Apr 30, 2014

Posted by in Ex libris

Ionel NECULA – Petru Ursache și Etnoestetica – știință a creației populare

      Ştiam despre existenţa acestei cărţi. Aflasem de ea dintr-o bibliografie a autorului, Petru Ursache, şi mi-aş fi dorit s-o am pe masa mea de lectură. Că dorinţa mi s-a împlinit mai repede decât  aşteptam, n-a fost decât voia destinului, care ştie uneori să le potrivească mai bine decât le poate spera omul în nevolnicia lui, vorba lui Conachi, slabă fiinţă şi la patimi cu plecare. Ca şi Etnosofia, ştiinţă a eposului românesc, Etnoestetica se decontează tot din creaţia populară, din fondul de aur al paremiologiei orale,   din tradiţiile, obiceiurile  şi datinile strămoşeşti, aşa cum s-au sedimentat în credinţele şi în practica poporului nostru. Noua ştiinţă, aşa cum a conceput-o polihistorul Petru Ursache nu acoperă integral ansamblul creaţiei populare şi nu reprezintă decât o „parte componentă a esteticii populare, ambele integrabile în estetica generală (p. 27). Creatorul popular, artistul anonim şi analfabet ştie şi poate să inventeze opere de artă, sub inspiraţie şi îndemânare, în acord cu gusturile şi cu înţelegerea colectivităţii” (p. 33).

      Etnoestetica este, bănuiesc, ca şi Etnosofia, proiectul unui curs universitar pe care regretatul Petru Ursache l-ar fi ţinut studenţilor săi, de nu se-ntâmpla să se ridice la cer intempestiv şi înainte de vreme. Acum, dacă s-a-ntâmplat ceea ce nu era de dorit şi de aşteptat, presupun că se va găsi altcineva care să-i preia proiectul şi să-i confere finalitatea urmărită de autor. Viitorii filologi au nevoie de aceste cursuri, structurate de Petru Ursache în toate articulaţiile lui oximoronice.

      Cele două deziderate ale etnoesteticii prevăzute de autor sunt: în primul rând, raportarea corectă la izvoare, cu o prioritizare a sentinţelor paremiologice (a proverbelor şi zicătorilor), care conservă cel mai bine fenomenele de conştientizare a experienţei artistice şi estetice şi în al doilea rând, raportarea la estetica savantă, căci Etnoestetica  tinde să se subordoneze esteticii generale şi filosofiei (p.36)

      Dacă-i adevărat, şi n-avem motive de îndoială, ce spunea Noica în reflecţiile sale privind devenirea spiritualităţii europene, că-şi are originea în miracolul pruncului din iesle, atunci trebuie să admitem că şi cultura românească coboară direct din religie, numai că Petru Ursache propune pentru această observaţie un cadru mai larg,  aşa de generos că primeşte în cristelniţa sa atât credinţele păgâne (căluşarii, mitul cosmogonic, jertfa zidirii) cât şi pe cele precreştine – uşor de compatibilizat cu învăţăturile evanghelice. Cei care s-au ocupat cu istoria creştinismului la români au subliniat apăsat că uşurinţa cu care strămoşii noştri au adoptat creştinismul se explică, printre altele, şi   prin această concordanţă a credinţelor precreştine româneşti cu noua învăţătură a lui Isus. În spaţiul dintre Marea Neagră şi Carpaţi s-a activat, cu mult înainte ca  noua credinţă să fie răspândită apostoliceşte, un creştinism cosmic, care a premers creştinismului religios şi-a pregătit primirea fără rezerve, a învăţăturii lui Hristos. Prin creaţia lor solară, artiştii, meşteşugarii, şi, într-un fel, lăutarii populari, ca agenţi  spirituali ai vechilor comunităţi săteşti şi ulterior ai satelor medievale româneşti, au pregătit patul germinativ peste care se va aşeza simbiotic, fără nici un fel de oprelişti sau reticenţe, viziunea creştină asupra lumii.

      Mulţi dintre ei, dintre cei ce-au activat creaţia  populară, au rămas anonimi, s-au pierdut prin pântecoasa sintagmă a creaţiei colective dar la fel de mulţi au fost identificaţi de harnicii cercetători de teren şi redaţi istoriei, ca agenţi populari dăruiţi cu har şi cu aptitudini artistice evidente, autori ai unor adevărate capodopere ale creaţiei populare româneşti. De la Baciul Udrea de pe Ceahlău, autorul Mioriţei în varianta Alecsandri, la Veronica Găbudean, poeta descoperită de Ştefania Golopenţia –  văduva lui Anton Golopenţia ucis de securitate în temniţele de la Sighet,  unde era depus fără nici o hotărâre judecătorească –  şi până la cunoscutul staroste al breslei lăutarilor din Moldova, renumitul Barbu Lăutaru,  artiştii populari români au întreţinut actul de creaţie  şi-au lăsat ca moştenire o bogată zestre artistică, la concurenţă cu cea cultă.

