă, abia însăilată a fost uşor de trecut cu vederea, dar ajunsă pînă la noi, confirmă sacralitatea cuvîntului scris şi norocul că tentaţia comunităţii de a păstra hîrtiile vechi este mai puternică decît orice dispoziţie de a preda fondurile arhivistice la depozitele de stat, unde memoria preluată de marea istorie este supusă corectării, disciplinării, ori moralizării. Cercetătorul independent întîmpină aceiaşi duşmani ai memoriei, întrupaţi în partizani şi ideologi, în baraje instituţionale ridicate în calea curioşilor,  interdicţii de cenzură ori camuflarea de fonduri.

mîna este ca o floare ce înfloreşte primăvara şi cînd o loveşte soarele pică ca cînd n-ar fi fost…Să se ştie cînd am scris eu, Rusalin Iancovici învăţător în Biniş,…în luna lui aprilie 8 zile, anul 1788…[29], un istoric fără să ştie iese în dreptul soarelui cu toată bucuria schimbării, celălalt, eruditul, sperînd reevaluarea trecutului. Cercetarea oferă satisfacţii cînd sfoara luminoasă înşiră evenimentele, cînd de lanţul aurului zeusian prins în piscul Olimpului, jur împrejur şi în slăvi au să spînzure toate ale lumii..

Cu  patruzeci de ani înaintea lui Valeriu Leu, Nicolae Iorga, umblînd din biserică în biserică după însemnările, adevărate pagini de cronică, din care numai o parte a fost cuprinsă de rîvnitorul părinte Coriolan Buracu, ori de dăruitorul de cărţi mari şi scumpe în lăcaşuri modeste, Nicolae Stoica, constata vădiri ale unor momente excepţionale ori, ca în cazul dinastiei preoţilor Cîmpianu pe care îi semnalează, mijloc sigur pentru a fixa seria preoţilor şi a învăţătorilor, ba chiar şi cu menţiunea ctitorilor de biserică…[30]

Din 1727 pînă la al doilea război mondial, dinastia preoţilor Cîmpianu din Valea Almăjului construieşte biserici şi şcoli, susţine istoria grănicerească a Banatului din 1771 pînă la desfiinţarea confiniului militar din 1872, bastion al ortodoxiei şi al fiinţei naţionale. Cîmpenii Ardealului ori din zona arădeană sînt urmaşii întîilor Dumitraşcu şi Ilia Călugărul cel lumit. Nehotărîte praguri între noi şi istorie, Ilie Cîmpan, soţul Anei, dă semne din Otlaka arădeană a Molerilor – zugravi veniţi la 1736 cu Vasile Diaconu tismăneanul aşezat întîi la Srediştea Mare.

***

Pe Ilie Cîmpan, soţul Anei Cîmpi(e)anu şi tatăl declarat al Veronicăi, luptătorul martir din Apuseni şi bănuit de origini cîmpeneşti din valea Arieşului, nici o pagină de istoriografie ardelenească nu şi-l revendică. Cîmpenii de pe Arieş s-au constituit din mineri şi oficialii acestora, deodată cu mineritul. Capitală a moţilor, Cîmpeni este poarta spre Muntele de Aur zis şi Muntele Mare, peste care, pe la Fîntînele, caii mici ai locului ştiu singuri drumul Clujului. De la Cîmpeni spre Abrud treci prin Buciumanii băieşilor, şase sate cu cele mai frumoase chipuri ardelene, bărbaţi atletici cu chipuri de Cezari, iar ele, de o eleganţă înnăscută, înveşmîntate în broderii de o surprinzătoare armonie coloristică. Aici se aşezase Caterina Varga, sîmburele luminii dintre Horea şi Iancu, sub pavăza Detunatei, minunea stîncii atîrnate de cer, cu care numai Tismana se mai poate făli. De la Cîmpeni spre muntele Găina cu tîrg de poveste treci prin Vidrele Iancului, tot drumuri vechi de inimă neobosită, deodată cu primii căutători de comori, Cîmpeni nu poate fi decît un satelit al Abrudului, California Transilvaniei, de la descălecat şi mai dinainte, de pe cînd Darius năvălea peste un popor care se desfăta în aur, strămoşii îmbucau din linguri de aur, presărau cartea iubitei cu pulberi sclipicioase şi abrudeanul răsplătea pe lăutar cu cîte zece galbeni.

