Apr 30, 2014

Posted by in Ex libris

Zoltan TERNER – Ana Blandiana și arma liricii anti-totalitare

Tălmăcirea în ebraică a unui florilegiu din lirica Anei Blandiana, realizată de Shaul Carmel şi Moshe Granot, umple un gol şi împlineşte o datorie. Nu putem să n-o întîmpinăm cu recunoştinţă şi mulţumire. Mai ales, ştiindu-se că la eforturile materiale şi de altă natură ale tălmăcitorilor nu au participat, în nici un fel, forurile culturale din România.

Apariţia în limba Bibliei a marei poete române, ne îndeamnă să luăm la mînă, spre relectură, măcar cîteva din volumele care alcătuiesc opera ei. Răsfoim bogata antologie apărută în 1996, În dimineaţa de după moarte.

Recitim, pe alocuri cu o altă, sporită, plăcere şi cu altă privire, retrospectivă, unificatoare, poemele culese din volumele apărute în intervalul 1966-1990. De la debutul editorial al poetei, pînă la ieşirea din tunelul totalitar, prin revoluţia din 1989.

Ştiam că mare parte din poezia Anei Blandiana este lirică dominată de neastîmpărul gîndului dăruit altuia/ altora, gîndul scăldat in generozităţi şi purităţi devastatoare de cuvinte. Poeta proclamă, se proclamă. Declară, se declară. Sfidează răul şi ticăloşia cu o fermecătoare candoare.

Recitind, o găsim tot vie, foarte vie. Şi o credem, şi ne lăsăm contaminaţi de febra liricii ei, pentru că scrie nu cu cerneală ci cu cuvinte încinse de pasiune.

Ana Blandiana nu se mulţumeşte cu micile bucurii, cu măruntele împăcări sau percepţii. Pe această poetă nu senzaţiile o frig, ci ideile trăite incandescent/ ingenuu. Iat-o în Elegie de dimineaţă:

„Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului/ …/ Ca să mă-ntorc ningînd printre voi./ Orice fulg, l-am gîndit, cîntărit, încercat,/ Modelat, lustruit cu privirea/ Şi acum cad de somn şi de oboseală am febră”.

Asta e poezia Anei Blandiana, o lirică a febrei. Poate e felul ei de a protesta/ supravieţui. Aceasta este acea poetă pe care o ştim de cînd eram cu toţii tineri, fermecaţi şi înamoraţi de ea. Eram, împreună cu ea, tineri şi frumoşi, iar ea fiindu-ne fermecătoarea care, nelăsîndu-ne să ne abandonăm coşmarului, ne avertiza:

„Or să vină uriaşe ninsori după noi,/ Şi nu veţi avea destulă cenuşă,/ Şi copiii de mici învăţa-vor să ningă,/ Şi o să-acopere albul slaba voastră tăgadă,/ Şi intra-va pămîntul în rotirea de stele/ Ca un astru arzînd de zăpadă”.

Poeta, cu arma ei lirică, a implicării ardente în lume, are aerul de a face rînduială în lume şi în ea însăşi. Uneori cu joaca ei gravă, cu grozăvirea şi grozăveala ei cuceritoare. Dimensiunea etic profetică, cu unda ei de ludic, nu scade căldura şi vibraţia lirică a poeziei Anei Blandiana, dimpotrivă, le dă o intensitate sporită.

Uneori se strecoară în bolboroseala luminoasă a Pithiei, cîte o adiere de prevestire întunecată. În „Vulcanii”, de pildă:

„Va fi o vîrstă a pămîntului în care/ Şi carnea pietrelor se va usaca şi va muri/…../.Şi cerul o să fie aproape de ciment.// Va fi o spaimă-n lucruri diavolească,/ Sub gheaţa miliardelor de ani/ Şi ultimele ierburi or să crească/ În gurile răciţilor vulcani”.

 Cu un interes special şi o atenţie aparte percepem azi piesele selectate din volumul „Arhitectura Valurilor”. Este lirică protestatară scrisă în anii cei mai crunţi ai demenţei totalitare a „geniului Carpaţilor”.

În Baladă, reia motivul din Meşterul Manole, şi – avînd acelaşi prenume, – se substituie ei şi exploatează metaforic această ambiguitate existenţială, în stilul ei propriu, prilej pentru a denunţa demolările ceauşiste:

„N-am altă Ană,/ Mă zidesc pe mine, dar cine-mi poate spune că-i destul,/ Cînd zidul nu se surpă de la sine,/ Ci-mpins de-o toană/ De buldozer somnambul/ Înaintînd de-a valma prin coşmar”.

Pentru a încheia mărturisindu-şi slăbiciunea:

„N-am altă Ană/ Şi pe mine chiar/ Din ce în ce mai rar/ Mă am”.

Obsedată de destinul general al oamenilor, nu se închide în carapacea micilor sale percepţii şi îngrijorări/ fioruri lirice, simte şi visează „global”:

„M-ai obseda, oare, şi dacă-ai fi/ Fericit?/ Dac-ai fi fost în stare/ Să asupreşti, să cucereşti, să semeni ură?/ O, Doamne al Istoriei, dezleagă-i/ Viitorul cu asupra de măsură!”