      Ce-i determină  pe aceşti artişti anonimi şi uitaţi de lume să se implice în acte de creaţie rafinate, să cizeleze cu migală de artizan la forma obiectului lor, să le imprime coloristica cea mai fericită şi expresia cea mai rafinată? „Când ţăranul român îşi priveşte cu mulţumire lanul, el are conştiinţa că bucuria trebuie împărţită (…) Are conştiinţa că bucuria trebuie împărţită cu cei de faţă şi nu doreşte răsplată (…) Dacă Ziditorul lumii îşi ia propria creatură în co-părtăşie la menţinerea ordinii cosmice, este în firea lucrurilor ca şi cântăreţul să-i asocieze pe ascultători la înfăptuirea rostirii frumoase, la o lucrare de bucurie” (p. 75). Creatorul popular, chiar atunci când răspunde unei comenzi, cum este cazul Cimitirului vesel de la Săpânţa sau picturilor bisericeşti,  caută forma de expresie cea mai rafinată, care să-l reprezinte ca autor supus celor două autorităţi inclemente, ce nu pot fi înşelate prin lucru de mântuială – frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni. Fie că-şi încrustează stâlpul din cerdac, fie că-şi imprimă ia cu florile câmpului, fie că-şi  colorează ceramica modelată cu palmele, sau imprimă pe pantocrator scene biblice,  creatorul popular operează cu simţul frumosului şi  este încercat de o conştiinţă artistică genuină – îşi exprimă public o bucurie subiectivă şi caută s-o împărtăşească într-o formulă sinceră şi nealterată şi concetăţenilor săi, pentru a produce aceleaşi efecte jubilative.

      Un capitol mai desfăşurat al Etnoesteticii lui Petru Ursache (cca 60 de pagini) este consacrat genurilor artistice procesate cu migală de bijutier, cu pasiune, cu zel şi cu mare rafinament artistic de creatorul popular. Spaţii generoase sunt consacrate de autor arhitecturii populare, caselor ţărăneşti, dar şi felului cum este armonizat spaţiul interior,  cu lăicerul înflorat de pe pereţi, cu prispa, ca primă treaptă de înălţare a micului aşezământ şi cu stâlpul încrustat cu semne astrale, – toate mustind de bun gust şi de viaţă armonioasă. La fel subliniază apetenţa creatorului popular pentru pictură, pentru punerea culorilor în dialog, aşa cum se poate observa la icoanele pe sticlă, la porţile maramureşene sau vrâncene şi, mai convingător, pe laturile lăzilor de zestre, apoi jocului popular, muzicii şi, bineînţeles literaturii orale, cu irizări lirice de excepţie, dar şi cu izvodiri fascinante în planul epicului şi dramaticului.

      Într-o diviziune distinctă sunt analizate cele două perle ale folclorului românesc, Mioriţa şi Meşterul Manole – amândouă fundamentale în configurarea specificului românesc. Balada Mioriţa mai fusese abordată de autor într-o lucrare specială, din nefericire rămasă fără prea mare ecou în presa noastră culturală, deşi cred că  este cea mai completă analiză a înţelesurilor ei subcutanate. Aici însă, în această diviziune a Etnoesteticii, autorul  paralelizează cele două lucrări subliniind apăsat că în cele două capodopere, ordinea e prestabilită, pentru că urmează să ni se comunice un mesaj fără echivoc. Este vorba de un fenomen de revelaţie a tragicului prin care fiinţa încearcă să se autocunoască (…) Numai ritualul este capabil să orchestreze mişcarea sufletească în aşa fel încât să dea impresia de real şi de autentic (p. 165). Cu aceste două gheizere ancestrale la cheia devenirii româneşti era de aşteptat ca tragicul să răscolească prin toate subteranele  fiinţei noastre etnice şi să imprime o evoluţie devălmăşită şi disperată, edulcorată uneori în albia scepticismului improductiv. Alături de frumos, sublim, sărbătoresc, comic sau absurd – categorii esenţiale, supuse unei analize desfăşurate în etnoestetica lui Petru Ursache – tragicul, ca derivat al ideii de jertfă, este legat simbiotic de fiinţa românească.

      Şi cum altfel am putea încheia mai optimizant aceste rânduri marginale decât reproducând reflecţiile grave şi adânci ale autorului privind creaţia folclorică – un fel de motto al disciplinei etnoestetice – aşa cum a articulat-o în toată complexitatea ei polihistorul Petru Ursache: „În lumea valorilor estetice, nu contează pretextul care a dat naştere operei şi nici dacă autorul este analfabet sau diplomat universitar. Contează sensibilitatea şi talentul, care determină rostirea frumoasă. E adevărat, nu multe dintre creaţiile orale au acces în sfera elevată a valorilor. Dar aşa se întâmplă  şi pe terenul creaţiei culte. Timpul le judecă pe toate, impunând selecţii drastice şi într-o parte şi în alta. Cele care rămân însă (ne referim la capodopera folclorică), rezistând examenului generaţiilor, trebuie întâmpinate cu toată grija şi răspunderea, pentru că fac parte din tezaurul umanităţii, chiar dacă există persoane persiflante ori neîncrezătoare în omologarea textului oral ca valoare estetică orală”.

      Petru Ursache a avut (trec greu peste tristeţea acestui verb la trecut) vocaţie de constructor. Chiar atunci când s-a risipit prin dispuneri ocazionale, acestea se decupau dintr-un plan, dintr-o arhitectură în care urmau să se integreze organic. Conţineau în mic imaginea ansamblului aflat în gestaţie.

      Acesta a fost eruditul profesor şi cărturar, bine aşezat în principii,  Petru Ursache.  Îmi imaginez că dezbateri despre folclor şi  despre valoarea creaţiei populare  se vor activa în continuare, cu participări pretenţioase, sonore şi docte. Dar la toate acestea, un scaun va rămâne în permanenţă neocupat, în aşteptarea celui mai îndreptăţit ocupant. Petru Ursache.

Revista indexata EBSCO