Cîmpeni a fost cartierul general al Iancului, sediul gărzii formate din cei mai voinici şi pricepuţi feciori ai moţilor, puşi în capul glotaşilor, leagănul naşterii tribunilor Corcheş şi Andreica, strategii din dreapta comandantului, dar şi al Şuluţiilor, al neamului Candrea, memorialişti şi monografi, fără ca vreunul să pomenească de Ilie Cîmpan. Mai mult, mocanii, care sînt vecinii lor cei mai apropiaţi nu-i numesc Moţi, ci mai mult Cămpenari şi pe femeile lor Cămpenăriţe. În glumă le ziceau şi Ţopi, iar orăşelul lor s-ar fi numit Topa, numele unui refugiat fără moştenitori, urmat de un altul, Cîmpian care, zice legenda, ar fi dat numele localităţii Cîmpeni. Dar localnicii nu cred în atare poveste, cu atît mai vîrtos, că în munţi n-avem oameni pe care să-i cheme Topa sau Cîmpian.[31]

Minerii Apusenilor, zişi moţi, veneau ca şi minerii Banatului, zişi bufeni sau ţerini, din şesuri, mai apropiate, cum ale Olteniei, ale Ţării Româneşti sau din sudul Dunării, ori mai îndepărtate şi din timpuri străvechi. Basmul despre moţii uriaşi cu cojoace şi plete, cînd li se despletea moţul!, atacînd artileria cu coase şi ciomege, nu sfîrşeşte cu nici o masă împărătească, pentru că erau mai totdeauna flămînzi. Moţul autentic, adică din Vidre, Neagra, Albac, Scărişoara, Ponorel şi Săcătura, chiar purta părul împletit chică şi legat în vîrful capului, moţ[32] care i-ar fi adus şi porecla de ţop din germ. Zopf-es, coadă, codiţă. Sensul de tufă de păr; păr adunat laolaltă, al cuvîntului moţochină se păstrează şi astăzi.

Credincioşii în graţia lui Sîn-Toader, în ajun, moaţele spălau părul fetelor de la 14 ani cu leşie din părlangină şi ederă; desfac chica dinainte, pînă acum trasă peste frunte, şi împreunînd-o cu chica dindărăt, se piaptănă cu cărare, în semn că de aici înainte e fată mare de măritat.[33]

Dar să nu-i uităm nici pe minerii dalmaţieni, fondatori ai aşezării Apelum (Zlatna), nici pe piruştii recunoscuţi ai Epirului, aduşi de Traian pentru înalta calificare al cărei efect rapid erau cele cinci tone de aur anual. După 168, cînd Epirul legendar din Pyrus, fiul lui Ahille, care fondase cu pelasgi aduşi din Tessalia după războiul troian, devine provincie romană, după ce adversitatea lui Pyrus II, zis Molossus care denumeşte naţiunea moloşilor-piruşti de neam ilir, păstrează romanilor amintirea unui popor fioros căruia tradiţia îi suprapune metonimic nu numai imaginea cîinilor moloşi dar şi a ciclopilor căpcăuni, artizani metalurgişti excelenţi din atelierul subteran al lui Hephaistos, confecţioneri de arme, aceştia sînt aduşi şi în spaţiul Apusenilor, cum au fost şi la Baia. Cetatea de la Craiva, spun bătrînii, ar fi de pe vremea cînd aici se ascundeau urmaşii săgetători ai romanilor în contra cătcăunilor.

