Apr 30, 2014

Posted by in Ex libris

Cristina BINDIU – O ecuație a feminității: sensibilitate, luciditate și cinism

Citind romanele Gabrielei Adameşteanu, prima impresie e că te afli faţă în faţă cu viaţa în toată nuditatea ei. Fără perdelele aparenţelor, fără sentimentalisme ieftine, fără istericale sau alte asemenea falsuri, fiecare din personajele care populează această lume – de o francheţe tulburător de cinică – îşi interpretează propria arie cu o extraordinară acurateţe şi, mai ales, cu o sinceritate deconcertantă (veritabile păsări – spin în variantă umană, aducîndu-şi elogiul vieţii). Fiecare personalitate glisează pe propriul portativ, parcurgîndu-l cu naturaleţe de la nota de jos la cea de sus şi invers, avînd ca dirijor suprem Istoria însăşi. Nu o Istorie a marilor fapte, a schimbărilor monumentale, ci Istoria surprinsă în fapte mărunte, în derizoriul cotidian, în gesturi şi vorbe care provoacă în fiecare instinctul luptei pentru supravieţuire, mai puternic decît educaţia sau clasa socială, un instinct ce scoate la iveală materia primă din fiecare. Această variantă a Istoriei îşi pune amprenta asupra oamenilor şi a destinelor, fără a le modifica fundamental personalitatea, ci oferindu–le doar posibilitatea de a-şi nara propria istorie interioară, de a-şi argumenta şi motiva propria concepţie despre lume şi viaţă, de a-şi redimensiona existenţa.

În centrul demersului epic, personaje feminine puternice ca madam Delca, Margot, Ivona, Letiţia şi mama sa. De un realism aspru, nu-şi pierd timpul cu vise imposibile sau cu regrete tardive. Ele trăiesc, pur şi simplu. Mişcîndu-se printre oameni sau trăind în propria lor lume interioară, muşcă din viaţă cu dinţă sănătoşi, puternici, după ce mai întîi o analizează cu luciditate, inteligenţă şi – de ce nu? – cu curaj. Nu stau să-şi plîngă de milă, refuză chiar acest gest ce li se pare stupid şi inutil, alegînd – cu discernămînt şi realism – drumul pavat cu greutăţi a luptătorilor.

De la adolescentă la femeia matură şi apoi la cea în vîrstă, personajele feminine ale Gabrielei Adameşteanu se conformează aceleiaşi filosofii de viaţă, nuanţată însă în funcţie de vîrstă, cultură, educaţie, clasă socială: viaţa nu e întotdeauna dreaptă, dar e singura pe care o avem şi depinde doar de noi înşine cum o trăim. Nu numai atît, dar timpul trece fără ca noi să-l putem controla, într-un „drum egal”, un drum unidirecţional spre un final iminent şi care-şi cere mereu propriul bir: cantonarea în cotidian şi derizoriu, într-un spaţiu al monotoniei, al ritmurilor egale, al zilelor care „n-au faţă”, şi, în final, o moarte ce n-ar însemna nimic după o viaţă atît de lipsită de sens.

Presimţind acest „bir”, Letiţia reacţionează brusc, revoltîndu-se cu furie şi spaimă în acelaşi timp:

„– Nu vreau să mă fac femeie ca voi! i-am strigat, înţelegînd dintr-odată ce vroia să-mi spună.

Le uram carnea pe care-o bănuiam moale prin rochii; sînii atîrnînd grei, burta şi fesele mari şi rujul cu care se dădeau pe buze şi pudra fără de care nu ieşeau din casă şi tot ce povesteau despre copii şi despre mîncare.

– Nu vreau să mă fac femeie ca voi, am strigat.

Tremuram toată de furie şi de neputinţă”.

Acoperiţi de praful drumului, măşti ce simbolizează lumea ce-o înspăimîntă, camarazii ei îi repugnă: „Nu-mi plăcea să-i privesc, nu puteam evita gîndul că aşa vor fi peste douăzeci de ani”.

