Apr 30, 2014

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Marius Lăzărescu – Nu mă doare nimic doar lipsesc

Debutul tîrziu al lui Marius Lăzărescu, fără a fi făcut prea multe valuri înainte de a ieşi cu primul său volum de poezii – nu mă doare nimic doar lipsesc, Editura Karth, 2013 – îl clasează pe poetul bănăţean de origine printre cei mai buni poeţi ai anului trecut. Nu se ştie mare lucru despre el, nici cum că ar fi tînăr, nici bătrîn, cum vag afirmă Ofelia Prodan în insignifianta sa prefaţă la cartea de debut a poetului Marius Lăsărescu (să debutezi atît de tîrziu şi să te laşi pe mîna unei poete tinere, cu niscaiva orizonturi printre poeţii ultimului deceniu, nu însă şi o autoritate în materie, înseamnă chiar să nu te intereseze prea mult cu ce intenţii se pavează drumul tău de poet spre iadul atît de rîvnit ca rai al poeziei sau să nu te intereseze chiar nici atît!).

Marius Lăzărescu pare a fi un al doilea Ion Monoran, regretatul poet timişorean, despre care, pînă la apariţia sa în lumea cuvîntului tipărit, era cunoscut ca un conviv prin excelenţă al teraselor de pe malul Begăi. Poate şi prin modul de a fi, nonconformist, excentric, imprevizibil, inegal, pus mereu pe surprize, de ne-catalogat în vreun fel anume, adică poet liber ca pasărea cerului, aşa cum era poetul optzecist inclasificabil, autorul cărţilor apărute postum Locus periucundus (1994) şi Ca un vagabond într-o flanelă roşie (1996), şi el la rîndul lui desprins comportamental din Virgil Mazilescu. Ambii dispăruţi timpuriu, după cum bine se ştie, locuitori ai teraselor, plini de energii din care poezia ieşea plină de naturaleţe. Aşa pare a fi şi poetul nostru, cel puţin din felul cum îşi gestionează debutul, într-o carte cu suficient de multe poeme inegale, dar toate încărcate de o stare euforizantă, plină de o doză de muzicalitate interioară şi de ritmuri ce se topesc în tropi insoliţi, cu sugestii livreşti, autohtone, uşor depistabile, cum ar fi cele din Ienăchiţă Văcărescu („s-o las se strică/ s-o resetez mi-e teamă/ era mai bine poate/ dacă era mai rău) sau Eminescu („sara pe deal/ purta pe umăr cofiţa cu apă/ unduia şoldurile/ călca flora spontană pe lângă potecă/ nu avea ochi decât pentru umbră/ mai frumoasă decât a angelinei Jolie”), în aparenţă sugestii care nu au nimic cu fondul motivelor de la care pleacă. Astfel de inserţii, foarte jucăuşe, peste care poetul trece cu uşurinţă, aşezat în formula sa proprie, care nu seamănă cu a nimănui, deşi se poate lipi de oricare alt poet al momentului sau mai ales, în unele poezii de dragoste, aparent de dragoste, cu verva şi gingăşia lui Nichita Stănescu, fac caracteristica determinativă a poeziei lui Marius Lăzărescu.

În unele poezii portretele femeii ies dintr-un vag grotesc pastelat artificial: „pe masca ta de castraveţi/ eu pun iaurt frecat cu mărar// iar pe buze o rodie proaspătă/ până la glezne înşir dovlecei/ răcoriţi prin mujdei uşor cu pătrunjel/ las/ pe fiecare sân câte un păstrăvior de fag/ îmbăiat în unt de migdale/ pe ombilic năut fiert în apa de rozmarin/ între coapse sparanghel stropit cu ulei de seminţe/ când totul e gata/ adaug blues de negri după gust/ scot o cană de pelin rece alb şi/ aştept să-mi spui poftă bună// înainte să mă găsească urletul/ câinilor fără stăpân indispuşi/ de priceperea cu care visez/ atâta aromă”. Astfel de poeme dezvăluie rapiditatea cu care sare poetul de la un text la altul, schimbînd tonalităţi, registre, nu şi manieră, utilizînd un limbaj, deşi cunoscut, foarte proaspăt. Poetul se vrea ludic, se vrea plin de arderi interioare pe care le trece nonşalant cu vederea, stratificînd stări care în timp au fost sedimentate în trăiri intense, deşi topite, încă mocnind, gata să dea în clocot. Se poate vedea de la început disponibilitatea maximă a poetului de a doza pe spaţii mici intensităţi şi trăiri maxime. O euforie continuă, nu de mahmur, nici de beatitudine de om care prinde încă o dată lumina zilei, face din poezia lui Marius Lăzărescu o însoţitoare agreabilă la lectură.