Sigur este că moţii şi-au demonstrat ascendenţa şi în ramura vlahilor apuseni, latini negri sau morlaci. Fenomenul lingvistic al rotacismului, cu caracter general, şi salutul sărutului, o datină conservată de crişenii din Hălmagiul Zarandului de care moţii s-ar fi contaminat la tîrgul sărutatului  din Hălmagiu de Sîn-Toader din Lăsatul Secului, după care moţi şi crişeni au instituit un răsfăţ al femeii în vîrful Găina, chiar în locul de Hotar al Moţului de al Crişanului, marginea Vidrei de Sus cu a Bulzeştilor, în prima duminică după Sîn-Petru, sînt doar două elemente de tradiţie istroromână. Istoriografia acestui admirabil trunchi de neam românesc punctează salutul îndătinat al sărutului, dăruit pe obraz, simplă bucurie a revederii, între toţi membrii comunităţii. Dar cîte sute sau mii de ani vor fi trecut pînă la cristalizarea acestui gest firesc într-unul jubilativ, fastuos, din ceremonioasa paradă a mireselor din Sîntoaderul hălmăjean! Acolo, socrii  prezentau pe tinerii căsătoriţi din Bobotează pînă în prima duminică a păresimilor. Nevestele sărbătorite purtînd cununa de mireasă şi haine cusute de mîna lor, în grupuri mici, cu cîte un ulcioruţ împestriţat plin cu vinars, bat tîrgul pentru sărutat. Cinstită cu bani, ea întinde ulcioruţul şi, dacă au noroc, primăvara începe cu soare şi amintiri.

În timp, Sîn-Toader dezleagă femeia din Apuseni care îşi arogă privilegiul sărutului, pe uliţă, în birt sau în vizită, fără suspiciunea atingerii bunelor moravuri. Unanim se recunoaşte vechimea obiceiului, dar interesul rămîne pentru începuturile bîlciului de sărutat de la Hălmagiu.

I. Slavici şi R. Bergner le cuprind în viaţa păstorească a crişenilor. Aceia care cred că valea Crişului Alb ar fi fost împoporată cu moţi şi că întîlnirea rudelor în tîrgul de la Hălmagiu era, mai ales, pupăcioasă n-au făcut decît să umple apusul de moţi fericiţi. Din această perspectivă şi Petru M. Cîmpeanu ar fi moţ, după N. Iorga, şi Ilie Cîmpan, după aprecieri mai recente. În acest caz şi Ana Cîmpianu ar fi trebuit să fie, întrucît moţii erau foarte rezervaţi cu străinii.

Credibile rămîn începuturile transhumante ale bîlciului de primăvară din cumpăna lui Sîn Toader care mînă oile la munte şi cînd se petrecea voiniceşte în tot sudul păstoresc al Balcanilor, cu sărutul binecuvîntării din partea Sfîntului Duh, al milosteniei divine, sărutul îndumnezeirii. Oameni cu turme îşi schimbau casa pentru trei anotimpuri invocînd protecţie. Sărutul supunerii, al respectului şi al iubirii era practicat de iniţiaţii în Misterul lui Ceres pe care romanii o serbau tot mijlocul lui aprilie, zeiţa întregii lumi vegetale, dar şi a morţilor, de unde este preluat de credincioşii în Hristos. Sfîntul Pavel recomanda sărutul în sens identic: Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfîntă. Toate bisericile lui Hristos vă trimit sănătate.[34] O astfel de vechime nu poate conduce decît spre originea comună a moţilor şi a crişenilor, mai păstori decît mineri şi care se regăsesc în creasta Găinii.

Peninsula dintre valurile Adriaticii a tot fost rîvnită de romani, de goţi, de bizantini, de franci, pentru ca la anul 1000 sudul să şi-l adjudece Republica Veneţia şi nord-estul să intre în stăpînire austriacă, pînă la 1815, cînd Austria o supune întreagă. Drastice strîmtorări au determinat reorientarea profesională a păstorilor în chervanagii, negustori sau cărbunari. Vlahii apuseni ai Istriei au călătorit liberi, cu bun renume, în toată Europa. Frumoşi, cu abilităţi fizice de excepţie, incapabili de trădare, ei sînt luptătorii credincioşi recunoscuţi, călăuze de nădejde dar şi cioplitorii în lemn, bijutierii de fineţe, constructorii de biserici. Abruzzii Apeninilor Centrali care separă versantul tirenian de acela adriatic al Italiei adunau cărbunari şi lucrători ai minelor din toate ţinuturile învecinate, adesea retoromani, macedoromâni epiroţi sau tessalieni, megleniţi sau istroromâni. Populaţia Piemontului era recunoscută drept cea mai harnică din toată Italia. Erau mineri şi cărbunari, dar, mai ales, pietrarii granitului de Pallanza, şlefuitorii marmurei de la Domodosolla, ori săpătorii alabastrului de Aoste.