Personaj feminin de o reală complexitate interioară, Letiţia Branea se comportă ca şi cum ar evita viaţa sau măcar ar încerca acest lucru, observînd-o dintr-o dimensiune exterioară. Orgoliu? Spaimă? Sau pur şi simplu o încercare de a-şi duce existenţa într-un spaţiu protector pentru propria sensibilitate. Pentru că nu poţi vorbi de lipsă de sensibilitate la o persoană pentru care „soarele se răcea luminos a toamnă” sau care spune, simplu şi dureros, „lumea mă durea iar”. Poate doar de o gestionare foarte exigentă a acestei sensibilităţi.

Se pare că, din delicateţe sau poate din calcul elementar, Letiţia îşi ascunde sufletul în spatele unei lucidităţi cinice dublate de un foarte ascuţit simţ de observaţie al realităţii. Aşa se face că cea care-şi refuză numele şi asemănarea bunicii Letiţia (care, îndrăgostită de un ofiţer şi părăsită de acesta, moare din dragoste şi moare, după ce zile în şir „umblă năucă şi nu mai mînca”) experimentează iubirea adolescentină, o iubire în care, însă, nu sesizăm nici cea mai mică urmă de fior metafizic. Despărţirea de Mihai legalizează speranţa unei împăcări iluzorii, pentru care fata nu face nici cel mai mic gest – orgoliu, frică de eşec sau, pur şi simplu, nepăsare? – dar care justifică o stranie şi prelungită aşteptare ce-i „ colora fiecare dimineaţă”, scoţînd-o astfel din monotonia cotidiană. (O primă posibilă victorie asupra tendinţei de uniformizare ce guvernează existenţa umană.)

Letiţia îşi analizează cu discernămînt şi obiectivitate trăirile interioare, pentru a concluziona, rece: „acum ştiu că sufăr”. O suferinţă care pare să nu cîştige în profunzime, rămînînd la limita exterioară a trăirilor.

Ca studentă, continuă să înregistreze faptele cotidianului cu aceeaşi inteligenţă rece şi cinică. Marele oraş nu-şi poate exercita farmecul asupra adolescentei care deschide ochi uimiţi asupra vieţii şi înregistrează faptele cu o extraordinară detaşare şi chiar ironie. Conversaţiile fetelor de la cămin sînt seci şi practice, unicul scop al fetelor este să se vadă căsătorite, facultatea e doar un loc unde-ţi poţi întîlni viitorul soţ. Dincolo de detaşarea Letiţiei se percepe o urmă de invidie. Parcă toată lumea avea rostul şi locul ei, doar ea se simte aruncată pe un tărîm străin şi rece.

Pe graniţa dintre două lumi se simte descumpănită. Îi lipseşte garanţia unei depline siguranţe. „Şi-ar dori peste tot norme durabile şi impersonale” după care să se ascundă, care să-i ofere confortul spiritual de care are nevoie. E ca şi cum ar vrea să-şi protejeze propriul univers interior de contactul cu lumea exterioară, o lume pe care şi-ar dori-o altfel, fără a putea spune exact cum.

E doar absolut sigură că viaţa ei nu se va consuma în aşteptări inutile şi sterpe („N-aveam însă nici un chef să-mi las toate serile să treacă aşa; o văzusem destul pe mama cum aşteptase fără rost ani de-a rîndul”) şi se ridică hotărît împotriva oricărei dependenţe, cu atît mai mult împotriva dependenţei faţă de un bărbat. Prietenia cu Mihai, reluată după admiterea la facultate, este doar un tribut plătit – provizoriu – societăţii, o încercare de a fi în rînd cu lumea. Iar contactul cu universul vast al ştiinţei o face să se simtă mică, insignifiantă şi aceste trăiri o umilesc („eram în mod atît de evident o intrusă”, „neştiinţa mea fierbea admirativ”).