Peste toate aceste libertăţi maxime, nu premeditate, nu venite alandala, ci coerent, logic, cu maximă expunere estetică, Marius Lăzărescu este atent la felul cum îşi construieşte cartea. O împarte în şase secţiuni, care poartă titluri atrăgătoare, cum ar fi: ador femeile cu zâmbet căzut sau moartea lui zărescu. Structura cărţii, fără a divulga şi speculaţiile, fie de nume, cu aluzie la filmul Moartea domnului Lăzărescu, ori cum ar fi am călcat pe panseluţe, cu trimiteri la avertismentul stradal sau din parcuri „Nu călcaţi florile”, induce cititorului mereu un punct de sprijin, o cheie, care nu deranjează, ci, dimpotrivă, dă profunzime jocurilor sale poetice. Peste tot în cele şase secţiuni ale cărţii descoperim poezii cu vers scurt, eliptic, de efect imediat, ca în acest grafffiti:” ciulin/ cauterizat/ pe chiciură// pentru/ de mult nu/ mai trebuie/ se va ridica/ troiţa/ se va cerşi/ somn// în cârlige/ îmi agăţ umbra/ de lună”, sau alteori poeme cu vers lung, prozastic, care dezvăluie o forţă epică a poetului ce se vrea doar liric, ambiguu, cu o vădită predispoziţie spre incongruenţă şi nefiresc. Golem este edificator în acest sens. Dar şi alte texte mai lungi, care, de regulă, nu se duc la mai mult de două pagini.

Poetul se lasă copleşit de unele nostalgii creative, care au făcut din unii poeţi virtuoşi ai genului. În acest sens îl atrage forma fixă, nu însă aşezată în tiparul încetăţenit, să zicem, a sonetului. Şi atacă astfel partitura în aproape sonet: „raţa mandarin e oi pogany ce palpită bună/ să încălzească o palmă în neglijeu obraznic/ cum să o eboşezi fără să cadă în coadă cum/ să o descânţi fără să-i fracturezi zborul// odată am schiţat un chibrit şerpuitor înfipt/ într-un ou cu viitor luminos însă de obicei/ doar îmi închipui un oval simplu cu aripi şi/ stau cuminte să răsară puiul să conţină zarea// când muza mă tulbură la ore incerte ca acum/ m-ar mulţumi un orizont pliabil cât o aură/ cu buton on off l-aş ţine pe noptieră lângă/ pistol aş apăsa doar să n-o văd aşa terfelită/ şi năucă dar/ parcă scriam despre 90-60-90 la raţe”. Alteori poemele sunt servite 2 în 1 şi totul pentru că „timpul tău pare a fi măsurat”.

Şi Marius Lăzărescu, ca alţi poeţi deveniţi celebri între timp pentru astfel de obsesii, poet al unui timp cu deschideri la vedere, cu tentaţii de tot felul, trece prin cîrciumi şi-şi găseşte acolo locul cel mai propice pentru un trai fără prea mari probleme de existenţă: „în bodega asta am băut/ de pe toate rafturile din toate frigiderele/ la toate mesele cu toate mâinile din toate poziţiile/ cu toţi şmenarii aurolacii cu toate hienele// nu m-am născut aici// totuşi am băut cu toţi câinii străzii amatori de satisfacţii/ două mângâieri om plus una felie parizer/ chelioşii crestaţi pe braţe/ mâncători de ani grei şi pahare/ curcanii de proximitate after house/ plini de importanţă în cefe// dar cum am băut cu tine/ floare de mai”. Ba într-un poem îşi îndeamnă iubita „să îmbătăm porumbeii cu pâine muiată în vin”, fapt ce ţine de un patologic disimulat, de o stare ce ţine de degringolada timpului trăit la orice formă şi dispoziţie avute. Pare a fi aici un haos pe care poetul, deşi nu vrea să-l lase controlat, în subliminal se petrece altfel, iar redarea trăirilor este una firească, nonşalantă.

Alteori, prin trimiterile la anumite etape ale istoriei recente, cea care ţine de o zonă a educaţiei estetice prin muzică, prin impact emoţional, în poezia lui Marius Lăzărescu parcă ne-am afla în Şotronul lui Cortazar, sugestiile ducîndu-ne, vrînd-nevrînd, la amintirea unor vremuri nu de mult apuse în care am simţit şi noi acele sonuri ale muzici care ne frămîntă acum sufletul. Este şi asta o posibilă pistă pe care ar putea merge poezia lui Marius Lăzărescu, care, aşa cum spune el în poemul final „nu am citit/ decât cărţile pe care le-am minţit/ nu am scris/ decât poemele pe care le-am înşelat/ sperjur şi trădător/ las contradicţie între vişini şi grauri/ germinez culori aparente/ pe faţa nepigmentată a lumii// nu am iubit/ decât femeile care m-au ucis pe îndelete/ nu am sădit/ decât copilul care m-a primit în el/ când urc în vale din pământul prieten/ salut respectuos doi bujori şi/ raportez cum e dincolo de mine// am împrumutat chipul stăpânilor/ voi mă vedeţi ghem de petale cu tripşi/ nu am vindecat/ decât spasme până acum”. (sunt doi bujori). O declaraţie ce poate fi luată şi ca o ars poetica, după care poetul poate căuta cea mai convenabilă cale spre marea poezie, avînd certe calităţi pentru a o găsi, dacă risipa de sine nu-l va acapara cu totul.

Revista indexata EBSCO