Vlahii din dreapta Dunării au trecut fluviul în valuri succesive. Aceia sosiţi ulterior sec. al XVII-lea au trebuit să se mulţumească, după împrejurări, cu mult mai puţin. Cît despre moţi, nu pe ciubărarii cerşetori ai istoriei noastre revoluţionare îi căutăm, dar pe moţul autentic, mărturia caracterului şlefuit de traiul bun. Tărie de stîncă, de o seriozitate imperturbabilă, moţul nu cunoaşte făţărnicia şi sinceritatea lui este descumpănitoare. Înfrăţirea moţilor cu crişenii din marginea Vidrei de Sus este de pe cînd şi Munţii Bihariei, dintre cele două Crişuri, lucrau băi. A fost odată o găinuşă de aur care îi deservea şi pe unii şi pe ceilalţi, iar muntele îi poartă numele. O frumuseţe de pasăre cu ouă de aur în cuibul din vîrful muntelui şi pe care nici un vînător nu a dovedit-o. Istoria nu-ţi va spune ce a fost dincolo de porţile împărăţiei, nici unde-i ascunsă pasărea măiastră. Era Vîlva băilor, o zînă de veghe şi darul aurului. Odată plecată, îl lua cu ea. Lumea istovită de speranţă mai iubeşte cu palma deschisă, aşteaptă pasărea înnoptărilor din cerul roşu dinaintea nunţii. Moaţe frumoase mai visează pana de aur a norocului pe Muntele mitic.

***

Din calea lor înaltă, amîndoi au deplîns pasărea înnămolită în aur, cînd inima învaţă să bată, a unuia fără celălalt.

– De pe-un vîrf înalt de munte coboram…/…Lîng-o apă răcoroasă…/Pe o margine de punte/ M-am oprit…/…Iar o pasăre străină, peste valurile line/…Nainta cîte un pas…Şi-atît unda…,cît şi pasărea pribeagă/ Ce-mi era atît de dragă/ Eu din mers le-aş fi oprit/, …Atunci pasărea pribeagă cu aripile întinse/ Valul apelor atinse/ Şi-n văzduh s-a dus în zbor.[35]

– Ah! Cum nu sînt – ea strigăo pasăre măiastră,/ Cu penele de aur ca paserile-n rai…[36]

Le putem zice şi moţi, dar sînt cei mai frumoşi moţi din cîţi îi ştim. Ea blondă-roşcat, cu ochi azurii, El mai moţ decît Ea, o zidire apolinică din marmură patinată, zburător cu negre plete, dintotdeauna…

Moda coafurii din tinereţea Veronicăi era una montantă, de tip roman, foarte aproape de semnul moţesc al fetiei, la care a renunţat în 1885, odată cu mutarea la Bucureşti. Atunci îşi scurtează părul, din snobismul provincialului atras de sucelile modei, sau simte nevoia schimbării pînă în profunzimile identităţii. Şi n-am măcar un portret bun al tău – se aude vocea Eminului – Sub un portret bun aş înţelege unul fără coafură înaltă, pe care capul tău cel mic să ocupe proporţiile proprii, căci numai pe acestea le iubesc.[37] Şi atunci, Moţi, Momoţi, Momoţică, Momoţ rău şi neliniştit, Momoţelul meu cel moţat şi împintenat îţi par o risipă de suflet ascuns în moţul ei de aur…

***

Întreg demersul biografic al Veronicăi stîrneşte mirare şi, adesea, indignare. Cunoscînd-o, afli că numai un neam vijelios şi senzual ne-o putea dărui, copil flămînd de viaţă şi una dintre cele mai europeneşti întrupări ale exilului, de aceea, pentru dreapta ei judecată se cuvine a nu fi izolată de tot ce i-a premers şi a pregătit-o pentru viaţă, chiar admirată cu încredere, şi atunci cînd nu o înţelegi. Cercetătorul  îi recunoaşte ascendenţa unui secol de modernitate, datorată, în mare parte, factorilor de mediu, fără a se pronunţa hotărît asupra moştenirii genetice. Viaţa şi moartea ei au fost, mai ales, acte de protest şi de copleşitoare violenţă. Cînd trebuie să ieşi cu orice preţ, în care parte o fi ieşirea?… Şi dacă o afli, înălţarea nu-i decît o cheie de auroră metafizică.