Moartea unchiului îi schimbă perspectiva asupra vieţii. În timp ce mama ei are pentru o clipă doar revelaţia trecerii ireversibile şi galopante a timpului („Cum a putut să treacă atît de repede? Abia acum, mergînd în primul rînd al convoiului, înţelesese definitiv şi pentru scurt timp, abia acum îşi văzuse viaţa şi anii noştri toţi trăiţi împreună. Lumina înţelegerii se stinse la fel de brusc”.), în sufletul Letiţiei, însă, această revelaţie îşi face cuib şi sapă adînc. „Semnul morţii lui” pe care-l poartă în ea metamorfozează lumea dîndu-i consistenţa unui „gol întristat” în care ea este datoare să-şi împlinească destinul, un destin asemănător cu cel al unchiului ei dar pe care-l speră atît de diferit. Ca şi unchiul său mort, Letiţia poartă semnul unicului, doar că soarta ei îl va interpreta în alt chip.

Reîntoarcerea tatălui ocupă în viaţa ei un loc net inferior morţii unchiului. Un tată decupat ani de-a rîndul din vorbele celorlalţi va rămîne pentru ea doar o noţiune fără consistenţă fizică. De undeva, din straturile subconştientului răzbate probabil şi teama că va suferi cînd tatăl ei o va părăsi din nou, cu sau fără motiv. De aici lipsa de afecţiune, de aici refuzul de implicare afectivă, de aici politeţea rece şi distantă pe care i le reproşează mama ei. Departe de a o acuza, Letiţia îi găseşte scuze: „E femeie, e pur şi simplu femeie”, încadrînd-o în categoria femeilor pentru care existenţa înseamnă, înainte de orice, o prezenţă masculină, ale căror sens existenţial se defineşte prin prezenţa principiului masculin, pentru care universul a fost construit pe dualitatea masculin-feminin (categorie din care fac parte şi Ivona şi Margot din Dimineaţă pierdută).

Întîlnirea cu Petru Arcan – la îndemnul mamei de a încerca să valorifice munca de-o viaţă a unchiului Ion – îi deschide uşile spre o lume a cărei existenţă, bănuită doar, o fascinează; o lume pe care o crede ca fiind una a valorilor spirituale, o „viaţă străină” pe care o presimte „cu o liniştitoare dezamăgire”. Ca şi cum ar întrezări, dincolo de reuşita profesională, aceleaşi zile ce „n-au faţă”, acelaşi „drum egal al fiecărei zile care poartă în el semnele nereuşitei”.

Şi aici însă, dragostea este un sentiment perimat, învechit sau pur şi simplu ascuns, exilat pentru că nimeni nu pare să aibă nevoie de el. De un realism cinic şi lucid, Letiţia vede în afecţiunea ei pentru Petru Arcan mai ales „chemarea pentru o lume”în care el se mişcă plin de siguranţă, lumea spre care aspirase, în felul său tăcut şi discret, unchiul Ion. Cu energiile canalizate spre împlinirea propriului destin, „viaţa celorlalţi alunecă” pe lîngă ea, fără ca Letiţia s-o zărească. Egoism? Frică de implicare? Conştiinţă a propriei unicităţi? O stranie metodă de apărare împotriva vieţii prin negare? Sau poate în persoana Letiţiei Gabriela Adameşteanu surprinde o formă proprie, personală a luptei pentru supravieţuire, o formulă inedită a universului uman feminin surprins în cea mai pură nuditate interioară.

 

Madam Delca sau coana Vica face parte din aceeaşi familie a lucizilor şi a cinicilor ca şi Letiţia Branea. E poate din ramura mai săracă în cultură, dar cu aceeaşi filozofie de viaţă.. Rămasă orfană la doar 13 ani, Vica se trezeşte brusc unica susţinătoare a familiei. Contactul cu viaţa este atît de brutal încît copilăria ei se educe la o singură imagine: momentul cînd este chemată de la joacă pentru că-i murise mama. Maturizarea are loc instantaneu ca şi cum copilăria nici n-ar fi existat vreodată. „Altceva ce-a ştiut ea decît muncă şi muncă” îşi mărturiseşte sieşi. Şcoala pe care n-a mai continuat-o din cauza războiului (ce-i va lua tatăl şi va provoca moartea mamei) e înlocuită de şcoala vieţii („şcoala vieţii, curs seral” cum îi spune ea Sophiei Ioaniu) Ucenică la croitorie, învaţă meserie pe apucate dar, harnică, dezgheţată şi curăţică, este apreciată de majoritatea clientelor din lumea bună. După ce se mărită şi deschide prăvălie, ia cu putere hăţurile afacerii în mîini, conducînd totul cu mînă de fier. Voluntară, puternică, independentă, Vica Delcă impune prin spirit practic, analiză lucidă a vieţii, capacitate de adaptare.