O gramatică ucisă prin minciună ajunge – în viziunea poetei – să afecteze pînă şi materia lemnului în care străbat sau zac cuvinte, idei. E un fel de panverbalism al lumii, potrivit căreia, stricarea limbii, lignificarea ei duce la stricarea minţii şi a lumii însăşi. Este aici, încifrată, pentru a înşela cenzura, esenţa logocraţiei totalitare cu arma ei sinistră, limba de lemn:

„De ce să jignim lemnul/ Numind cu făptura lui dulce/ Această hecatombă/ De vorbe ucise/ Şi lăsate să putrezească/ În creierul nostru,/ Acest vax museum al sintaxei/ Şi morfologiei/ În care adevăruri împăiate/ Sînt aşezate în poziţie de drepţi/ Şi făcute să umble ( un pas înainte, doi înapoi)?” Sînt versuri care ar merita să figureze la loc de cinste, într-o antologie universală a literaturii rezistenţei anti-totalitare.

Poeta se vede pe sine împărţitoare a dreptăţii. Se întreabă:

„Dacă în mîna mea ar fi/ Sabia de foc,/ Aş apropia-o de marginea uscată a lumii,/ De zdrenţele ei de hîrtii şi de frunze/ Uşor inflamabile,/ Gata să prindă sămînţa incendiului?”

Această remarcabilă poetă este poate singura voce lirică ce a dat expresie cu o asemenea forţă protestatară dramei trăite de populaţia României în anii de beznă ai ceauşismului: „Ceva (N-am destulă putere/ Să spun cineva)/ Va pune totuşi cîndva capăt/ Coşmarului ce pare nesfîrşit./ Vom încerca atunci/ Să înţelegem/ Cum am căzut în somn/ Cît am dormit/ Şi cum am fost în stare/ Să visăm Atît de monstruoase forme”.

Apelînd la pilda lui Horia,Cloşca şi Crişan, poeta cheamă direct la răscoală. Motivul incendiului pedepsitor punitiv şi purificator revine, aici, ca un lait-motiv: „Ardeţi satele, strigă Crişan,/ Ardeţi satele care nu se ridică,/ Faceţi-le holde mănoase de foc/ Să rodească neascultarea prin vreme,/ Să se stîrpească ultimul sîmbur de frică,/ Înălţaţi biserici de flăcări în loc/ Şi cîntaţi în ele blesteme”.

Cîteodată, dimensiunea reflexivă/ denunţătoare se împleteşte cu propria ei dramă a timpului şi a vîrstei. În minunata poezie Prin nefiinţă, obiectul reflexiei este propria ei fiinţă în drum spre nefiinţă, într-un decor aproape bucolic, zoo-floral, de vis: „Purtînd în loc de coarne crengi cu flori,/ Turma de cerbi trecea prin amintire/ Şi ochiul meu, care acum o vede,/ Nu se formase încă s-o admire;/ Deci fără martori, ca un gînd, treceau/ Atît de lin că nu clinteau vreun ram/ Şi nu sfîrşeau de-a trece-n timp ce eu/ Căzînd din vîrstă-n vîrstă îi priveam”.

Singura consolare în disparare pare a fi gîndul că devenirea universală aglutinează durerile şi tot ce încape în simţirea omenească, într-o universală entropie: „Fiecare secundă-n cădere/ Erodează puţin suferinţa”. Ideea este exprimată cu o simplitate biblic-metaforică-aforistică, aşa cum face adeseori.

Asta este spusa, răs-spusa şi trăita tresărire a gîndului despre o zadarnică devenire spre pieire, neant. Tema timpului trăit, a zădărniciei, venită parcă direct din Ecleziastul, apare cu o pregnantă simplitate în poemul Molecula de calciu: „Într-un mileniu, în două,/ Stînca va fi nisip,/ Fierul verigilor pulbere,/ Oasele mele, molecule de calciu,/ Risipite în apă,/ Suferinţa nimic”.

După cum se poate observa, poemul e dezbrăcat de haina somptuoasă a belşugului metaforic. Poeta nu se dedă,de fapt, aproape niciodată, la ospăţuri metaforice. Energia ei stă în forţa asociaţiilor de imagini şi intensitatea lirică a trăirii gîndurilor. Metaforarul Anei Blandiana este cîteeodată aproape ascetic. Destul însă ca să aibă putere de vrajă şi să cucerească. Producîndu-ne o dublă încîntare, afectivă şi intelectuală. Se înrudeşte prin aceasta cu alţi doi mari poeţi români, Ion Barbu şi Nichita Stănescu. Ea adăugînd însă, ceea ce îi este propriu, patetismul etic existenţial în regim de urgenţă, ajungînd pînă la durere.