Niciunde în istoriografia transilvană nu vei întîlni moaţă prosternată supuşeniei ori dispreţuită de bărbat. În lunea tîrgului abrudean, caravane întregi poartă pe băieş cu nevasta pe un cal, ea înaltă cu ochi de mură, buze de floare şi dinţii şiraguri de mărgăritare, ruptă din lună, adevăratul giuvaer al munţilor.[38] Crişencele nu-s ca ea, iar zlăteanca o întrece doar în cizmele roşii cu vîrful încîrligat. În tîrg, beau vinul cu perechea[39] şi joacă Ţarina şi Abruzana pînă-i ajunge ziua albă. Într-o lume deschisă apusului, femeia se simte liberă, puternică şi preţuită, un spaţiu european în care cultul Fecioarei Maria nu exclude pe celelalte Marii, nici pe zeiţele precreştine, alunecînd pînă la Isis de care dacii se contaminează prin coloniştii lui Traian. Nucleul istriot al băieşilor din Apuseni, la jumătatea sec. al XIX-lea, avea încă obsesia pigmentului lor morlăcesc şi ceremonialul nupţial păstrează peticul alb de panură aşezat pe scaunul miresei, pentru ca pruncii să-i fie albi ca lîna.[40] Dar mai grăitoare decît orice datină rămîne scrisoarea lui Ştefan Micle din 6/18 febr. 1870 adresată iubiţilor săi fraţi, soră şi veri cărora le trimite fotografia tinerei sale familii, mîndru de fetiţele lui care vorbesc româneşte, şi mai ales, sînt albe. Nepoatele lui Alecsandri, din Catargiu cel Negru, erau mai ciocolatii.

Femeia apusului împrumută catedralei gotice a Evului Mediu forme circulare, iar scene din viaţa apostoliţei îndrăgostite de Isus înnobilează vitraliile Catedralei de la Chartres. Doar Templierii, care primeau în ordin femei din sec. al XII-lea, le mai acordau prestigiul mitic isisian, după cum nu ştiu să existe în literatura noastră o pagină mai aproape de cultul Fecioarei din Orléans decît aceea dedicată de Avram Iancu luptătoarelor din Apuseni.

***

Era în 12 martie 1849 cînd, după înfrîngerea din 26 februarie, rebelii se reped asupra comunei Marişelu, în vederea revanşei. Erau de trei ori mai mulţi. Cordonul de veghe sună adunarea şi bărbaţii buni de armată ocupă intrările în sat. Fiind prea puţini, armata centurionului Rosiu recurge la diversiune şi introduce în planul de luptă trupa femeiască, organizată de mama centurionului comunal, viteaza Pelaghia Rosia. Demonstraţiunea impunea pălării bărbăteşti şi toate încălecînd, au călărit în ordine frumoasă pe muntele Grohotu, căci, punctează naratorul, trebuie să observ că româncele din munţi merg călare tocma aşa de bine ca bărbaţii.[41] Pitulate pe culme, la buciumul Pelaghiei Rosia, luptătoarele se pun în mişcare şi scot ţipete de cutremură văile. Era semnalul de atac deodată. Înmărmurit, inamicul indus în cea mai mare confuziune, cată mai vîrtos a se salva prin fugă…

Întîmplarea istorică, ruptă din jurnalul de război al lui Avram Iancu, are privilegiul redactării din pana gazetarului de front Ioan Maiorescu. Trimis în Ardeal pentru a stabili legături între revoluţionarii munteni şi transilvăneni, iată-l în casa preotului gr.-cat. Amos Tobias, român care adăposteşte familii ungureşti refugiate şi pune casa şi masa la dispoziţia prefecţilor şi a tribunilor.[42] Cum Iancu avea locuinţa permanentă din Cîmpeni în casa memorialistului Iosif Sterca-Şuluţiu şi a tatălui acestuia, inventatorul tunurilor de lemn şi fratele Mitropolitului gr.-cat. Alexandru Sterca-Şuluţiu, redactarea Raportului s-a făcut aici, în dicteul comentat al lui Iancu şi formularea netezită a lui Ioan Maiorescu.