Venirea comunismului o lasă fără prăvălie, dar Vica nu se pierde cu firea ci se adaptează din mers. Refuză să se angajeze, alegînd să-şi exercite meseria de croitoreasă pe la fostele cliente ale casei de modă. Argumentul ei „n-am vrut să intru la stăpîn” ascunde, pe lîngă un pronunţat simţ al independenţei, revolta împotriva regimului care i-a luat statutul de proprietar şi, implicit mîndria de a-şi fi propriul stăpîn.

Armele cu care luptă împotriva agresiunilor vieţii sînt o neobişnuită vivacitate şi o extraordinară energie desfăşurate pentru a trăi, mai ales prin alţii şi pentru alţii. Vizitele sale pe la ceilalţi sînt o condiţie sine qua non a existenţei sale. Intrînd în contact cu vieţile celorlalţi, nu mai are timpul necesar pentru a privi în urmă, pentru a regreta sau pentru a-şi imagina „ce-ar fi fost dacă”. Regretă un singur lucru de care – crede ea – i-a fost influenţată întreaga existenţă: moartea mamei ei, consecinţă a războiului.

În relaţiile cu bărbaţii, Vica se înscrie pe aceeaşi axă cu Letiţia Branea, poate într-o variantă primară. „Ce să vorbeşti cu bărbatul?” se întreabă ea cu o neaşteptată nedumerire cinică, semnalizînd o lipsă totală de comunicare în lumea ei între bărbaţi şi femei, fiecare ducîndu-şi existenţa pe o axă paralelă cu a celuilalt.

Privirea sa necruţătoare şi vorba directă conturează istoria familiei Ivonei cu răceală şi cinism, presărînd ici-acolo o duioşie îngăduitoare.

Un loc important în această familie aristocrată îl are figura Sophiei Ioaniu, cea care – spune Vica – „dată dracului fusese la viaţa ei”. Căsătorită de foarte tînără cu mult mai bătrînul profesor Marinescu, Sophie are un crez foarte precis formulat: „viaţa însă nu ne este dată ca să ne fie povară, ci bucurie. Acest crez va evolua într-un accentuat simţ al propriei independenţe („nimeni nu are dreptul pe lumea aceasta să vrea să-ţi posede şi ultimul gînd”) şi un egoism feroce („mie îmi pasă numai de ceea ce vreau eu să-mi pese”). Cunoaşte la perfecţie modalităţile de a impune şi de a-şi impune celorlalţi propria voinţă. Mai întîi prin superioritatea şi egocentrismul tinereţii, apoi printr-o voinţă şi o hotărîre de neclintit. Nimeni nu reuşeşte să şi-o adjudece sau să obţină un ascendent sentimental asupra ei: nici profesorul Mironescu, nici tînărul Titi Ialomiţeanu, nici chiar fiica sa Ivana. Cu cel de-al doilea soţ stabileşte o legătură de comun acord, cu o afecţiune de suprafaţă din partea ei… nu-i pasă dacă provoacă crize în sufletele sau în vieţile celorlalţi, detaşîndu-se cu seninătate de toţi şi de toate şi trecînd prin viaţă fără să privească o clipă la ceilalţi.