Chiar şi atunci cînd eseistica etică este aproape nudă, lirica nu e despuiată de tragism. Reflexivitate pură, lirică devenită aforistică netă, rămînînd totuşi lirică:

„Maibinele şi mairăul/ Nu există./ Ele sînt doar fantasme,/ Visuri fără măsură/ Ale binelui şi ale răului,/ Promisniuni/ Menite să amîne clipa/ Înspăimîntătoare/ În care am putea descoper/ Că nici binele, nici răul/ Nu există,/ Că sînt numai fantasme.”.

S-ar putea alege/ culege numeroase versuri ţinînd de o lirică reflexivă exprimată aforistic. Ar rezulta un admirabil, în bogăţie, florilegiu aforistic.

Printre furii şi exasperări, poeta se întreabă dacă ar fi în stare să lovească:

„Aripa îmi sîngerează/ Şi se despică/ Între răzbunare/ Şi alibi:/ Nu mi-e frică,/ Dar mi/ Se pare/ Mai mare/ Umilinţa de-a lovi”.

Parte din această fierbinte operă poetică ar putea alcătui un veritabil jurnal liric, poate unic în literatura română din anii de trăiri în urgenţe etice, printre coşmare şi culpe:

„Un infern fără diavoli/ De cine ar fi putut fi inventat/ Dacă nu de cei ce se chinuie-n el?” Întrebarea are în conotaţie, o tragică învinuire şi auto-învinuire.

Poezia Anei Blandiana este contrariul a ceea ce se cheamă „artă pură”, gratuitate estetică. E de găsit, în versurile ei, mereu, o „impuritate” de o admirabilă nobleţe a căutării sensurilor şi a soluţiilor morale pentru lume.

Uneori e justiţiară, „la vedere”. În Martorii, rigorismul ei etic merge pînă la capăt: „Mai vinovaţi decît cei priviţi Sînt doar cei ce privesc, Martorul care nu împiedică crima, Atent s-o descrie, Scuzîndu-se: «Nu pot să fac Două lucruri în acelaş timp»”.

De multe ori, adresa anti-totalitară, referinţa la Ceauşeşti, sînt perfect transparente: „Vinovaţi nu pot să fie/ Doar unul, doar doi sau doar trei, Cînd armate de martori privesc/ Şi aşteaptă să se sfîrşească,/ De bătrîneţe să moară călăul,/ Şi victima, a doua oară, de uitare,/ Să se sfîrşească de la sine răul/ Cum se sfîrşeşte pur şi simplu un tunel…”

Forţa verbului poetic al Anei Blandiana pare să fie unic în condamnarea comunismului dinlăuntrul lui, din miez de beznă, în timp real, cînd încă nu se vedea lumina de la capătul tunelului. Poetă militantă în sensul cel mai nobil şi mai adevărat al cuvîntului.

Asta e poate, partea cea mai rezistentă a operei lirice a poetei: O eseistică pură, generoasă şi înaltă, impurificînd dramatic şi asumat cu fior, fiecare vers. Lirica rămînînd pură după ce a trecut prin baia de patetism reflexiv. E mereu prezent gîndul împărtăşirii, al com-pasiunii şi al culpabilităţii: „Pentru că sînt în stare să-nţeleg,/ De tot ce-nţeleg sînt vinovată”.

În acest volum născut în noaptea totalitară, găseşti şi piese lirice în care umbra dezamăgirii, a decepţionismului, a disperării ajunge la asemenea cote încît întunecă total orizontul. Iar universul concentraţionar apare în întreaga lui nuditate terifiantă:

„Viermi călători, înaripaţi, pe roate, Viermi cărora li s-a repartizat Un cimitir mai nou Şi mai modern, Valuri de viermi, Cadavre vechi mutate, În mai ambigua eternitate A unui secularizat infern”. E de mirare că forţa denunţătoare a acestor versuri nu a fost remarcată de autorităţile ceauşiste şi au trecut. Sau poate e literatură de sertar?

Chiar şi acolo unde pare să fie lirică filozofic-meditativă, se strecoară, abia disimulate, săgeţile chemării la revoltă:

„Cînd totul se năruie/ Şi-apoi se dizolvă/ Într-un toxic amestec/ De ieri şi de mîine/ …./ Universul ucis/ Va mai creşte o dată,/ Cînd zeu-mpărţit/ Între pietre egal/ Se va strînge-ntr-o baricadă”.

Poezie a refuzului, lirică a urgenţelor, scrisul acestei remarcabile poete nu-şi îngăduie, aproape niciodată, să viseze senin cenestezic, liric senzorial. Gîndul se împlîntă mereu cu ascuţişul lui de luciditate neîmpăcată. E o lucidă visătoare, de nelecuit, drama înţelegerii şi a neînţelegerii ajungînd la ea pînă la tragism. E o structură vitală muşcînd din viaţă cu o foame nepotolită, luptîndu-se cu rigorile impuse de o reflexivitate temătoare şi sceptică. Toate acestea laolaltă ne permit să vorbim de un „fenomen Ana Blandiana”. Un original, bogat, incitant şi fermecător univers liric. O poezie care nu ne permite să ne abandonăm reveriilor contemplative. O poezie a stării vigile şi a responsabilităţii, a neîmpăcării. Dar şi a visării de paradisuri imposibile.

Revista indexata EBSCO