Îmbrăţişate pentru vecie, cele două îngînări părute de poveste pulsează în moleculele timpului taina pe care războinicul o descoperă şi artistul o presimte. Stînci de singurătate cheamă adesea femeia, pentru pîntecul plin de sămînţa vîntului şi a moşiei, pentru impetuozitatea păsării cu deplina conştiinţă a gloriei trecătoare, pentru strigătul ei, îngrozitor pentru unii, melodie care sărută sufletul, pentru ceilalţi. Ea urcă în ordine frumoasă, îi simţi legănarea de o uşor îngrijorată mîndrie, îi adulmeci aşteptarea. Între două bătălii, adună pietre cu pete de rîs şi spumă de inimă, singura ieşire din spirala muntelui, Cerul!

Alungată din vis, statistica urmează duhul Raportului din preajma rugăciunii: vrăjmaşul lasă pe cîmp 30 de morţi, între care un căpitan şi un sergent; răniţii au fost încărcaţi pe 6 cară.[43]

Dar, în 2 Iulie, rebelii ard şi Marişelu, omoară bătrîni, femei şi prunci,…pe sugarii lăsaţi în viaţă îi puneau la piepturile reci ale mamelor…, mulţi au fost aflaţi suflînd după trei zile…[44] Zidirea Anei, cu firidă în dreptul sînilor plini, mai poţi gîndi-o fantezie?! Pleoapa abia crăpată în expectaţie istorică mijeşte vechi înţelesuri. Eşti lîngă Iancu, arta lui devine stoică şi răbdătoare, cazna lui rezumă, el însuşi o forţă a naturii, aruncă punţi către limanul lumilor necunoscute.

După vijelie, cîmpul rămîne plin de statui dramatice, livide, albăstrii ca moartea, numai sînii de marmură ai mamei, smulşi din toracele unui monument, pentru artistul neliniştit, dau să continue, amarnică, viaţa…

***

Iancu rămîne o prezenţă neştearsă a colectivităţii ardelene a Iaşului, era fratele de cruce al lui Bărnuţiu şi tovarăşul de luptă al lui Micle, uşor de reprezentat într-o singură verticală aprigă, între biruinţă şi moarte, uşor de iubit, idealul Feţei-Frumoase masculine, blond-arămiu cu ochi albaştri, eroic şi tragic în mod sublim, astfel îl află Veronica din îngînările înlăcrimate ale înserării. Copilul de excepţie a urcat treptele unei necontenite şlefuiri, prin lucrarea metodică a dascălilor ardeleni, apoi aridă şi uneori, dureroasă din partea soţului, dar cu o mie de intenţii de graţie, de poezie, de muzică şi de lumină de la iubitul ei Emin, o fericită reflectare a plăsmuirilor legendare şi de care se leagă ireversibil. Pentru ca El să trăiască o intensă stare de poezie, Ea, însăşi poezia vieţii, identificabilă Dumnezeului unic.

Cînd Iancu se tulbură, Apusenii, un templu fără Zeu, cînd Eminul pleacă, iată Iaşul Paradisului pierdut!

 

 



[1] B.A.R., S. 17/CDXCVI

[2] După marea unire din 1918, Iuliu Maniu devine pînă în 1920 preşedintele Consiliului Dirigent Român al P. N. R.

[3] B. A. R., Fond Oct. Tăslăoanu, S. 25/MXIX

[4] Ion Mureşanu, „Ardealul”, Cartea Românească, Buc., 1927, p. 256

[5] Enea Hodoş, „Din tinereţea lui Avram Iancu”, Anuar II, Cartea Românească, 1924, p. 382-383

[6] „Dicţionarul Literaturii Române de la Origini pînă la 1900”, Buc., 1979

[7] Elena Vulcănescu, „Veronica Micle Muza dintre Eminescu şi Caragiale”, Iaşi, 2012, p. 22

[8] Virgil Şotropa, „Din actele şi scrisorile episcopului Lemeni”, în Arhiva Someşană din 1937, nr. 21, p. 545 şi urm.