Singurul care-i cîştigă afecţiunea, care provoacă tentativa şi nevoia unei dependenţe, deşi ascunsă, este Tudor, fiul Ivonei. Crescîndu-l de foarte mic, Sophie transferă asupra nepotului său întreaga iubire pe care n-a avut cui sau n-a avut cînd s-o ofere. Inteligent şi frumos, Tudor frînge inima bunicii sale atunci cînd pleacă şi se stabileşte în străinătate. Lipsită de singura persoană pe care a iubit-o vreodată, Sophie cedează, îmbolnăvindu-se foarte grav. Refuză să mai spere într-o întîlnire cu Tudor şi, astfel, refuză să mai trăiască („Aş vrea să cred, vica, dar nu ştiu de ce de nu pot… Dacă aş crede aş fi sigură că o dată tot o să ne mai întîlnim undeva, cine ştie, dar aşa simt că n-o să-l mai văd niciodată”). Plecările ei repetate, cînd scapă de sub supravegherea Ivonei se îmbogăţesc în conotaţii. Dacă presupunem preluase controlul asupra conştientului, plecările Sophiei Ioaniu devin nişte căutări. A lumii de altădată, a vremurilor cînd o lume întreagă era la picioarele ei, a lui Tudor? Nu ştim şi nu putem decît presupune că sînt încercări de a găsi ceea ce-i lipseşte, un „ce” vital pentru ea. Poate toate acestea la un loc.

În fotografia ce evocă oameni şi vremuri din urmă cu peste jumătate de veac, chipul Sophiei – Mironescu pe-atunci – se profilează într-o oglindă, dînd „o impresie de altitudine şi linişte interioară pe care o creşte (sau chiar o inventează), vagul ceţos al oglinzii” – semn a ceea ce este, de fapt, Sophie. Afişînd acea atitudine de răceală, indiferenţă, siguranţă de sine dictînd cu autoritate în stînga şi-n dreapta, Sophie trăieşte o realitate inventată. Dincolo de ea e, probabil, nesiguranţă, nelinişte, nevoie de iubire şi înţelegere. O modalitate diferită de a Letiţiei şi a Vicăi de a-şi ocroti universul interior de invazia lumii exterioare, dar, se pare, la fel de eficientă!

Ivona şi mama Letiţiei Branea se înscriu într-o altă tipologie: a femeilor care, pentru a se simţi complete, au nevoie în viaţa lor de un bărbat. Existenţa lor se consumă astfel într-o continuă aşteptare a omului – pereche. Ivona refuză să accepte realitatea escapadelor lui Niki şi faptul că el este direct interesat de averea ei doar din cauza unei „discreţii” aristocratice pe care a exersat-o o viaţă. Un fel de tentativă de amînare a recunoaştere a propriului eşec. Aceeaşi „discreţie” o întîlnim şi la mama Letiţiei Branea, doar că ea nu-i dă nume. Din acestă cauză nu-i reproşează fostului soţ perioada în care a stat departe şi-l primeşte înapoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Un moment, la înmormîntarea lui Ion, ea înţelege sacrificiul făcut de fratele său pentru a-i echilibra universul mic în care ea avea nevoie de un model masculin. Dar, la fel ca şi pentru Ivona, „pentru ea nu contează, de fapt, restul lumii”.

Şi-n viaţa Ivonei există un bărbat ce întruchipează modelul masculin. E vorba de tatăl ei, „acel bărbat străin, meticulos şi temător pe care ea l-a iubit atît de mult, şi despre care nu i s-au relatat msai tîrziu decît gesturi, decît fraze convenţionale”. Imaginea sa o va regăsi apoi în Tudor, asupra căruia îşi va transfera şi mare parte din afecţiunea ei.

Diferite şi, în acelaşi timp, atît de asemănătoare prin reacţia lor de auto-protejare în faţa vieţii, personajele feminine din romanele Gabrielei Adameşteanu se înscriu pe coordonatele unei ecuaţii ce încearcă să releve, măcar parţial, eterna necunoscută care este femeia. Sentimentale, lucide, cinice, dure, vorbăreţe sau taciturne, aceste femei nu-şi pierd nimic din misterul, farmecul sau puterea de seducţie specifice femeii. Relevarea propriilor gînduri surprinse în ample monologuri interioare, departe de a oferi cheia „misterului feminin”, nu fac decît să-l potenţeze, incitînd cititorul la o nouă lectură pentru a re-descoperi şi a re-construi personajele în alte dimensiuni. Acestea primesc astfel amprenta unicităţii şi a irepetabilităţii, la o re-lectură – chiar imediată – a cărţii găsindu-le aceleaşi şi mereu altele.

Revista indexata EBSCO