[9] Iosif Sterca Şuluţiu, „O lacrimă fierbinte”, Partea a VI-a, nota de la p. 213

[10] Coriolan I. Buracu, „Din trecutul Parohiei Prigorului cu filiala Putna” Însemnare pe „Evanghelia” de la Rîmnic, 1784, din satul Prigor, în Valeriu Leu, „Studii şi documente bănăţene” I, Marineasa, Timişoara, 2006, p. 293

[11] Coriolan I. Buracu, „Din trecutul bisericilor din Almăj”, Foaia Diecezană, Nr. 19, 8 Mai 1932

[12] Cf. Coriolan I. Buracu, „Cronica istorică a Almăjului”, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, An IX, ian-apr 1941, p. 43

[13]Din trecutul bisericelor din Almăj”, în Foaia Diecezană Nr. 19 din 8 Mai 1932, p. 5

[14] în RISB-C, p. 45

[15] Ibidem, p. 33

[16] Coriolan I. Buracu, „Amintiri”, Ed. Terra Grifonis, Turnu Severin, 1999, p. 15; volum apărut la aniversarea a 75 ani de la inaugurarea Palatului Cultural Teodor Costescu

[17]Pe urmele Veronicăi Micle”, p. 11; 17

[18] C. Buracu, „Amintiri”, p. 17

[19] Ibidem, p. 57-58

[20] Autor al memorialului „Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP”, Limes, Cluj-Napoca, 2008

[21] C. Buracu, „Din trecutul bisericilor din Almăj”, Foaia Diecezană, Nr. 18, 1 Mai 1932, p. 10

[22] Cf. Atanasie Mironescu, „Sfînta Episcopie a Rîmnicului-Noul Severin în trecut şi acum”, Buc., 1906, p. CXIV, nota 3

[23] N. Dobrescu, „Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriece (1716-1739)” Buc., 1906, p. 23

[24] Atanasie Mironescu, Op. Cit, p. 98-99; cf. „Condica Episcopiei Rîmnicului”, II, ms. 2082, fila 221

[25] Griselini, „Istoria Banatului Timişan”, Buc, 1926, p. 172-173

[26] Postuma „Miradoniz”, 1872

[27] C. I. Buracu, Op. Cit., p. 295

[28] Cf. Valeriu Leu, „Cartea veche românească din bisericile Eparhiei Caransebeşului 1648-1800”, Reşiţa, 1996, p. 227

[29] Însemnare pe „Molitfelnic”, Rîmnic, 1706, apud V. Leu, „Studii şi documente…”, 2006, p. 194

[30] N. Iorga, „Observaţii şi probleme bănăţene”, 1940, p. 7

[31] Teofil Frîncu şi George Candrea, „Românii din Munţii Apuseni” Buc., 1888, p. 128

[32] Iosif Sterca-?uluţiu, „Biografia lui Avram Iancu”, Sibiu, 1897, nota de la p. 19

[33] Teofil Frîncu şi George Candrea, Ibidem

 

[34] „Romani”, 16, 16

[35] Veronica Micle, „De pe-un vîrf…”, Familia, nr. 48, 1883

[36] Mihai Eminescu, „Codru şi salon”, Ediţia Petru Creţia, 1979

[37]Cînd te-am văzut, Verena…”, Buc., Cartea Românească, 1998, S.IV, Botoşani, 30 august 1876, p. 26

[38] Frîncu şi Candrea, p. 35

[39] O oca de vin  şi una de borviz

[40] Ibidem, p. 167

[41]Raportul lui Avram Iancu, prefect al unei legiune româneşti. Despre faptele oastei poporane, care a stat sub comanda lui pe timpul războiului civil din Transilvania în anii 1848/’49” Sibiu, 1884, p. 21

[42] Iosif Sterca-Şuluţiu, Op. Cit., Partea a IV-a, p. 150

[43] Ibidem, p. 22

[44] Ibidem, p. 64

Revista indexata EBSCO